Africa de Sud este marea dezamagire a sezonului. Dupa ce in urma cu un an a impresionat prin vigoarea jocului in Tri Nations, in doar 12 luni, Springboks a ajuns o echipa care sperie prea putin celelalte echipe mari. Vina principala o poarta, cat se poate de fotbalistic, antrenorul Piter de Villiers, cel care in doar doi ani a reusit sa faca praf munca depusa in formarea campioanei mondiale din 2007 de catre Jake White si Eddie Jones. Lipsit de viziunea asupra jocului presupusa la nivelul „Springboks”, prea „moale” atat in fata jucatorilor, cat si a presiunilor din partea board-ului rugbistic sud-african in ceea ce priveste managementul echipei si alegerea strategiilor in camp, de Villiers pare condamnat sa scufunde si mai mult corabia deja la apa a burilor. Doar o victorie in acest sezon de Tri Nations, doua victorii scurte (23-21 cu Irlanda si 29-25 cu Tara Galilor) si o infrangere de toata rusinea cu Scotia (21-17) au facut ca victoria mai concludenta impotriva Angliei (21-11) din penultimul meci al turneului de toamna sa nu insemne mare lucru in ochii fanilor dezamagiti, cu atat mai mult cu cat a fost urmata, o saptamana mai tarziu, de o infrangere seaca, 20-26, cu selectionata Barbarians.
Este greu de stabilit care sunt punctele forte ale Springboks, judecand dupa prestatiile ultimelor sale luni – si totusi, impresia lasata este aceea de „branza buna in burduf de caine”, iar cauza principala pare sa fie, asa cum am mai spus, lipsa unei abordari corecte, atat din punct de vedere tactic, cat si din perspectiva gestionarii capitalului uman disponibil la echipa, din partea antrenorului. Pe langa aceasta cauza principala, mai sunt o serie de cauze secundare, unele conexe deficientei manageriale sus mentionate, altele independente de aceasta. Pe langa problema antrenorului, o alta chestiune, cel putin la fel de importanta,este aceea a capitanului. Pentru ca, in afara lui John Smit, nici un alt springbok nu pare capabil sa conduca din teren o echipa capricioasa, plina de personalitati puternice, echipa care pare sa degenereze foarte rapid, in numeroase momente, spre imaginea unei gasti de „bullies”, asa cum este echipa Africii de Sud. Suspendrile din acest sezon, dintre care cea mai spectaculoasa este fara indoiala cea de opt saptamani dictata impotriva lui Bakkies Botha in urma meciului de debut cu Noua Zeelanda, desele derapaje nervoase care lasa o imagine urata asupra echipei, momente ce scot in prim-plan, ca „vedete”, pe langa linia II deja mentionat, pe Schalk Burger si Danny Rossouw, dar mai ales acea nervozitate negativa, care in loc sa motiveze, determina greseli tehnice si tactice, se reflecta in rezultatele Africii de Sud, pentru care anul 2010 o fost unul dintre acei ani a caror amintire nu ti-o doresti.
Nu pot fi, totusi, multe lucruri de reprosat in alegerea de catre de Viliers a jucatorilor care sa reprezinte nationala, individual fiecare aratad calitati indiscutabile atat in Super Rugby, cat si in Curry Cup. Linia I, fie ca l-a avut pe Smit, Bismarck du Plessis sau Adriaan Strauss pe postul de taloner, iar ca pilieri pe oricare dintre Steenkamp, Mtawarira, Jannie du Plessis, C.J. van der Linde sau B.G. Botha, a fost la fel de determinata si neinfricata in momentele de fixare, iar despre linia II – Bakkies Botha-Vic Matfield, nu cred ca este nimeni in masura sa aiba vreun comentariu negativ asupra prestatiilor din momentele spcifice postului. Nervozitatea si temperamentul lui Botha, sau lipsa inspiratiei si inteligentei specifice capitanului de care, din pacate, a dat dovada Matfield atunci cand a suplinit aceasta „functie” in absenta lui Smit, in timpul turneului de toamna, pot influenta negativ, dar pot fi si suplinite de o atare stare de spirit si ordine tactica insuflate de banca tehnica. Linia III, pe alocuri indisciplinata, dar foarte devotata efortului colectiv, a fost „lovita” in aceasta toamna de lipsa aportului lui Schalk Burger si Heinrich Brussow, ultimul absent din lot si in Tri Nations, dar a fost bine suplinita la nivelul flankerilor de Francois Louw, Juan Smith, Willem Alberts sau de Deon Stegmann. Surprinde insa subtirimea numarului 8, Pierre Spies neavand alt inlocuitor decat pe „stersul” Ryan Kankowski, asta in conditiile in care antrenorul de Villiers se incapataneaza sa nu-l convoace pe inchizatorul la gramada al lui Western Province, Duane Vermeulen, rugbist considerat de multi mai bun chiar decat Spies. Concluzionand, despre gramada sud-africana, putem spune ca nu sufera sub aspectul selectiei, cat al disciplinei, al comunicarii si nu in ultimul rand al orgoliilor. Pentru ca, in ciuda incercarilor de a se masca acest lucru, toata lumea stie ca numai pe inaintare sud-africanii au trei capitani: Smit, Matfield si Burger. Ma intreb cum o fi cand s-or destepta astfel de ambitii si la Pierre Spies...
Suferinta cea mare a Springboks devine foarte vizibila de la numarul 9 in sus... Absenta de un an a lui Fourie du Preez, cel mai bun mijlocas la gramada din rugby-ul actual, excelent tactician si liant intre inaintare si treisferturi, a facut ca Africa de Sud sa arate ca o echipa rupta pe jumatate, Ricky Januarie, Fraqncois Hougaard si nici char eternul jolly joker Ruan Pienaar nereusind sa faca „discreta” aceasta absenta, fara indoiala cea mai importanta si sursa a tuturor relelor din acest sezon pentru Springboks, la stransa concurenta, evident, cu „inspiratia” lui Peter de Villiers.
Castigul sud-africanilor din ultimii trei ani a fost insa recuperarea miraculoasa a unui post pe care nu au prea stralucit in ultimnii 10 ani, acela al mijlocasului la gramada, de la Andre Pretorius incoace neremarcandu-se nici o alta uvertura prin precizia transformarilor si a inspiratiei rezolvarilor fazelor din camp.Pentru ca, intra-devar, Springboks au avut ceva de asteptat pana la aparitia lui Morne Steyn, un mijlocas la deschidere complet, calm, lucid si precis in executiile de picior si, mai presus de toate, foarte constant in evolutii.
In privinta centrilor, sud-africanii sunt acoperiti destul de bine, Jean e Villiers, Jacque Fourie, Wynand Olivier sau Frans Steyn fiind suficient de rapizi in replieri incat sa asigure stabilitatea defensiva in momentul depasirilor de catre adversari a liniei avantajului, dar si consistenti la momentul atacurilor pe treisferturi. Si aici insa indisciplina devenita deja specifica sud africanilor isi spune cuvantul, greselile oamenilor de pe acest post avand ca efect penalitati si suspendari; atat Fourie, cat si de Villiers au absentat din meciuri importante datorita cartonaselor galbene primite.
Si daca tot pomeneam, atunci cand vorbeam despre Noua Zeelanda, despre incapatanarea lui Graham Henry de a-l pastra in lot pe Rokocoko in ciuda lipsei sale evidente de forma, la fel s-a intamplat si in cazul lui Peter de Villiers, atunci cand a fost vorba despre jucatorul sau preferat, Bryan Habana, cel care a fost, in mod constant in acest an, „omul degeaba” in primul 15 al Springboks – inexistent atat in aparare, cat si in atac, mai degraba incurcand decat ajutand... Titularizarea tarzie in cadrul turneului din toamna a lui Lwazi Mvovo, o aripa cu un mare potential, provenind de la campioana editiei din acest an a Curry Cup – Natal Sharks, a mai „indulcit” un pic impresia lasata de slaba prestatie a aripilor. Pentru ca nici Bjorn Basson si nici Gio Aplon nu par capabili sa asigure consistenta de alta data a benzilor laterale, asa cum se intampla in zilele bune ale lui Bryan Habana sau Breyton Paulse.
Si pentru ca tot vorbeam de vremurile de aur ale Springboks, mai trebuie spus ca, de la retragerea lui Percy Montgomery, acum aproape trei ani, sud-africanii nu au mai reusit sa gaseasca solutia pentru acoperirea postului de fundas, alegand mai mereu intre solutii de „carpeala” – Gio Aplon, Ruan Pienaar, Frans Steyn, sau solutii proaste – Zane Kirchner.
Daca ar fi sa dau un pronostic sigur pentru la anul, chiar mai sigur decat acela al castigarii Cupei Mondiale de catre Noua Zeelanda, as spune ca in nici un caz nu vom vedea pe cea mai inalta treapta a podiumului echipa Africii de Sud. Lipsa evidenta a unor solutii in privinta lotului, timpul relativ scurt pentru schimbari la nivelul managementului si al strategiilor pe tremen scurt anuleaza orice fel de sperante pentru Springboks. Condamnati sa mearga cel putin pana dupa 2011 cu acelasi antrenor, pentru ca orice fel de schimbare asumata acum, cand deja este prea tarziu, ar agrava si mai mult situatia, sud-africanii nu pot decat sa-si fixeze obiective modeste in comparatie cu pretentiile, indreptatite de altfel, ale unei natiuni considerate de multi adevarata patrie a rugby-ului. Singura speranta, slaba ce-i drept, se leaga de capacitatea de revenire si de orgoliul specific acestei frumoase echipe, lucruri care au ridicat-o in momente in care, la fel ca si acum, parea doborata si fara nici un fel de sanse...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu