Pe vremea cand era jucator de rugby, Alin Petrache era unul dintre preferatii mei. Si aveam toate moivele sa-l plac, pentru ca era un flanker bataios si inteligent, cu un caracter frumos, un lider inascut pe care nationala il astepta de ceva vreme. Si chiar daca Stejarii nu au rupt gura targului sub căpitănia lui Petrache, ecceptie facand poate victoria cu Italia din 2004 si prestatiile in masura decentei de la Cupa Mondiala din 1999, din Tara Galilor, bateam insa fara nici un fel de emotie pe alde Rusia si Portugalia, in vreme ce cu Georgia pierdeam doar daca prindeam o zi in cale afara de proasta…
Intre timp, Portugalia a ajuns sa ne cafteasca si acasa si-n deplasare, Rusia la fel, iar cu Georgia am ajuns sa tremuram si daca ne abordeaza cu echipa de juniori-fete… Si, nu in ultimul rand, Alin Petrache a ajuns presedintele federatiei de rugby…
Acum cateva saptamani i-am vazut pe Alin Petrache si pe Florin „bai Florinel” Matei facand pe desteptii pe Money Chanel, imbracati amandoi la patru ace. Nu au spus nimic interesant - Alin a batut campii cu prostiile lui despre cat de domn l-a facut rugby-ul pe el si despre cat de greu e sa conduci federatia, iar Florinel balosind de zor mana care il hraneste, adica a lui Alin, spunand ca toate victoriile din ultima vreme, si aici, ca sa fiu sincer, nu am prea „percutat” la ce victorii se refera, s-ar datora in proportie de 90 % prezidentului (lu’ Petrache adica, nu lu’ Basescu, stati linistiti!) si ca daca nu era sefu’ cu sfaturile pretioase, praful s-ar fi ales si de calificarea la Mondiale, si de mandrete de echipa in constructie, basca de viitorul rugby-ului romanesc. Alin sedea pe scaun mandru, ca pe oua si fornaia satisfacut din nari. Ai fi zis ca tocmai dadusem de pamant cu Noua Zeelanda… Si ca sa fie tolomac pana la capat, mai scoate a lu’ Matei una memorabila, de mi-au dat mucii de ras… Ca cica, pe vremuri, cand maturam batatura cu Rusia si Portugalia, ce stiam noi ce-i aia bucuria victoriei, ca aia oricum erau niste amarasteni, cu care nu era nici o glorie sa te lupti. Pe cand acum, cand ne tremura curu’ aproape la fiecare meci pe care il jucam, fie ca e vorba de Anglia, fie ca e vorba de Portugalia, ei bine… acum simtim si noi ce-i aia bucuria victoriei. Cu alte cuvinte, daca nu putem fi la fel de buni ca cei mai buni, macar sa fim prosti ca cei mai prosti, sa ne gasim si noi locul in lume. Ca doar nu puteam fi la nesfarsit asa… nici in caruta, nici pe jos. Drept care, in nici trei ani de mandat, Petrache a reusit sa-si indeplineasca obiectivul, acela de a ne situa si noi in „normalitatea” mediocra a rugby-ului de mana a doua, pierzand si cu Rusia, si cu Portugalia, si cu Namibia, in plus de asta, nici una dintre marile natiuni rugbistice nemaidorind sa mai aiba de-a face cu noi in vreun meci test, in afara celor impuse cu de-a sila de calendarele oficiale ale IRB, forul mondial, din condescendenta, lasandu-ne si noua un os de ros sub forma IRB Nations Cup, un fel de petrecere la iarba verde, in care nationala Romaniei primeste vizita unor echipe de semiamatori, al caror joc lasa foarte mult de dorit sub aspectul calitatii. Oricat de mult as incerca, nu pot sa nu-i dau dreptate lui Matei… atat de rau simt c-am ajuns, incat ma bucur ca un copil cand ii batem pe portughezi, iar punctul bonus defensiv smuls Georgiei, pe cuvant daca nu, in consider mana cereasca.
Mi-am propus sa nu fiu conflictual, sa nu am sentimente negative fata de nimeni si sa nu critic pe nimeni doar de dragul de a critica. Si pot spune ca am atins un nivel de pace interioara pe care putine lucruri il mai pot tulbura in vreun fel. Iar acele lucruri nu pot fi, in nici un caz modul in care alde Petrache si gaşca lui de pupincuristi flamanzi gestioneaza rugby-ul romanesc. Iubesc atat de mult acest sport incat nu pot avea nici o urma de resentiment atunci cand este vorba despre rugby. Chiar daca federatia s-ar desfiinta maine, iar echipa nationala s-ar transforma in firma de bodyguarzi, nu as fi afectat de acest lucru. Ar fi in continuare rugby in Insulele Britanice, in Franta, in Marele Sud, in Argentina… Nu am nevoie de nici o manifestare nationala a acestui fenomen sportiv cu care sa ma identific, pentru ca eu iubesc rugby pentru ceea ce este, nu pentru ca-l practica ce-i de-un neam cu mine. De fapt, cred sincer ca in urmatorii zece ani federatia de rugby se va desfiinta, iar daca nu, atunci va ajunge o federatie obscura, ceva in genul federatiei nationale de popice, pentru ca… asta este situatia entropica a tarii.
Barry John, una dintre figurile charismatice ale rugby-ului galez din anii 60 spunea despre acest joc ca este expresia cea mai intima a unui popor. Ca orice activitate ce poate fi teoretizata, rugby-ul are si el retorica lui lemnoasa, plina de expresii care mai de care mai tampe si inepte… Gen „sport de huligani jucat de gentlemani”… Desi nu sunt un cinic, mi-am ras in barba de vorbele batranului Barry, considerand ca a zis-o si el asa, ca s-o zica… De fapt, mai tarziu, mi-am dat seama ca avea dreptate. Rugby este un sport care nu se poate dezvolta decat la umbra unei culturi sportive solide. De asemenea, este suficient de dificil si necesita o disciplina tactica pe care nu o poti deprinde decat in corelatie cu activitati intelectual-educationale. Nu intamplator, cele mai bune scoli de rugby sunt nu doar cluburi sportive, ci unitati de invatamant, de la gimnazii pana la universitati. Pana si galezii, cei care intruchipeaza cum nu se poate mai bine ideea de rugby proletar, nascut in vaile bazinelor carbonifere din Cambria, trebuie sa admita faptul ca aceas sport s-a cristalizat si desavarsit intr-o echipa a superlativelor, asa cum a fost Tara Galilor vreme de decenii, abia dupa ce a fost transformat in obiect de studiu si practica in universitatile din Cardiff, Newport si Swansea. Natiunile care practica rugby cu performante notabile sunt printre cele mai avansate ca sisteme politice si sociale, sisteme in cadrul carora indicii de dezvoltare umana sunt printre cei mai ridicati – educatie, sanatate, dar si caracterizate de spirit civic si comunitar, care da nuanta dominanta intregului spectru de activitati umane.
Romania are o natiune in declin, atat sub aspect socio-economic, cat si moral si spiritual – un melanj nefericit intre saracie, lasitate si incultura, asortate cu invidie, mentalitate parvenitista si indiferenta fata de suferinta celorlalti. In toata aceasta mocirla a spiritului, nu se pot gasi resurse pentru lucrurile frumoase, bune si drepte care il pot inalta pe om. Iar jocul de rugby este unul dintre acele lucruri imposibil de cultivat in aceste conditii. Bietul Alin Petrache, oricat de arivist, ignorant si prea trufas este, nu poate fi acuzat pentru toata aceasta suma de lucruri care au condus la situatia actuala generala, care, in particular, se rasfrange si asupra rugby-ului autohton. Pana la urma, Petrache si gasca lui de „lige blide” scapatati nu pot fi responsabili decat pentru carentele lor morale. Care, oricat de neplacute simturilor de tot felul ar fi, nu pot fi cauza chiar tuturor releleor acestei lumi.
De ce spun asta… Nu pentru ca neapărat m-ar deranja atitudinea lui Petrache, care nu este mai repugnabila decat cea a altora ca el, ajunsi in diverse demnitati, sau pur si simplu a omului de rand care nu stie decat sa urasca si sa murdareasca. Pana la urma, indiferent de ceea ce a fost, in cazul unui om, conteaza si ceea ce a devenit. Iar Alin Petrache a devenit intocmai modelul unui lider/manager specific Romaniei actuale: incompetent dar falos, concupiscent in strangerea de onoruri si beneficii materiale, alunecos ca un lup in piele de oaie si, poate cel mai grav, indiferent si rupt total fata de lucrurile pe care le are in grija.
Sambata, in ziua in care Italia a pierdut dramatic in fata Irlandei, intr-unul dintre cele mai incrancenate meciuri pe care „azzurri” le-au disputat in Turneu, Romania pierdea cu Portugalia, la Lisabona, dupa ce incasase pana in minutul 80 trei eseuri. Cand totul parea sa se termine catastrofal, Catalin Nicolae receptioneaza un balon pe care il culca in terenul de tinta, aducand un nesperat punct bunus defensiv Romaniei. Toata lumea a rasuflat usurata, si, culmea neobrazarii, s-a aratat satisfacuta, incantata chiar, de obtinerea acestui punct rusinos… Si intr-atat de mult se pare ca sa se fi ingrosat obrazul, incat nimeni nu a vazut ca, inainte de marcarea eseului, Nicolae a zburdat trei pasi cu balonul in brate, in afara tusei…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu