Rusine, tovarasi!

Stiu…! De fapt, eu sunt cel nashpa, pentru ca Manu Chao chiar imi place si nu de ieri, de azi, ci inca de la jumatatea anilor 90, cand inca era cu Mano Negra. De fapt, imi place suficient de mult incat sa pot face abstractie de orientarile sale ideologice chiar si atunci cand ele sunt tangente, in anumite puncte, cu ale mele. Astfel, nu pot fi acuzat de „ideologism”, cum probabil pot fi trei sferturi dintre fanii sai, eu, cel putin, fiind in masura sa afirm ca imi place muzica sa doar pentru cum suna si nu atat pentru ce spune. Desi amandoi suntem de stanga, eu nu sunt comunist, nu sunt un internationalist de scoala noua si nici nu inghit pe nemestecate preceptele unei anumite ideologii doar pentru faptul ca unele culori imi pica bine la stomac, ia altele nu. Asta pentru ca, poate sunt mai citit, mai intelectual decat Manu… Pe de alta parte, el nu are nevoie de o digestie buna a ideilor, permitandu-si sa fie mai implicat pasional crezurilor sale, pentru ca este mai artist decat sunt eu… Stabilind aceste coordonate ale diferentelor dintre noi doi, imi dau seama ca este irelevant sa ma raportez politic la Manu Chao, cu care nu as discuta, oricum, niciodata politica, ci doar artistic. Iar artistic, dupa cum spuneam, imi place, pentru ca este un baiat care stie muzica, care stie sa spuna povesti in piesele sale, avand o calitate foarte rara, aceea de a fi natural cantandu-si muzica, de multe ori alta decat cea a culturii din care provine (Manu Chao este un basc franco-spaniol nascut la Paris), intr-un mod in care… de exemplu… Eric Clapton nu reuseste, cantand blues – tehnic, suna a blues, dar nu are nici o treaba cu ce face alde BB King…
Dar nu despre muzica lui Manu Chao era vorba, ci despre altceva… Legat, fireste, tot de Manu Chao… si, oarecum, bata-ma vina, tot de nenorocirea asta de politica de care m-am jurat sa mi se rupa… Zilele trecute imi da Monica-Pisica un ghiont si ma intreaba:
„Vrei sa luam bilete la concertul lui Manu Chao?”
„Cat costa?” intreb eu ca Zgârie Brânza
„Ieftin ca braga… 108 lei!” zise dansa.
„… De familie proletara, cu multi copii si nevoi si mai multe?” intreb eu, căutând sa fiu la asentimentul politico-ideologic al artistului mentionat.
„Ete, na… de cap de vita furajata…!” plescani ea dispreţuitor, intocmai ca domnisorul de oras, dispus sa ţipuie poala de bani pe te miri ce distractii burgheze.
Am dat a lehamite din mana si am zis ca nu… Oricat de simpatic este el si oricat de simpatica este muzica lui… stiti voi, cu efectele alea sonore ca de păcănele, nu merita atatia bani… Si ar fi reusit, astfel, Manu Chao sa scape doar cu acest gest de dispret dezinteresat din partea mea, daca nu s-ar fi intamplat ca simtul nostru critic proletar sa se fi sculat cu fata la cearşaf in acea zi…
Adica… cum, bre… sa coste biletul un milion… Pai… asta e atitudine artistica demna de un corifeu al celor multi si napastuiti!?! Banii astia inseamna destul de mult pentru punkistul mediu statistic, obisnuit cu berea la pet, tigarile la comun si cu cartile de imprumut de la biblioteca anarhista a dragei amice Dalila… Atunci pentru cine vine sa cante si in sanul caror mase vrea sa destepte Manu Chao dihonia anarhisto-revolutionara? Alora care lucreaza la multinationala, se îndoapă cu Mec, le place banul si n-ar imparti cu ceilalti nici un capat de ata, in schimb poarta sepcute si camasi kaki-olive, asortate cu tricouri cu Che, punandu-si o eticheta ideologica doar pentru ca asa e fancy? Pentru ca, la un astfel de pret, numai aia pot veni la concert… Sau poate pe Manu il lasa inima sa rupa de la gura fanilor sinceri, corespunzatori ideologic, putinul de fum si etil care ii ajuta sa „reziste” in aceasta lume lipsita de echitate si egalitate, lasandu-i sa plateasca atat de mult pe un bilet la concertul lui?
Poate ca Manu Chao este obisnuit cu punkistii lui, de la Barcelona, pentru care saracia este ceva atat de departe, incat nu pot afla despre ea decat daca intra pe Facebook si gasesc acolo o comunitate, un grup de actiune, ceva, in care unii la fel de ignoranti isi dau cu presupusul, cautand solutii la niste probleme, grave de altfel, ale unor oameni despre care, in esenta, ii doare fix in cur… Dar trebuie sa te arati preocupat pentru ca, pana la urma, asa e de bon-ton in Occident… sa fii preocupat de durerile celor aflati la periferia modernitatii, chiar daca pentru tine toti negrii sunt la fel, iar pe asiatici obisnuiesti sa-i numesti, fara prea multe batai de cap, „chinezi”…
Cam la fel este si cu cam asa e si cu anarho-comunismul asta al lui Manu Chao… La fel de ipocrit ca si cel al stângiştilor „vopsiti” astfel doar pentru ca e la moda, sedusi de un cromatica unor idei de a caror esenta nu au habar. Sunt curios cati dintre acesti revolutionari postmoderni isi asuma cu adevarat vreun fel de actiune, alta decat aceea a incaierarilor cu opozantii de extrema dreapta nazy-punks, sau a scandalurilor de pe stadioane. Pentru ca, pana la urma, la asta se rezuma a fi „fa” sau „anti-fa”… La datul in stamba pe la meciuri si pe la concerte. Asta, evident, daca are taticul si mamica, niste burghezi repugnabili de altfel, sa-ti dea bani sa cumperi biletele… de 108 lei bucata…