Noua Zeelanda venea dupa o serie extraordinara in editia din acest an a Tri Nations, unde a obtinut victorii pe linie, aratand prin aceasta demonstratie de forta ca editia cupei mondiale de la anul, care se va disputa in Insula Neagra, se vrea a fi o afacere „de familie” a gazdelor. Trei victorii cu Africa de Sud si trei victorii cu Australia, majoritatea obtinute intr-o mnaniera deosebit de facila, au redat increderea de alta data elevilor lui Graham Henry, un antrenor care are sansa de a intra definitiv in istorie cucerind atat trofeul mondial, cat si cifra record de cinci titluri de cel mai bun tehnician al anului. In ciuda infrangerii suferite la Hong Kong, intr-o partida contand pentru Bledisloe Cup, in fata Australiei, All Blacks pareau capabili sa uite acest esec - de fapt, un semi-esec, daca stam sa ne gandim la faptul ca partida se disputa in afara calendarului oficial al Tri Nations si al oricarui calendar al meciurilor test organizate de IRB, dar si la faptul ca, pana la urma, eseul lui Jemes O’Connor, cel care a inclinat balanta in favoarea Wallabies a venit la cateva minute bune dupa expirarea timpului regulamentar, pana atunci neo-zeelandezii controland intr-o maniera destul de sigura jocul. All Blacks nu au resimtit socul, parand mai degraba preocupati de turneul european care batea la usa, la meciurile contra Angliei, Scotiei, Irlandei si Tarii Galilor. Iar motive de ingrijorare nu prea erau, intrucat inspiratia, minutiozitatea si excelenta cunoastere a jocului de catre Graham Henry pareau sa se imbine perfect cu apetitul pentru performanta al rugbistilor din Pacificul de sud. Fara sa exageram deloc, putem spune ca Noua Zeelanda are in acest moment cea mai buna echipa din ultimii zece ani, iar rugby-ul practicat este cel mai bun model tehnic si tactic elaborat de vreo echipa actuala.
Si totusi… de ce este atat de buna aceasta echipa? Secretul consta in primul rand in excelenta pregatire fizica, remarcabila prin dispozitia la efort si contact, ca si prin numarul redus de accidentari avand ca rezultat pauze lungi de activitate. Rezultatele unui sistem bine elaborat de fitness, de calcul al consumului caloric in timpul efortului, sustinut de o alimentatie stiintifica, sistem considerat un experiment extravagant in urma cu cativa ani si care acum incepe sa dea roade, par sa fie capabile sa mentina Noua Zeelanda multa vreme pe primul loc al ierarhiei mondiale.
Al doilea element al succesului este Graham Henry, mai exact geniul sau de strateg, materializat printr-un joc rapid si precis de pase si prin stabilitatea exemplara a pachetului de inaintare, atat la momentul gramezilor fixe, cat si la aglomerarile spontate. Buna pregatire fizica a treisferturilor, rezistenta si dezvoltarea optima a fortei in regim de viteza au permis dese pendulari de-a latul terenului a centrilor/fundasului purtator de balon in scopul sustinerii atacurilor pe culoarul aripilor, cu efect de destabilizare a liniei de aparare adverse, prinsa de cele mai multe ori pe picior gresit de rapidele curse finale din postura de „om in plus” ale lui Muliaina sau Cory Jane. Lipsa de forma a lui Rokocoko, selectionat oarecum impotriva firescului de Henry, a fost perfect suplinita de Muliaina, principalul marcator de eseuri al All Blacks in Tri Nations, atat in ofensiva, cat si in aparare, risipa de energie a fundasului neo-zeelandez fiind una aproape supra-omeneasca. La nivelul centrilor, forta de penetrare a lui Ma’Nonu si abilitatea lui de a crea bresa in apararea adversa prin atragerea in placaj a cel putin doi adversari a izbutit de multe ori sa-l puna pe rapidul centru exterior Conrad Smith in situatia de a marca sau de putea oferi pasa finala omului in plus. Om in plus care a fost fie Cory Jane, cu totul alt jucator in acest sezon, rapid si cu un excelent comportament la placaje, atat de diferit fata de cel din sezonul trecut, fie Muliaina, fie debutantii Rene Ranger sau Israel Dagg.
Pachetul de inaintare s-a remarcat in special prin consistenta liniei I, ramasa neschimbata de-a lungul ultimelor sase luni – Tony Woodcock-Keven Mealamu-Owen Franks, dar mai ales prin calitatea liniei III, cea mai buna din lume – Kaino-McCaw-Read, linie care datorita rapiditatii si apetitului ofensiv s-a aflat in numeroase randuri la capatul pasei premergatoare eseului, in faze de atac specifice treisferturilor. Daca mai punem la socoteala si jocul defensiv fara cusur al capitanului Richie McCaw, cel mai bun neo-zelandez din acest sezon castigator al titlului de cel mai bun rugbist al anului, avem imaginea unei echipe care ia foarte in serios uriasa responsabilitate ce o presupune o cupa mondiala disputata in fata propriilor fani.
Si totusi… Exista si cateva lacune in acest sistem apropiat de perfectiune, nu datorate insa vreunui neajuns de natura tactica, ci datorita formei mai putin fericite a unor jucatori. Care, de fapt, nu sunt decat doi, si anume Dan Carter si Joe Rokocoko. In privinta primului, selectionarea lui este inteleasa prin prisma a doua lucruri: primul ar fi numele lui Carter si uriasul sau aport la jocul echipei de-a lungul timpului, fapt ce nu permite nici macar lui Henry inlocuirea din prima echipa a teribilei uverturi fara vreun „motiv” sustinut de decizia echipei medicale, iar al doilea lucru ar fi, chiar mai grav decat rarele pulsee de scadere de forma ale lui Danny-boy, lipsa de solutii pentru postul de uvertura pentru All Blacks. Pentru ca, in afara de Stephen Donald, All Blacks nu are alta optiune privind eventuala inlocuire a lui Carter pentru jocul in camp, iar in ceea ce priveste transformerii, doar demiul Piri Weepu pare sa aiba aceeasi suficienta precizie si sange rece pentru a transforma in puncte greselile adversarilor. Despre Joe Rokocoko, din respect pentru trecutul sau, nu voi spune decat ca-i consider prezenta in echipa doar un capriciu al lui Henry…
Turneul european din luna noiembrie a consfintit dominatia absoluta a Noii Zeelande in acest sezon international. Patru victorii din tot atatea meciuri inpotriva natiunilor britanice, dintre care trei incheiate cu peste 35 de puncte marcate de rugbistii kiwies. La final, Richie McCaw a fost declarat rugbistul anului, Graham Henry cel mai bun tehnician, iar Noua Zeelanda cea mai buna echipa, terminand anul pe prima pozitie a ierarhiei mondiale. Mai mult decat atat, All Blacks si-a dezvaluit uriasul potential uman, doi dintre cei mai buni jucatori ai toamnei fiind dintre aceiea care nu s-au regasit in „reteta” echipei lui Henry pentru Tri Nations – aripa Hosea Gear, cel mai bun marcator de eseuri din cele patru teste, fratele celebrului Ricko, dar mai ales centrul Sony Bill Williams, la care se remarca, pe langa numele sau de jazzman, extaordinara sa capacitate de percutie si acuratetea paselor din off-load, multi vazandu-l deja ca pe un nou Tana Umaga. Si totusi, cel mai bun om in negru ramane Richie McCaw, juctor cu o medie de peste 15 placaje decisive pe meci, cel care, prin jocul sau, pare sa transpuna pe alte coordonate presttia individuala in jocul defensiv al flankerului modern. Altfel, Noua Zeelanda place prin respectul pentru jocul clasic, romantic, dedicat grupului, in care fiecare jucator, fiecare pozitie si fiecare compartiment cauta inovatia si spectaculozitatea in prestatii, ramanand insa fideli principiilor tactice ale rugby-union.
All Blacks sunt echipa cu cele mai putine griji pentru anul urmator. Au un antrenor care stie foarte bine ce are de facut, un capitan care inspira prin forta exemplului, cea mai buna linie III din lume si, poate, cele mai bune combinatii posibile pentru cuplul de centrii, avand de ales intre Nonu, Smith si Williams. Revenirea lui Carter la forma sa obisnuita nu ar face nimic altceva decat sa blocheze casele de pariuri la anul, pentru ca e greu de crezut ca unei echipe ca Noua Zeelanda ii va putea cineva „sufla” titlul mondial, mai ales in conditiile in care All Blacks vor juca acasa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu