Pink is gay

Sambata a avut loc poate cel mai asteptat meci al anului, cel dintre selectionata Bucurestilor si Stade Francais. Dupa ce cu doaua saptamani in urma ne-am pus in cap si-n cur sa batem pe prapaditii aia din Uruguay, transformand acest success de duzina intr-o „zi mare pentru intreg poporul roman” – cum, s-a exprimat Ovidiu Tonita dupa meci, de era sa ma inec cu berea si sa-mi da mucii de la atata ras, gluma parea sa se ingroase odata cu data apropierii meciului, pentru ca data asta nimeni nu mai spera sa mai pice pleasca inca vreo bucurie in capul atat de oropsitului popor roman. Horelor de bucurie si bailor de sampanie, de-ai fi zis ca fie ne-am calificat direct in finala campionatului mondial, fie tocmai ne-a scutit F.M.I.-ul de plata datoriilor, parea sa le urmeze gustul amar, amestecat cu dinti sparti al unei mame de bataie sanatoase. Francezii, aflati pe locul 9 in Top 14, un loc deloc pe masura ambitiilor si investitiilor lui Max Guazzini, presedintele parizienilor, pareau decisi sa obtina o victorie la un scor de maidan, aliniind in primul 15 cel mai bun lot disponibil. Si trebuie spus faptul ca, Stade Francais, pe langa tricourile fistichii, desprinse parca din vetimentatia amatorilor de discoteci din mediul rural al judetului Dambovita, si pe langa pozele in curul gol ale rugbistilor din calendarul „Dieux de Stade”, are un lot cu adevarat valoros, compus din oameni precum Dimitri Szarzewski, Pedro Ledesma, Diego Roncero, Tom Palmer, Pacal Pape, James Haskell, Juan Leguizamon, Sergio Parisse, Julien Dupuy, Lionel Beauxis, Mathieu Bastareaud, Gonzalo Tiesi, Martin Rodriguez sau Hugo Southwell. Pentru selectionata Bucurestilor, a carei medie de inaltime pe linia I nu sarea de 1.75 m, o infrangere la 20 de puncte diferenta putea sa insemne o zi mai mult decat reusita, o amintire tocmai buna de depanat peste timp nepotilor.
Lucrurile au stat insa altfel... Amestecul magic dintre ambitia alor nostri si lipsa de chef a francezilor a facut posibila o diferenta de doar noua puncte, si aceea smulsa de Stade in ultimul minut datorita transformarii in puncte a unei penalitati dictate impotriva „stejarilor”, in caz contrar meciul putand arata o diferenta de doar sase puncte. Cum insa era prea frig ca sa ne plangem de pierderea atat de dramatica a punctului bonus, ne-am terminat cuminti bauturile alcoolice si ne-am infundat in carciuma, ca sa uitam, alaturi de alte bauturi alcoolice, cat de nashparlii suntem... Am marcat doua eseuri frumoase, la centru, prin Stelica Burcea si Lemnaru, am placat curajos cu linia a III-a, dar ne-am facut de bacanie in tuse, unde cred ca am pierdut mai bine de jumatate din propriile repuneri, iar in gramezile fixe am fost jalnici. Stade a marcat doua eseuri cu gramada, plus alte doua in care mult prea usor si-au creat omul in plus in fata unei defensive romane prea putin capabila de replieri in zona de circulatie a balonului. Pe langa aceste erori, parem inca incapabili sa gestionam tactic avantajele, alegand intr-o maniera foarte precipitata suturile sterile in adancime, in locul calmarii jocului prin greseli fortate si asteptarea dictarii penalitatii. S-a intamplat si cu Leeds, s-a intamplat si cu Parma... intr-un fel era de asteptat sa se intample si cu Stade Francais. Indraznesc sa spun ca in aceast mod s-a pierdut oportunitatea strangerii rezultatului pana la diferenta punctului bunus. Dar... ma rog... ce-a fost a fost... Putea sa fie mult mai nasol, asa ca bine ca s-a terminat si asa... Sambata vom juca in Franta, asa ca, se pare ca inca mai avem sansa experimentarii pe propria piele a unei batai mai sanatoase in acest an, Doamne fereste...!

Daca despre meci sunt putine de spus, doar statul in picioare in frig impiedicandu-ma sa nu adorm, va pot spune mai multe despre oamenii care vin la meci. Daca cei mai snobi dintre voi si superficiali in inghititul pe nemestecate a tot felul de stereotipuri socio-culturale, dar la fel de tarani si inculti in realitate, ca noi toti de altfel, aveti impresia ca la rugby vin oameni spalati, inteligenti si scarbiti de ceea ce, in mod onanistic obisnuiti sa numiti „mizeria din fotbal”... ei bine... va inselati. Publicul este la fel de pestrit, poate chiar mai pestrit, ca la fotbal. Avem, vorba lu’ Dorel Visan in „Cel mai iubit dintre pamanteni”, reprezentanti din toate categoriile sociale. Avem „patricienii” de la tribuna acoperita, acolo unde biletul costa 200 de mii de lei, in marea lor majoritate niste ciumpalaci angajati la firme/companii cu care federatia de rugby are Dumnezeu stie ce angajamente de imagine, fapt ce o obliga sa le dea acestor muci in freza invitatii moca la meciuri, astfel incat daca vrei sa-ti cumperi un bilet in acel sector de tribuna, numit pompos „oficiala”, ti se spune de la casa de bilete ca nu se poate. Pentru ca, intre noi fiind vorba, strategia de promovare a rugby-ului de la nivelul federatiei de specialitate inseamna de fapt o gratiutati ieftine catre neamuri, prieteni, „parteneri de afaceri”, de cele mai multe ori insi care nici macar nu remarca pana la sfarsitul jocului ca mingea dupa care alearga haidamacii aia de pe teren nici macaer nu e rotunda. Printre acestia, infiltrate strategic se afla prietenele sau nevestele jucatorilor, fatuci care, de cele mai multe ori nu difera de prietenele si nevestele fotbalistilor, sau, pur si simlu, de restul fatucilor nascute si crescute in atmosfera sanatoasa a Crangasiului proletar. Pe partea opusa a tribunei ocupate de „jet set” se afla „adunatura pestrita”, un soi de tribuna II din Ghencea, loc al melanjului cultural, al ciocnirii caracterelor de tot felul, locul celor multi, fara complexe si fara „rafinamente de maniera” – taranusi, cocalari, batuti in cap, unii dintre ei cu oarece tangente cu rugby-ul, ademeniti de acest sport insa doar de posibilitatea accesului gratuit la o sala de forta, utila in calirea muschiului necesar unei viitoare cariere de bodiguard in discoteca.
Chiar si asa, cu tot parul lor de pe limba, sunt de preferat celor de la tribuna acoperita si, in orice caz, de preferat fanilor francezi, care sunt de departe cei mai antipatici dintre toti fanii de sport. Este chiar pacat sa nu bati macar o data in viata un suporter francez… Fanii lui Stade sunt de doua ori mai antipatici, odata pentru ca sunt francezi, si alta data pentru ca se imbraca in roz. Dupa cum probabil stiti, iar daca nu aflati asta acum, parizienii au tricourile roz, in cinstea domnitei Blanche de Castille, filantroapa si sotie a lui Ludovic al VIII-lea, supranumit nu se stie de ce „Leul”, cea despre care se spune ca ar fi patronat artele si arhitectura pariziene catre sfarsitul sec. XII si inceputul sec. XIII. Patronul Guazzini a aflat povestea si, dornic sa nu ramana dator istoriei, dar nici minoritatilor sexuale, si-a imbracat echipa in acel roz chiloţiu, atat de luat la mişto de toata suflarea poftitoare doar de amor intersexe. Fanii lui Stade, o echipa rspectabila si perfect normala pana sa inceapa sa poarte budigai ca ai lui Boy George, au alunecat si ei pe aceasta dubioasa panta a trepanării, punand cu totii botul la noul slogan de marketing al gruparii – „pink is beautiful”. Astfel incat, la Bucuresti, am putut vedea niscaiva orocotile baloase care faceau ca toate dihaniile, intoliti in rozul ala incalificabil din punctul de vedere al eticii sportive… Si in timp ce mestecam eu la ganduri si la mied lituanian de la prietenul Sebi, mi-am dat seama cat de dreapta, chiar daca lipsita de eleganta, este violenta pe stadioane, si cat de evoluat, din acest punct de vedere, este fotbalul fata de rugby. Pai pe ce stadion de fotbal se mai pot manifesta astfel de maimute imbracate ca niste femei gonflabile barby, fara ca, la sfarsitul meciului, sa nu fie tavalite bine de baietii iubitori de normalitate si spirit sportiv. Am concluzionat ca, in ciuda imperfectiunilor sale de natura ideologica si a riscului ridicat de producere a unor victime colaterale, violenta de pe stadioanele de fotbal traseaza coordonate morale si introduce in sfera firescului conduita acelora care se afla in deplasare, pe un stadion strain. Cu atat mai mult cu cat acestia sunt imbracati intr-un roz care, departe de a fi „beutiful”, nu este decat „gay”…