The Road

Despre John Hillcoat v-am mai povestit cu prilejul articolului despre „The Proposition”. Era insa de asteptat ca asocierea dintre regizorul australian si autorul americam Cormac Mc Carthy sa produca o pelicula interesanta sub toate aspectele sale, nu neaparat recomandata ca un succes de box office, dar profunda si foarte realistic compusa. Despre scrierile lui McCarthy putem preciza urmatorul fapt si anume ca au mai fost ecranizate, cele mai cunoscute fiind „All the Pretty Horses”, transpusa cinematografic in anul 2000 de catre Billy Bob Thornton, cu Matt Damon, Henry Thomas si Penelope Cruz, dar si mult mai celebra „No Country For Old Men”, ecranizata de Ethan si Joel Coen.
Naturalist si deloc abandonat unor clisee suprarealiste, „The Road” este un film cu o structura riguroasa a personajelor, foarte autentic, care ofera o imagine deloc comoda a naturii umane atunci cand este supusa unor factori de presiune extremi cum ar fi… o lume care isi traieste ultimele clipe, agatandu-se de viata cu o disperare salbatica, amorala si terifiant de absurda. Desi totul se deruleaza pe fondul unei lupte feroce pentru putinul timp ramas lumii, actiunea nu este una alerta, specifica scenariior „apocaliptice” hollywoodiene, ci una aproape statica, grea, amplificata in lipsa sa de dinamism si de atmosfera grea, ca de plumb, asemenea unui cer fara soare care ucide incet,dar ireversibil si ireparabil, ultimele fire de viata. Un adevarat maestru al descrierii dramelor provocate de dileme morale, Hillcoat isi structureaza intriga filmului pe urmatoarea teza – in conditiile in care speranta devine inutila, singura certitudine a unei lumi muribunde fiind apropierea sfarsitului, ce pret mai pot avea valorile morale si umanitatea din noi?
Viggo Mortensen, unul dintre cei mai completi actori ai generatiei sale, joaca rolul unui tata prins intre dilema supravietuirii si cea a prezervarii unor sentimente ce altdata au tinut oamenii impreuna si care acum par sa se descompuna odata cu ultimele zvacniri ale speciei umane. Chiar si atunci cand omul devine la propriu lup pentru seamanul sau, vanandu-l ca sa-i manance carnea, preocuparea tatalui este sa pastreze neatinsa puritatea fiului sau, aratandu-i prin exemplul sau ceea ce altadata era considerat bun si drept. Atunci cand oamenii se transforma in animale, el continua sa creada in umanitate, refuzand scuza crimei pentru supravietuire, alegand mai degraba sa moara decat sa ucida.
Este o altfel de Apocalipsa, una a negurii din noi, distrugerea totala a omenirii, fizica si morala, nefiind adusa de nimeni altcineva decat de omul care se transforma in bestie si incepe sa se devoreze. „The Road” nu este un film care sa prezinte eroi, poate din acest motiv nici nu a prins atat de bine la un public comod, invatat sa aleaga intre personaje bune si personaje rele, intr-o paleta morala bicolora, pentru ca este greu sa transformi in erou pe acela care se lupta doar sa-si pastreze umanitatea. Unul dintre mesajele cele mai profunde ale cartii si ale filmului este acela ca, pana la urma, chiar si in cel din urma ceas, va exista cineva care va crede ca omul inseamna mai mult decat un animal manat doar de instinctul supravietuirii.

Vicky, Cristina si Barcelona

Intr-o lume a conformismului si a ignorantei, umorul autentic, intelectual si incomod al lui Woody Allen nu poate parea altceva decat o ciudatenie, un lucru de neinteles si prea putin masticabil pentru un public obisnuit cu glumite nesofisticate, de stand-by comedy. Pentru autorul memorabilului „Annie Hall”, esenta umorului nu reprezita doar modalitatea simpla prin care situatiile ridicole si stanjenitoare ale celorlalti ne pot trezi noua amuzametul, cat faptul ca, in cea mai mare parte a cazurilor, ne trezim noi insine fie „patiti”, fie pasibili de a fi „patiti” unor astfel de situatii, aparent banale si perfect mulate pe modul nostru de a gandi si a reactiona in fata fenomenelor existentei. Despre Woody Allen se poate spune ca nu este un comediant, un creator de umor, ci un artist care reuseste sa transpuna perfect, intr-o lupa creata de ironia contradicţiilor fenomenelor umane, moduri de a fi pana la urma accesibile tuturor.
In „Vicky Cristina Barcelona” este vorba despre ceva ce… orice ochi mai atent poate vedea petrecandu-se in, sa spunem, comportamentul turistului „cu staif”, in special a aceluia non-european, adica… american si… cam atat, pentru ca nu cred ca japonezii, chinezii sau coreenii se considera niste „expatriati” pe urmele lui Hemingway… sic!, respectiv fascinatia pentru spiritul boem si decadenta oraselor europene. Previzibil, tot acest entuziasm intelectual esueaza la un moment dat, fie in imbratisarea unui kitsch comod si conform cu pragmatismul rigid al gandirii americane, fie in ridicol, odata cu realizarea unor limite obictive, de natura intelectual-culturala si mentala, limite care il transforma intr-un inadaptat pentru care terminalul de pe aeroportul JFK semnifica poarta scaparii spre normalitate.
In aceasta situatie se gasesc cele doua eroine ale filmului, Vicky si Cristina. Vicky (Rebecca Hall) este modelul clasic de femeie „petit bourgeios” americana, constienta de valorile lumii in care traieste si carora i se conformeaza neconditionat, fara sa le puna vreodata la indoiala caracterul bun si util, sub toate formele sale absolute. Orasul ultraliberal al Barcelonei este doar o bizanterie pe care incearca s-o inteleaga cu decenta si cumpatare, luand lectii de catalana si pozand alaturi de operele Antonio Gaudi sau Jaume Busquet. Reticienta la tot ceea ce poate fi etichetat ca excentric, Vicky se ascunde in spatele statutului sau de femeie logodita, chiar si dupa infidelitatea comisa la adapostul intunericului intr-un parc pustiu din Oviedo, infidelitate pe care o considera doar un „momentary lapse of reason”, chiar si acest lucru neputand fi capabil sa-i demoleze edificiul solid al principiilor sale morale despre dragoste si viata. Edificiu care, evident, se sprijina pe o fundatie de lut, gata sa tremure atat nu din cauza remuscarilor pentru un moment de pasiune consumat intr-o maniera rusinoasa si infidela, cat in fata perspectivei unui viitor comun alaturi de cineva superficial, insensibil si mercantil, capabil doar de discutii despre „minunile tehnicii”, intruchipate de plasme si telefoane mobile.
Pantru Cristina (Scarlett Johansson) lucrurile stau chiar mai tragi-comic. Dupa ce isi rateaza momentul debutului erotic „european” din cauza unei crize de ulcer, se lasa purtata intr-un triunghi amoros care devine cu timpul din ce in ce mai putin… echilateral… Eclipsata atat de Maria Elena (Penelope Cruz), cat si de prietena ei, Vicky, Cristina se vede nevoita sa se intoarca acasa, dupa ce a dat gres atat ca artista, cat si ca iubita.
Dupa un adevarat iures de culoare, parfum de Mediterana, vin, muzica, art nouveau si expresionism, condimentat cu erotism, eroinele noastre ies din scena, eliberate parca de o povara nult prea grea, gata sa se intoarca la un mod de viata caldut, previzibil, scris sub forma unui „daily schedule” in care totul se invarte cu o velocitate constanta, intre serviciu, cina in familie si ratele de la banca.
Woody Allen face din „Vicky Cristina Barcelona” un elogiu adus a tot ce nu este american, a linistii oferite de un trai „iresponsabil” in care valorile pragmatice sunt ignorate, reusind sa iasa, la batranete, de sub mantia devenita cliseu a intelectualului evreu new-yorkez, froidian dar deloc hedonist, aflat intr-o permanenta fuga de el insusi. Este ajutat in tot acest demers artistic si de o echipa de actori preponderent europeni (Javier Bardem, Penelope Cruz si Rebecca Hall), dar si de foarte talentata Scarlett Johansson, devenita una dintre preferatele lui Woody, incepand cu „Match Point” din 2005, aceasta parand a deveni ceea ce a insemnat pentru filmele de ani ‚70 ale genialului regizor, Diane Keaton.
„Vicky Cristina Barcelona” este un film mai complet si mai profund decat il recomanda o banala categorisire spre genul „conedie”, un film viu si colorat ca o pictura de Picasso, plin de sentimente autentice si de invataminte profunde, de care orice american ar trebui sa tina seama atunci cand se hotaraste sa devina un „expatriat”...

Explicatii despre "Agora", Monicai si celorlalti...

Am reusit, in sfarsit, sa vad „Agora”, ultimul film al regizorului chilian Alejandro Amenabar, cunoscut pana la acest moment pentru regia filmelor „Abre los ojos” si „The Others”, ca si pentru scenariul peliculei lui Camerom Crowe „Vanilla Sky”. Filmul este bine realizat, atat din punct de vedere tehnic, cu o imagine buna si cu o dinamica armonioasa a cadrelor, cu un colorit frumos si cu decoruri, in parte realizate cu suport digital, care reusesc sa transpuna veridic arhitectura Alexandriei, dar si datorita unei distributii inspirate, cu Rachel Weisz in rolul pricipal. Este posibil ca un segment mai traditionalist al publicului sa considere imaginea filmului un pic „sintetica”, dar in nici un caz nu se poate spune despre aceasta ca nu contribuie pozitiv la melodicitatea filmului.
Povestea este reala si descrie rolul jucat de Hypatia, ilustra ganditoare considerata ca fiind ultima din seria de filosofi antici clasici, neoplatoniocieni, in Alexandria inceputului de secol VI. Personalitate marcanta a epocii sale, matematiciana si astronoama, Hypatia va cadea victima a conflictelor interconfesionale care au macinat orasl pana la totala sa prabusire, in ciuda pozitiei reconciliante pe care ea si familia sa au avut-o. A fost ucisa de crestini? Da, cel mai probabil a fost lapidata si apoi arsa pe rug de un grup de calugari nitriţi, in timpul unor dezordini care au aruncat orasul intr-un adevarat razboi civil pentru urmatoarele doua decenii…
Dar nu aceasta informatie istorica, veridica si verificabila din mai multe surse reprezinta o chestiune de luat in seama, ci modul in carea ea este transpusa cinematografic, trezind celor ce vizionează filmul de la simple impresii, pana la sentimente in toata regula. Monica-Pisica, bunaoara, dupa ce a vazut filmul, s-a uitat cu ochii blanzi si umezi ca doua caprioare, vorba lui Mircea Radu, si m-a intrebat, mai podidind-o plansul: „Si chiar asa au facut crestinii!?!” Am ridicat din umeri si i-am spus si eu „Pai… au facut… ca oamenii mai fac si din’astea…” Mi-am dat seama ca nu o multumeste raspunsul, dar am lasat-o „in pom” cum s-ar spune si m-am apucat de alte lucruri. Am simtit insa ca intrebarea ei poate fi si a altora…

„Agora” este un film care vrea sa spuna mai multe decat simpla poveste a Hypatiei, care in nici un caz nu este mai interesanta decat, de pilda, povestea lui Socrate, despre care, din cate cunosc eu, nu s-a facut nici un film pana acum. Filmul vrea sa ne induca, de fapt, intrebarea care a macinat-o si pe Monica-Pisica, daca, intr-adevar, crestinii au „facut asa” sau nu… Si nici asta nu ar fi adevarata problema, cat faptul ca, pe langa aceasta intrebare la care se poate da un raspuns, se poate induce, publicului superficial si incult de secol XXI, ideea ca, de-a lungul istoriei, cam asta a fost principala preocupare a crestinismului, respectiv ucisul cu pietre si arsul pe rug… Creştinismul a fost in multe etape ale istorie sale intolerant si, pe alocuri, ipocrit. Nu trebuie sa ne temem sa spunem acest lucru, intrucat exista evidente istorice care sa ateste acest lucru. Atat catolicismul, cat si protestantismul au aprins ruguri in „numele credintei” si in scopul „mantuirii” pacatosior, au promovat razboiul religios in scopuri „misionare” si dogma ca adevar suprem. Lumea moderna, flamanda dupa „adevar” si „rigoare stiintifica”, si-a facut un titlu de glorie in a-l prinde pe Dumnezeu de-un picior si a despica in patru firele ratiunii, in special atunci cand vine vorba despre subiecte care pot violenta si şoca simtul comun al oamenilor despre anumite lucruri considerate, cel putin, de bun simt. Iar un astfel de subiect este istoria creştinismului, tratat in toate felurile, de la cartile de taraba ale lui Dan Brown, pana la lucrarile de istorie a religiilor ale autorilor din noul val, caracterizate prin corectitudine politica si „consens” interconfesional si, de ce nu, chiar prin emisiunile foarte larg difuzate pe Discovery Chanel, National Geographic Chanel si, cred ca si pe Animal Planet… Daca Hristos este Fiul lui Dumnezeu, sau daca Mama sa era, intr-adevar imaculata, sau daca minunile descrise in Evanghelii au fost semne ale dumnezeirii, acest lucru conteaza mai putin… Cum la fel de putin conteaza daca Iuda a fost un ticalos sau un baiat de treaba, pe nedrept anatemizat, sau daca Maria Magdalena a fost o pacatoasa sau un model de virtute si intelepciune. Sunt amanunte nesemnificative in raport cu ceea ce inseamna, de fapt, crestinismul – iubire, caritate, speranta si dragoste de adevar. Poate parea lemnos un asemenea limbaj, dar se pare ca in ultima vreme, atunci cand se vorbeste despre crestinism, exista o tendinta regretabila de a se confunda doua chestiuni total distincte: doctrina crestina, care stabileste norme morale si de conduita, menite a transcede dimensiunea lumeasca a existentei si a indrepta fiinta noastra catre ceea ce se numeste Mantuire si Nemurire, pe de-o parte, si actiunea institutionalizata si politizata a unei entitati aferente unei forme de organizare sociala/comunitara, aici referindu-ne la Biserica, pe de alta. Intocmai ca in zicala „fa ce spune popa, nu ce face popa!”, Biserica este pasibila de erori si abordari incorecte. Istoria ofera o sumedenie de astfel de cazuri, incepand, daca vreti, cu cazul nefericit al Hypatiei, continuand cu rugurie Inchizitiei, pana la vanatorile de vrajitoare ale protestantilor germani si ale puritanilor din Noua Anglie. La fel de bine, insa, poate fi supusa unei astfel de critici, de exemplu, institutia justitiei, a armatei sau a politiei, care au facut si continua sa faca numeroase victime inocente sau „colaterale”. Cu toate acestea, nimeni nu si-a pus pana acum problema necesitatii aplicarii in activitatea umana a normelor referitoare la actul justitiei, sau a dreptului natural a fiecarei comunitati de a se proteja impotriva a tot ceea ce poate constitui o agresiune. Cum, mult mai grav, nimeni nu-si pune problema legitimitatii morale a unor teorii economice si politice care isi dau cu presupusul despre „noi ordini mondiale”, propovaduind ca firesti egoismul, concurenta fara scrupule, inechitatea, inegalitatea si transformarea omului intr-un animal amoral, justificarea pentru firescul unei astfel de situatii constituindu-l imperativul ideii de „profit”.
Astfel de „dezbateri” ale lumii moderne (postmoderne, chiar… sic!) nu dovedesc decat ignoranta, dar si o forma bizara si inexplicabila de rea vointa… Pentru ca, dincolo de rea vointa, pare de-a dreptul un caraghioslac ca reprezentantii unei civilizatii care in ultimele doua generatii a provocat, in conflicte armate, de cateva ori numarul total al victimelor tuturor razboaielor pe care oamenii le-au purtat de cand au invatat sa foloseasc focul, sa-si dea cu parerea despre imperativele morale ale unei doctrine care a pus pentru intaia oara dragostea si compasiunea ca filozofie de baza a functionarii camunitatii umane. Amestecarea fara nici o norma a principiilor cu modul in care acestea se regasesc aplicate in actiunea umana este o greseala care sfideaza deopotriva regulile unei logici sanatoase si ale bunului simt. Puritatea ideii nu poate fi afectata de actiunea umana, supusa erorii si lipsei de cunoastere. Asa cum, de foarte multe ori, bunele noastre intentii sfarsesc in acte deloc apropiate ideii de bine. Cei care sunt insa tentati a confunda Crestinismul ca doctrina cu Crestinismul instituionalizat sub forma Bisericii, ar trebui sa analizeze un pic trecutul pre-crestin al omenirii, abordand din perspectiva morala aceasta reflectie.
Pentru ca este un lucru foarte adevarat faptul ca, pana la adoptatea spiritului Noului Testament, atat in ceea ce priveste abordarea „de jure”, la nivelul institutiei legilor, cat si ca perceptie comuna a tot ceea ce se putea considera moral in conduita umana, omenirea traia o mare criza, provocata de lipsa oricarei perspective umaniste asupra ideii de bine. Oamenii aveau legi, aveau institutii politice si cunosteau organizarea de tip economic, dar nu exista nici o filozofie care sa anime toate acestea in spiritul dragostei pentru aproapele tau. „Binele cetatii” insemna de fapt supravietuirea cu orice pret in mijlocul unui mediu ostil, in fata agresiunilor celorlalti, prada superstitiilor si angoasei in fata destinului. Aceasta supravietuire justifica tot, inclusiv razboiul fara scrupule, masacrele, practicile eugeniste, sclavia si violenta legilor. Crima, sacrificiile umane, pruncuciderile, distractiile sangeroase, incestul, pasivitatea in fata suferintei celorlalti si lipsa de consideratie pentru viata in opozitie cu necesitatea supravietuirii, faceau parte integranta a arsenalului „moral” al lumii pre-crestine. Evreii au fost primii care, prin monoteism si prin raportarea la o forma ultima, absoluta, a adevarului, au stabilit primele legi de convietuire umana, sub forma Decalogului inspirat lui Moise de catre Dumnezeu in timpul meditatiilor de pe muntele Sinai, legi care stabileau o ordine nemaicunoscuta pana atunci, punand intaia oara omul in centrul preocuparilor morale, ca scop al actiunii semenilor sai, dar si ca fundament al creatiei divine. Monoteismul permite accesul omului la un statut superior atat moral, cat si metafizic, soarta sa incetand a mai fi doar un capriciu al zeilor, supusa fatalitatii si derulandu-se sub semnul contemplatiei melancolice, pasive. Odata cu Cele Zece Porunci incepe Umanismul antropocentric, omul capatand statutul de cea mai importanta fiinta din univers. Statutul sau va fi intregit odata cu intruparea lui Dumnezeu in Iisus Hristos, modelul sacrificiului Sau pentru oameni propunând forma morala a omului nou, mantuit prin dragostea lui Dumnezeu. Omul avea astfel deschisa calea spre nemurire si dumnezeire prin respectarea Noii Legi, prin statuarea ca principiu suprem a iubirii pentru cel aproape.
Printr-o astfel de analiza ne putem da seama mai bine asupra modului in care Crestinismul ne-a purtat, printr-o veritabila revolutie a spiritului, de la un stadiu moral la altul. Asta nu inseamna ca oamenii nu au continuat sa fie cruzi, lacomi, insensibile sau doar impasibili la rau, iar institutiile lor, inclusiv cele inspirate de modelul divin, supuse greselilor. In ciuda tuturor acestor tare, exista insa un etalon ideal de raportare, un bine si un adevar absolute, in functie de care toate aceste erori puteau fi corijate. Ceea ce intr-o lume care nu-si putea decat contempla nefericirea sangeroasa, asa cum era lumea pre-crestina, nu prea era posibil…
Din acest punct de vedere, oricat de mult este considerat de bon-ton in zilele noastre a muta monopolul asupra adevarului suprem spiritelor eliberate de voalul superstitiilor, nu pot sa nu constat ca, in acest caz, toata aceasta judecata cu un singur ochi nu face ca „justetea” unui asemenea demers sa fie considerata macar… binevoitoare. Ia aici nu-i vorba numai despre filmul lui Amenabar, sau despre cartile lui Dan Brown, sau despre orice ignorant care, de la nivelul celor cateva scoarţe de taraba rasfoite, emite pareri cu pretentii docte. Este vorba despre toate aceste „maruntisuri” care ajung sa inoculeze mintile slabe, consumatoare fara discermanant a mesajelor de tot felul si care pot arunca lumea intr-o criza morala fara precedent, in care adevarul, ideea de bine si libertatea spiritului isi pierd caracterul absolut, rolul lor fiind luat de creatiile artificiale ale laboratoarelor media.

The Proposition

„The Proposition” este poate cel mai interesant western pe care l-am vazut. Am um mare respect pentru acest gen de filme, datorita usurintei cu care imbina spectaculozitatea scenelor specifice – cavalcade, dueluri, cadre ample ce surprind peisaje impresionante, cu povestile unor personaje care intrupeaza tipologii umane interesante, aflate in permanenta la cumpana dintre bine si rau, prada propriilor demoni sau in cautarea mantuirii. Se poate spune despre personajele western-urilor ca sunt printre cele mai dramatice ale intregii palete de interpretari cinematografice. Western-ul modern este un gen mult mai complex decat clasicele anilor 30-50, realizate de John Ford, Michael Curtiz, John Huston, Howard Hawks sau John English, in care interpretarile apartineau unor actori precum John Wayne, Henry Fonda, Errol Flynn sau Montgomery Clift. Cenzura impusa in primul rand de mentalitatile epocii, dar si limitarile tehnice au facut ca western-ul clasic sa fie prea putin spectaculos pentru standardele modernitatii. Sfarsitul anilor 80 a adus o schimbare de abordare, atat sub influenta curentului „revisionist”, mult mai realist si mai „politizat”, cat si a genului „spaghetti”, mai putin autentic datorita aerului sau european, dar mai consistent ca dimensiune psihologica si structura a personajelor. Regizori ca Sergio Corbucci, Enzo Barboni sau Sergio Leone, acesta din urma poate cel mai ilustru dintre toti creatorii genului, sau actori ca Franco Nero, Giuliano Gemma sau Clint Eastwood au popularizat „spaghetii western”-ul, facandu-l reprezentativ pentru western-ul anilor 70 si influentand o intreaga abordare cinematografica pentru urmatoarele doua decenii. Cu toate acestea, abia in 1988 Christopher Cain propune prima pelicula de gen care pare in totalitate rupta de trecut, „Young Guns I”, un film despre viata si „activitatea” lui Billy „The Kid”, avand in distributie pe Charlie Sheen, Emilio Estevez, Kiefer Sutherland si Terence Stamp. Filmul a fost bine primit atat de public, cat si de critici, astfel incat, doi ani mai tarziu, neo-zeelandezul Geoff Murphy realizeaza o parte secunda, in care, pe langa distributia deja consacrata in prima parte, mai apar Christian Slater, James Coburn si Viggo Mortensen. Era inceputul unei noi ere a western-ului, devenit mai dinamic, mai dramatic si mai riguros ca scenariu si interpretare. Personajele nu mai sunt niste simpli eroi spectaculosi, cu o vocatie neconditionata in practicarea binelui, ci unele care aproape devin „victime” ale conflictului interior dintre bine si rau. „Tombstone”, „Dances With Wolves”, „The Last Outlaw”, „All The Pretty Horses”, „Blueberry”, „The Assasination Of Jasse James By The Coward Robert Ford”, „Seraphim Falls”, „3:10 to Yuma”, „Appaloosa” sunt doar cateva dintre productiile remarcabile ale genului, extrem de bine reprezentate atat regizoral, cat si la nivelul intrepretarii, din ultimii 20 de ani.
Cand am auzit prima oara despre „The Proposition”, m-a interesat in special datorita faptului ca scenariul si muzica erau compuse de Nick Cave. Regizorul filmului, John Hilcoat, mai colaborase cu Nick Cave la o pelicula conceputa parca dupa chipul si asemanarea lui Cave – „Ghosts… of the Civil Dead”. Ramasa totusi la nivelul unei pelicule cu un usor aer avangardist si destul de greu de „digerat” datorita violentei, aerului sau tenebros si a povestirii construite pe doua tipare suprpuse, unul al naratiunii si altul al evolutiei propriuzise a actiunii, intocmai ca in stilul lui Terence Malick, dar fara a avea melodicitatea filmelor sale, „Ghost…” nu a lasat prea multe urme. Lui Hilcoat, care ralizase filmul in anul 1988 i-a trebuit sa astepte pana in 2005 ca sa realizeze cu adevarat o capodopera – „The Proposition”. Avandu-i in distributie pe Guy Perce, Ray Winstone, John Hurt, Danny Huston, Emily Watson, Richard Wilson si David Wenham, filmul descrie conflictul dintre lege si libertate, dintre umanitate si salbaticie, prezentand una dintre cele mai autentice imagini ale spiritului uman in conflict cu el insusi. Actiunea este plasata in desertul australian, catre sfarsitul secolului XIX si trateaza un model clasic al filmelor „outlaw western”, incercarea unei autoritati de a instaura legea acolo unde haosul si salbaticia reprezinta modul de a fi al lucrurilor. Pentru fratii Burns, Arthur, Charlie si Mike, „bushrangers” acuzati de o crima a carei circumstante raman destul de tulburi, autoritate nu inseamna legitimitate politiei si a judecatorului de a aplica reguli scrise, ci dreptul natural de a trai liber, neavand alta constrangere decat datoria fata de cei de-un sange cu tine. Constienti de acest lucru este atat Arthus, cel mai mare dintre fratii Burns, dar si capitanul Stanley. Acesta din urma reuseste capturarea lui Charlie si Mike, conditionand eliberarea mezinului Mike de predarea lui Arthur, liderul grupului. Incercand sa evite executarea fratelui sau mai mic, Charlie pleaca in cautarea lui Arthur. Ascuns in desert, acesta din urma isi gaseste acolo, asemenea unui pustnic, o vocatie spirituala care pare ca, pe masura ce-l indeparteaza de oameni, il apropie tot mai mult de esenta ultima a lucrurilor. Dincolo de bine si de rau, ca un adevarat erou nietzsche-nian, Arthur pare sa se caute in afara lui Dumnezeu si a nemuririi, in piatra, nisipul fierbinte si arsita desertului. Grija pentru ceea ce el numeste familie, pare meschina si egoista, dar absoluta prin faptul ca nu se raporteaza la nimic omenesc, la nimic care sa-l apropie in vreu fel de semenii sai si de ceea ce inteleg acestia prin existenta. „Outlaw” perfect, Arthur nu este doar un rebel, unul situat in afara legilor omenesti, ci o „entitate” amorala si inumana, care pare sa respinga tot ce tine de institutia umana si de orice fel de compomis facut celorlalti. Chiar si atunci cand fratele sau mai mic este flagelat pana la moarte, razbunarea sa nu pare a fi plina de patima, ci mai degraba una motivata de un calcul rece de asezare a lucrurilor intr-o ordine numai de el stiuta. De aceea, atunci cand fratele sau i se opune, ucigandu-l, moarte sa capata dimensiuni apocaliptice, totul, nu doar spiritul sau, parand sa se contopeasca cu desertul.
Coloana sonora, compusa de Nick Cave si de Warren Ellis, colegul lui Cave de la „The Bad Seeds” se potriveste ca o manusa filmului, accentuand senzatia de etern crepuscul si existenta la cumpana dintre doua lumi pe care o lasa scenariul. De altfel, cei doi vor colabora din nou, doi ani mai tarziu, in anul 2007, la coloana sinora a filmului „The Assassination of Jasse James by the Coward Robert Ford”, o alta capodopera a genului, despre care vom povesti alta data. „The Proposition” este un film mare, bine realizat tehnic, cu un ritm bun si dialoguri bine scrise, filosofic si psihanalitic, care ofera fiecarui personaj posibilitatea de a spune o poveste. Din punctul meu de vedere, se situeaza, pana acum, in topul 3 al celor mai bune western-uri vazute de mine…

Johnny Mad Dog

Africa este o vale a plangerii. Putini dintre semenii nostri cunosc acest lucru, in mare parte si datorita lipsei de interes a comunitatii internationale si a canalelor media pentru acest gen de subiecte. Evident, in momentul in care te confrunti cu un eveniment precum razboiul civil din Rwanda cand, in urma unei escaldari a violentelor vreme de 100 de zile, peste un milion de oameni sunt asasinati in lupte intertibale, acest lucru devine un bun subiect de presa. Sau, atunci cand in Darfur, intr-o singura zi, sunt ucisi intr-o tabara de refugiati, sub ochii trupelor O.N.U., cateva mii de civili sudanezi considerati rebeli de catre armata guvernamentala sudaneza, CNN considera de asemenea oportun sa prezinte vreme de o saptamana imagini ale cumplitului masacru, organizand la sfarsit de saptamana, la o ora de maxima audienta pentru locuitorii coastei de est a Statelor Unite, un teledon moderat de insusi Matt Damon. Ce nu stiu insa nici onorabilii telespectatori americani, nici Matt Damon si, pun pariu, nici realizatorii de la CNN, pe langa aspectele legate de situarea geografica a Sudanului, era faptul ca acel conflict insumase deja sase ani de cand se derula, provocase peste jumatate de milion de morti si peste patru milioane de refugiati. Iar in tot acest timp, companiile petroliere americane si chineze dezvoltasera infrastructuri ultramoderne de extractie si prelucrare in aceasta tara africana, pazite de adevarate armate de mercenari, derulandu-si nestingherite, la „adapostul” dezordinii provocate de acest razboi civil, afaceri de miliarde de dolari. Cazul nu este singular pentru Africa, la fel petrecandu-se si in cazul „razboiaielor diamantelor insangerate” din Sierra Leone, Angola sau Liberia, sau in cazul conflictului din Congo, perpetuat vreme de decenii, doar pentru ca resursele de uraniu ale acestor teritorii sa se mentina sub controlul Statelor Unite. Conform unor statistici ale organizatiilor internationale, conflictele militare din Africa Ecuatoriala au provocat, in epoca post-coloniala, mai multe victime decat cele rezultate in urma celor doua razboaie mondiale. Cifrele sperantei de viata si ale mortalitatii infantile sunt absolut cutremuratoare, dezbaterile asupra drepturilor omului sau ale libertatilor civile inexistente, iar rata infectarii populatiei cu virusul HIV depaseste, in unele zone, 60 de procente. Africa este ravasita de conflicte purtate de copii-sodati si jefuita de resursele sale de companiile occidentale care delibertat mentin, prin controlul asupra deciziei politice si a influentei asupra mass-media, un con de umbra asupra situatiei reale de pe acest continent astfel incat occidentalul supraponderal si intoxicat cu produse sub-culturale sa creada ca, intr-adevar, traieste in cea mai buna dintre lumile posibile. Africa este o lume uitata de care nimeni nu vrea sa stie. Nici macar presedintele Stalelor Unite, despre care circula unele barfe rau voitoare cum ca el insusi ar ovea oarece radacini africane…
Cand eram copil… sau, oricum, mai tanar decat sunt acum, visam zilnic la Africa. Nu o cunosteam decat din relatarile romantate ale aventurierilor din epoca coloniala si din stampele cartilor lui Jules Verne. Nici macar Joseph Conrad cu a sa „Inima intunericului” nu a reusit sa-mi influenteze fascinatia plina de iubire melancolica pe care o simteam fata de aceasta parte de lume. Numai sub soarele arzator si strabatand mile prin praful rosiatic un barbat putea simti advaratul triumf al spiritului asupra fricii, dorintei, durerii si lumii din jur. Numai dupa ce petreceai nopti singur, sub cerul savanei, insotit doar de carabina Winchester si inconjurat de freamatul salbaticiei te puteai considera barbat, unul care, vorba Apostolului Pavel, „s-a lepadat de cele ale copilariei”… Ciudat este ca, intr-un fel, inca mai cred si acum acelasi lucru… Cu timpul insa, am renuntat la aceasta viziune a copilariei, dezvaluindu-mi-se imaginea unei lumi a ororilor in forma sa cea mai cumplita, copacii solitari ai savanei, turmele de elefanti sau mandrii razboinici maassai disparand ca niste amintiri de demult in iuresul razboaielor civile, foametei, saraciei sau bolilor. Poate ca daca nu as fi iubit Africa atat de mult, as fi cautat sa pastrez doar acele amintiri…
Imi vine greu sa vorbesc despre orice fel de realizari cinematografice care sa abordeze acest subiect sensibil mie… De-aia am si preferat sa insir aceasta introducere mai lunga. Dupa cum spunea si Frankie McCourt in „Angela’s Ashes” „nu este nimic frumos sau romantic de spus despre suferinta si saracie”. Pentru orice creator din domeniul artistic este in primul rand o dilema morala in a cauta forma perfecta in realitatile unei lumi macinata de dureri si spaime. Nu poti spune pur si simplu o poveste despre viata, moarte, dragoste si sacrificiu in care Africa sa fie eroina principala. Ea poate fi decorul unei alte povesti despre viata, moarte, dragoste si sacrificiu, asa cum se intampla in „Hotel Rwanda”, „The Constant Gardener” sau „Blood Diamond”. O poveste despre Africa, redata ca si cum ar fi spusa de ea insasi este un exercitiu cu valoare de compromis, care poate afecta iremediabil dimensiunea morala a demersului artistic. Cu toate acestea, Emmanuel Dongala, unul dintre cei mai importanti scriitori africani si Jean Stephane Sauvaire, unul dintre regizorii de mare perspectiva ai noului val francez, au reusit sa realizaze aceasta poveste despre sperante frante, razboi si dragoste. „Johnny Mad Dog” este numele filmului care relateaza povestea unui copil-soldat traumatizat si brutalizat de razboi, fara vise, dorinte si fara viitor, pentru care prezentul violent si omniprezenta mortii reprezinta singurele certitudini. In acest infern populat de copii cu sclipiri demonice in priviri, Johnny indrazneste sa iubeasca, dar nu ca un indragostit, ci ca unu a carei inima a fost plamadita in focul razboaielor. Chiar si asa, pacatul sau nu poate fi iertat de lumea in care traieste, platind in final acest lucru cu propria viata. In urma sa nu ramane nimic, nici o amintire calda, nici o inima franta, nici rodul unui pantec care sa aminteasca de trecerea sa printre oameni. Doar un cadavru, unul dintre sutele de mii lasate in urma de dementa cruda a razboiului.
Produs de Mathieu Kassovitz si filmat in Liberia, una dintre statele cele mai indoliate de lungii ani de conflicte armate, pelicula impresioneaza prin realismul scenelor si prin autenticitatea personajelor interpretate, in marea lor majoritate, de copii liberieni, ei insisi implicati intr-o forma sau alta intr-un razboi incheiat in 2003, la doar un an in urma de inceperea filmarilor de catre Sauvaire. „Johnny Mad Dog” aminteste de „Apocalypse Now” al lui Coppola, propunandu-ne mai mult decat un film despre oameni si razboi, ci o reflectie despre intunericul din inimile fiecarora dintre noi, despre bezna nebuniei inconstiente care ne poate transforma pe toti in caini turbati gata sa starnim apocalipsa impotriva noastra si a semenilor nostri.

Awaydays

In ciuda posibilelor opinii a numeroaselor capete patrate, filmul regizorului britanic Pat Holden intitulat „Awaydays” nu este unul despre hooliganism, sau cel putin nu in tema deja consacrata, inceputa cu „The Firm” (1988), cu Gary Oldman, si continuata cu „Football Factory” (2004) si „The Firm” (un remake din anul 2009 al filmului din 1988) ale lui Nick Love. (Dupa cum ati observat nici nu am pomenit „bălăriile” din seria „Hooligans”, inceputa cu foarte subtirelul „Green Street” si continuata cu alte doua porcarioare de la care nu m-am obosit sa le vad nici macar clipurile de promovare pana la capat, intr-atat de „sforaioare” mi s-au parut…)
„Awaydays” nu se poate nici macar alinia manifestelor cinematografice ale „laddism”-ului, precum creatiile lui Guy Ritchie, Nick Love sau, mai putin ce-i drept, ale lui Shane Meadows, toate concepute sub umbra deja legendarului „Traispotting” al lui Danny Boyle si Irvine Welsh. Este mai mult decat atat… mai mult decat evocarea unor gesturi si atitudini ale unei generatii, mai mult decat transpunerea in cadre a unui melanj de muzica, fotbal, moda si slang de Merseyside, asortate cu scene de violenta menite sa ridice nivelul de adrenalina al spectatorilor. Este un film de arta, in care personajelor le sunt surprinse intregul spectru de trairi si sentimente, temeri impinse pana la angoasa, neimpliniri si neputinte, intr-un veritabil caleidoscop psihanalitic. In spatele acestui spectru difuz, in care totul tinde sa-si piarda din claritate, se pot observa influentele mediului social proletar din Liverpool-ul inceputului anilor 80 si ale culturii urbane post-punk – muzica, droguri, moda, fotbal, sub umbrela modelului cultural propus de miscarea New Romanticism. Bazat pe nuvela omonima a lui Kevin Sampson, scenariul surprinde conflictul dintre doua personaje ale caror atractie este generata de dorinta de a se completa reciproc. Paul Carty (interpretat de Nicky Bell) este un tanar ce poate trece drept un „petty bourgeois”, a carui familie lasase in urma viata cartierelor muncitoresti, pentru ca el si sora sa sa beneficieze de educatie si de o slujba care sa presupuna costumul, cravata si pantofii cu sireturi prinse in sase gauri. Atras de muzica, Carty frecventeaza cluburile in care canta trupe „new/dark wave” si „synthpop”, aculta David Bowie si Joy Division, el insusi fiind absolvent al cursurilor de arta, pe care le abandoneaza insa in favoarea muncii la birou si a salariului stabil, singurele in masura de a-i asigura bunastrea calduta a statutului sau social. Elvis (Liam Boyle) este insa o victima a mediului si originii sale sociale, un tanar care are aspiratii dar care nu se poate debarasa de originea sa muncitoreasca, reusind insa tocmai prin aspectul sau romantic de „prol” sa-l „cucereasca” pe Carty. Elvis este inteligent, cinic si melancolic deopotriva, mulandu-se perfect pe modelul cultural al generatiei sale, nemultumita dar si plictisita de existenta cotidiana. Muzica si drogurile functioneaza precum morfina pentru suflet si trup, in vreme ce firma de hoolies (The Pack) cu care merge la meciuri ii sustine nevoia de comunicare sociala, chial daca nefirescul maladiv al acestei situatii il obsedeaza pana intr-acolo incat ii spulbera echilibrul si asa precar el vietii sale. Cu toate acestea, pentru tanarul Carty, obsedat de ideea unei existente irosite in banal, Elvis este un model, in ciuda laturii sale tenebroasa, cea care, de altfel il si va duce la autodistrugere, ca punct final tuturor cautarilor sale. Conflictul dintre aceste doua personaje atat de diferite si totusi atat de asemanatoare, ca doua jumatati de culori diferite ale aceluiasi cerc, fac din „Awaydays” un film frumos, misterios si fascinant, chiar daca „intunecat”, ca o melodie de dragoste compusa de Ian Curtis. Si pentru ca tot veni vorba de muzica, pe coloana sonora se pot gasi nume interesante ca The Cure, Echo & The Bunnymen, David Bowie, Ultravox si, of course, Joy Division.
Un film in care ne putem regasi multi dintre noi…

The Damned United

Imi plac filmele cu si despre sport. In urma cu cateva zile am vazut “Invictus” al lui Clint Eastwood, cu Morgan Freeman si Matt Damon, un film pe care il asteptam de vreo doi ani, cam de pe vremea cand abia incepusera filmarile la primele scene. Fiind pasionat de rugby si increzator in talentul si sensibilitatea regizorala a lui Eastwood, ma asteptam sa vad o transpunere cinematografica reusita a celui mai important moment al istoriei sportului din Africa de Sud de dupa epoca apartheid, moment cu adanci ramificatii sociale si politice, respectiv castigarea de catre Springboks a Cupei Mondiale din anul 1995. Am fost insa destul de dezamagit, in special de prestatia lipsita de stralucire a lui Matt Damon, ca si de “subtirimea” scenelor cu rugby, in conditiile in care un sport de un asemenea dinamism si dramatism poate fi transpus cinematografic in cadre foarte spectaculoase. Ori din acest punct de vedere, mai spectaculos este, de exemplu, „This Sporting Life” cu Richard Harris, in regia lui Lindsay Anderson, chiar daca este realizat in 1963 si contine mai putine scene de rugby. Dar nu acest lucru scade nota filmului, desi cred ca aceasta ar fi putut fi ridicata de o serie de astfel de scene realizate mai bine, ci scenariul foarte slab si evolutia stearsa a actorilor, exceptie facand Morgan Freeman. Intr-un fel, ar fi trebuit sa ma astept la acest lucru, intrucat e riscant sa-ti pui sperantele in capacitatea unui american de intelegere a rugby-ului… Dupa acest film nu am putut decat sa concluzionez ca o legenda ca Francois Pienaar merita o interpretare mai buna, mai ales din partea unui actor ca Matt Damon. Cat despre rolul lui Morgan Freeman, care il interpreteaza pe Mandela, acesta se poate spune ca salveaza cat de cat filmul. Chiar daca, in ansamblul tematicii, „Invictus” se afla undeva mult sub „Boodbye Bafana” al lui Bille August.

„The Damned United” in schimb… Ei bine, „The Damned United” este un film remarcabil din toate punctele de vedere. Cel mai bun fim despre sport facut vreodata… Regizat de Tom Hooper, unul dintre regizorii promitatori ai noului val al cinematografiei britanice si avandu-l in rolul principal pe Michael Sheen, filmul evoca episodul faimos al celor 44 de zile petrecute de Brian Clough la Leeds United, ca manager.
Brian Clough este cel mai galonat antrenor englez al tuturor timpurilor, dupa Bob Paisley, of course… Castigator al Cupei Camponilor Europeni, de doua ori, cu Nottingham Forest, de doua ori campion al Angliei, cu Derby County si cu Nottingham Forest si de alte patru ori castigator al Cupei Ligii, tot cu Forest, Clough a ramas in memoria contemporanilor sai ca un personaj savuros, plin de spirit si plin de spirit si foarte inteligent, un britanic tipic, elegant, serios in munca sa, ironic si usor cinic, imbinand cum numai un englez poate, nonconformismul cu respectul pentru valorile familiei si vocatia profesionala. Michael Sheen reuseste sa surprinda in interpretarea sa toate aceste trasaturi, intr-un rol de exceptie, fara indoiala cea mai reusita prestatie din cariera actorului galez. Alaturi de el, Colm Meaney (Don Reavie), Timothy Spall (Peter Taylor) sau Stephen Graham (Billy Bremner) contribuie la succesul unei pelicule care se anunta ca favorita la titlul de ce mai buna productie britanica a anului 2009.
Pe langa rolul de exceptie al lui Michael Sheen, cel de-al doilea atuu al filmului este veridicitate atmosferei de fotbal de anii 60 excelent reprodusa de Tom Hooper, incepand cu prestatia actorilor din rolurile secundare si a figurantilor, pana la imaginile filmate in jurul si in interiorul fostei arene a lui Derby, Baseball Ground.
Nu in ultimul rand, as evoca mesajul ironic la adresa fotbalului modern pe care il transmite pelicula, alipind imaginii gloriei sportive jucatori netransformati in roboti, care isi beau cafeaua fumand o tigara in vestiar, inainte de meci, platiti cu „astronomica” suma de 300 de lire pe saptamana, sau antrenori care mananca „fish and chips” cu familia si considera un eveniment foarte „fancy” iesitul la restaurant, pe cheltuiala patronului echipei. Urmarind „The Damned United” ai, ca microbist, vorba lui Milica Cioran, un acut sentiment al descompunerii, o nostalgie melancolica despre cat de frumos era fotbalul odata…

Celebrul 702

“Celebrul 702” este una dintre cele mai inteligente realizari ale cinematografiei romanesti. Asta poate si din cauza ca are la baza piesa unui autor inteligent, Alexandru Mirodan, dar si pentru ca a fost realizat sub bagheta regizorala a unui regizor cel putin la fel de spectaculos si de „cu temele facute” ca Liviu Ciulei, Mihai Iacob. Distributia filmului numara actori ca Radu Beligan, in rolul principal, Fory Etterle, Ion Fintesteanu, Florin Piersic, Sanda Toma sau Dem Radulescu.
Actiunea se bazeaza pe povestea lui Kid, un tanar rebel, arestat si condamnat la moarte in urma unei inscenari a unor gangsteri care aveau nevoie de un „tap ispasitor” pentru o crima pe care o comisesera. In ultimul moment, avocatul sau reuseste sa-l convinga pe directorul inchisorii sa amane executia prizonierului, deoarece o celebra editura, „Books & Books”, doreste sa semneze un contract pentru a obtine drepturile asupra publicarii memoriilor lui Kid. Peste noapte acesta devine vedeta inchisorii, cartile sale doborand toate recordurile la vanzari si impunandu-se ca „opere fundamentale” pentru tanara generatie.
Pelicula impresioneaza in special prin claritatea si coerenta dialogurilor, transpunerea scenariului semanand mai degraba cu o piesa de teatru, decat cu modul specific de abordare cinematografica. Radu Beligan, pe atunci in varsta de 44 de ani, reuseste un rol complet din toate punctele de vedere, elegant, intelectual si jovial deopotriva, ca un mixt intre Gregory Peck si Jack Lemmon.
Desi aerul literar pe care il emana este acela al unui absurd kafkanian transpus intr-o maniera postmodernista, filmul trateaza tema depersonalizarii individului in fata autoritarismului mascat sub forma legalitatii, osciland intre tragicomic, trimitandu-ne cu gandul la posibilul concept regizoral pe care Charlie Chaplin l-ar fi avut despre opera orwelliana. Libertatea, adevarul, dreptatea devin forme lipsite de continut, astfel incat dispare orice deosebire intre cei dinauntrul si cei dinafara gratiilor. Astfel, pildele unui condamnat pot fi reperele unei noi etici, artificiala dar profitabila economic si politic pentru toata lumea, chiar daca are ca finalitate suprimarea individului ca fiinta morala. Desi tentatia adevarului si a dragostei apare pe alocuri, in final personajul central capituleaza in fata „ispitelor lumii”, acceptand pentru bunastarea sa imediata pretul distrugerii umanitatii sale.
Ca maniera de realizare, filmul pare sa inspire un expresionism tarziu, decorurile lasate in semiumbra amintind de Robert Wiene sau de Fritz Land, dar si de clasicul noir hollywoodian, pelicula aratand din acest punct de vedere prea putin europeana. Puternic, savuros, plin de replici „destepte”, filmul poate fi asemuit unui „Citizen Kane” autohton.

"The Grey Zone" de Tim Blake Nelson

Pe vremea cand eram mai tanar, mai ignorant si mai lipsit de inima obisnuiam sa am incredere prea mult in ratiune si prea putin in glasul inimii. Nu credeam in ideea de absolutizare a raului pur si simplu pentru ca nu vedeam nici o utilitate pentru un asemenea demers etic. Lumea, asa cum era, ramanea cea mai buna dintre toate cele posibile, binele si raul fiind determinari ale propriei noastre raportari la consecintele morale ale actiunilor intreprinse, eliminand orice posibila asociere etica cu simtul comun si chiar… spun eu acum privind retrospectiv, cu bunul simt… Cu alte cuvinte, citisem prea mult Scopenhauer si Nietzche, intelesesem prea putin, in schimb ma purtam de parca il apucasem pe Dumnezeu de-un picior iar el, binevoitor cu mine, isi pogorase intre urechile mele toata intelepciunea celor vazute si nevazute.
Printre lucrurile pe care obisnuiam sa le tratez cu cinism se numara si chestiunea rescrierii in scop ideologic a istoriei de catre invingatorii ultimelor „incaierari” majore petrecute ca urmare a neintelegerilor dintre oameni. Evident ca nimeni nu poate nega falsificarea istoriei – nu suntem nici pe departe atat de romani pe cat spera unii… nu suntem nici macar atat de daci pe cat isi doresc altii, iar “The Founding Fathers” n-au fost nici pe departe atat de liberali si simpatici precum sunt ei prezentati azi, ci foarte puritani, rigurosi si lipsiti de umor… nici chiar ranzaretul de Ben Franklin nefiind deloc departe de aceasta categorie de oameni posaci si acri.
Desi nu ma indoiesc de bunele intentii ale democratiei, spre marea mea rusine, am fost uneori tentat sa cred ca, in scopul demonizarii unor sisteme politice de altfel demonice, cei buni si invingatori au mai trasat, pe ici pe colo, cate una-doua taieturi de condei, pentru a-i face, evident, pe cei buni si mai buni, iar pe cei rai si mai rai, pentru ca, in final, victoria binelui sa fie una absoluta. In cazul istoriei Holocaustului, nu m-am indoit de faptul ca au avut de suferit comunitati evreiesti sub guvernarea nazista, nu m-am indoit de faptul ca au existat lagare de concentrare si planuri de exterminare a unor grupuri etnice, dar m-am indoit de veridicitatea unor marturii care descriau brutalitati oribile savarsite parca sub influenta unor deviatii mintale in care sexualitatea si violenta se imbinau in forme patologice. Era greu sa cred ca poporul care l-a dat umanitatii pe Goethe si pe Beethoven este capabil sa creeze o monstruoasa masina de exterminare in urma actiunii careia milioane de oameni se transformau in cenusa si fum.
Asta pana mi-am dat seama ca raul care pune stapanire pe oameni nu are cu nimic de-aface cu Goethe, Beethoven, gradinile englezesti sau splendoarea artei renascentiste, ci pur si simplu cu faptul ca in anumite perioade istorice exista o adevarata vocatie a practicarii raului, vocatie care anima actiunile oamenilor. S-a intamplat in mai toata istoria omenirii, incepand cu epurarile etnice practicate imperiile antice, continuand cu razboaiele religioase, cu legiferarea sclaviei in oranduirea burgheza timpurie, culminand cu cele doua razboaie mondiale din secolul XX si cu politica dusa de personaje precum Hitler, Stalin, Pol-Pot, dictatorii latino-americani sau razboaiele economice ale inceputului de secol XXI denumite dramatic „actiuni anti-teroriste”. Intre masacrele savarsite de Asurbanipal sau Alexandru Macedon asupra populatiilor cucerite, prigoana crestinilor de la inceputul mileniului I, caderea cetatilor La Rochelle sau Breda, lagarele infiintate de englezi in Africa de Sud in timpul razboaielor contra burilor, gulagurile siberiene sau lagarele de concentrare naziste, „campurile mortii” din Cambogia sau inchisorile Abu Ghraib si Guantanamo nu sunt decat diferente statistice privind date si numere, si nu unele de continut moral. Imi este rusine cand aud argumentele aparatorii „corectitudinii istorice” sustinand faptul ca, in lagarele de concentrare naziste nu au pierit 11 milioane de oameni, nici macar 8 milioane, ci doar vreo 6 milioane, dintre care evrei nu au fost decat vreo 4 milioane si un pic… Cu alte cuvinte, „ia sa nu-si mai planga de mila atat evreii astia, pentru ca si armenii si-au „incasat-o” de la turci aproape la fel de urat si nu mai au pretentia sa-i mai consoleze nimeni”. Slava Domnului ca de asemenea agumente, desi am fost si eu la un moment dat un aparator al „corectitudinii istorice”, nu m-a lasat niciodata inima sa ma agat, avand intotdeauna decenta sa cred ca in asemenea situatii cifrele chiar nu conteaza, ele neavand puterea de a minimaliza in nici un fel intentia criminala a unor oameni sau a unor regimuri politice.
Regimul nazist nu a fost decat unul din cazurile in care dezordinea morala si apetenta omului pentru conflict si distrugerea semenilor sai s-au regasit transpuse intr-o maniera ideologica si de organizare politica. Caracterul profund malign al unui astfel de sistem nu poate fi evaluat insa doar prin prisma raportarii intr-o maniera cauzalista la conflictul dintre bine si rau – un astfel de demers maniheist isi pierde din consistenta in momentul in care, pentru a supravietui, individul este nevoit sa-si urmeze instinctele si sa se mute intr-o „zona gri” a moralitatii. Primo Levi, supravietuitor al Holocaustului si autorul mai multor lucrari memorialistice si eseuri avand ca tema perioada detentiei sale la Auschwitz sesizeaza foarte bine aceasta nuanta etica, denumind-o intr-unul dintre eseurile sale ca fiind „acele compromisuri asupra carora orice judecata devine complexa si dificila, actiunile care decurg din acestea fiind greu de judecat dupa o morala conventionala”. Iar cand spune acest lucru, Levi prezinta cazul acelor detinuti care, fortati de imprejurari extreme, au colaborat cu acel sistem criminal in cadrul caruia ei insisi erau victime si sortiti distrugerii.
Tim Blake Nelson (cunoscut celor cinefili pentru rolul lui Delmar din „o Brother, Where Art Thou?” al fratilor Coen), unul dintre cei mai respectabili regizori si actori de teatru americani, adapteaza pentru Broadway, initial, apoi pentru marile ecrane ideea transpusa de Primo Levi in culegerea de eseuri „The Drowned and the Saved”, respectiv povara responsabilitatii pentru aceia care, traind sub iminenta sfarsitului, aleg intre viata lor, prelungita cu ore, cel mult zile si refuzul de a ajuta la exterminarea celor deja condamnati. Decorul este reprezentat de infioratorul lagar Auschwitz-Birkenau, iar personajele sunt membrii unui Sonderkommando format din evrei maghiari. (Sonderkomando era un detasament de detinuti cu un statut relativ privilegiat, carora le erau permise anumite "libertati", in schimbul carora trebuiau sa ajute la intreg procesul gazarii prizonierilor, incepand cu pregatirea camerelor de dusuri pana la arderea cadavrelor in crematorii). Desi, dupa cum spuneam, membrii acestor detasamente se bucurau de un statut oarecum privilegiat, nu isi faceau totusi sperante in privinta supravietuirii deoarece stiau ca ei vor fi primi vizati in momentul in care tortionarii popoarelor ucise vor incepe sa stearga urmele crimelor comise. Mai mult, din cand in cand, aceste „sonderkommando” erau epurate pentru ca nu cumva zvonul atrocitatilor comise sa nu se raspandeasca in lagar, iar panica si teama pentru siguranta imediata a prizoniarilor sa nu degenereze in revolte si agitatii. De aceea, o conditie a supravietuirii pentru acei nefericiti o constituia „legea tacerii”, ascunderea fata de camarazii lor detinuti a crimelor savarsite de stapanii lagarelor, devenind in acest fel oarecum partasi la acestea si deci, pasibili de responsabilizare si chiar culpabilizare.
De altfel, o statistica trista de dupa razboi sesizeaza numarul mare de sinucideri, in procente transpuse in doua cifre, a supravietuitorilor acestor lagarelor de concentrere… Insusi Primo Levi a murit in urma unei tentative de suicid, in 1987, lucru care l-a facut pe Elie Wiesel sa declare, cu o tristete plina de talc, „Primo Levi a murit la Auschwitz, patruzeci de ani mai tarziu…” Acesta este „zona gri” a moralitatii; intelegerea si iertarea o poti obtine de la ceilalti, tu continuand insa sa porti in suflet demonul remuscarii de a fi supravietuit atunci cand altii nu au reusit acest lucru si mai ales, de a supravietui tocmai din cauza ca aceia nu au supravietuit.
Dincolo de povestea filmului, realizat intr-o maniera deopotriva realista (prin jocul actorilor), dar si neo-expresionista (prin cadrele, decorurile si actiunea de fond), tema iminentei mortii si a negarii moralitatii insasi ca modalitate de supravietuire este omiprezenta. „Nu suntem criminali” si „suntem deja morti” isi repeta obsesiv personajele, speranta supravietuirii nefiind o proiectie asupra viitorului ci incercarea incremenirii intr-un prezent lipsit de absolut orice perspective. Pana si SS-istul Muhsfeldt, interpretat magistral de Harvey Keitel traieste in acelasi univers incremenit in prezent, destainuindu-si, sub imperiul unei tristeti mefistofelice, credinta ca viitorul sta sub semnul distrugerii totale: „mai intai voi, apoi noi”. Pentru absolut toata lumea a vorbi despre viitor pare un lucru lipsit de sens pentru ca, la fel ca si capitanul Alatriste, toti isi spun „in viitor vom fi, oricum, morti”. Libertatea pe care ti-o poti permite are la baza cinismul sartrian: esti liber sa accepti, sau esti liber sa mori, folosindu-te inclusiv de suicid. Unii, aleg suicidul, dupa ce s-au facut partasi fara voia lor la asasinarea propriilor familii, altii aleg revolta armata, preferand o moartea la capatul unei astfel de actiuni disperate, decat gazul si flacarile crematoriilor. Finalul insa nu este decat unul – cenusa iesita pe furnalele sinistrei fabrici a mortii.
Pelicula mai are in distributie, pe langa Harvey Kaitel, deja amintit, pe David Arquette, Allan Corduner, Steve Buscemi si Mira Sorvino. „The Grey Zone” este un film cutremurator si deopotriva trist, o ecranizare excelenta a unui eseu care isi propune nu o naratiune de tip literar, ci o introspectie asupra unor mecanisme psihice si morale. Transformarea acestuia intr-o piesa de teatru si, ulterior, intr-un scenariu de film sunt dovada inteligentei artistice ale unui Tim Blake Nelson care se pare sa fie departe de a-si fi etalat dimensiunea adevaratei sale valori regizorale.

Despre Oscaruri si Nikita Hrusciov

Desi consider Premiile Oscar… vorba lui Sick Boy din “Transpotting”, un fel de „sympathy vote”, nu ma pot abtine sa nu consemnez sclipiciosul eveniment petrecut… aaa… duminica… cred ca duminica…
Daca anul trecut filmele nominalizate si, culmea, unele dintre ele si castigatoare ale trofeului, au dat impresia unor proiectii demne de Sundance Festival – noir, blood, pesimism, psihoze, umor negru, tra-la-la, vorba lu’ Madalin Voicu, anul acesta coloratura a fost mai pestrita. Nu au mai fost filme gen „There Will Be Blood”, „The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford” sau „No Country for Old Men”, dar au fost „Slumdog Millionaire”, „The Courious Case of Benjamin Button”, „The Wrestler”, „Milk”, „Doubt”… si in general filme mai slabe decat anul trecut. Cu toate acestea, „Slumdog Millionaire”, chiar daca nu face atatea Oscaruri cate a luat, este castigatorul merituos al titlului de cel mai bun film al anului.
Desi ne-a placut filmul, ochiul critic si dintele ascutit nu puteau lasa filmul lui Danny Boyle, de altfel unul dintre regizorii remarcabili ai ultimilor 15 ani, sa scape „necapsat”. Prima impresie pe care ti-o lasa filmul este aceea ca ar fi regizat de Fernando Meirelles… Cam aceeasi actiune si, in mare, acelasi mod al derularii firului epic ca in „Ciudade de Deus”, aceeasi coloratura calda a cadrelor menita a accentua dinamica actiunii, mahalale, favellas, personaje centrale distincte care se afirma, la momentul actiunii prezente, in afara valorilor ce compun mediul social din care provin si in care traiesc. Mai putin pitoresc decat „Ciudade de Deus” (cat de pitoresc poate fi un indian in comparatie cu un brazilian? sic!) si nici macar pe sfert inteligent ca „The Constant Gardener”, „Slumdog Millionaire” reafirma o idee liberala foarte promovata de cinematograful indian (era sa zic societatea civila indiana, dar mi-am muscat limba), aceea a depasirii determinismului social, a nevoii de afirmare a libertatii depline a individului care poate ajunge acolo unde isi doreste prin ceea ce este, indiferent de locul de unde provine. Mai mult decat atat, lumea lui Danny Boyle, asa cum este ea descrisa in „Slumdog Millionaire” nu este una in care diviziunea sociala sa provoace imposibiltatea implinirii libere a destinelor si nici una care sa se afle sub semnul fragmentarului, in ciuda saraciei, intolerantei religioase sau existentei castelor. Departe de a fi perfect, universul tanarului nascut in mahalaua Mumbai-ului nu se poate schimba decat prin credinta ca destinul sau poate avea si alte perspective decat cele sumbre – dragostea poate intari aceasta credinta, dar si solidaritatea celorlalti, care vad in tine un model, un exemplu ca ordinea lucrurilor poate fi schimbata. Mai pe scurt, filmul are de toate: drama, momente vesele, romante, mesaj social, violenta… destule cat sa gadile la talpi un juriu american format parca din membri cu un coeficient de inteligenta cam cat al lui Oprah Winter. Ca sa fim corecti insa, in comparatie cu celalate, filmul si-a meritat premiul de cea mai buna pelicula, iar Danny Boyle, care nu cred ca va mai pupa prea curand vreo nominalizare, d’apai vreun alt Oscar, macar pentru abnegatia aratata si cu alte ocazii, premiul pentru cel mai bun regizor. Singurul „dinte” pe care il port lui „Slumdog Millionaire” este legat de faptul ca a „cules caimacul” pe care il merita cu prisosinta, acum cativa ani, „Ciudade de Deus” al lui Meirelles… Citeam o critica in care un „gorobete” remarca „originalitatea” povestirii lui Boyle si modul „melodios” in care decurge actiunea filmului… Hai sictir, mocofane! Niet kultur!... cum ar fi spus Nikita Hrusciov.
Daca insa „premiul de simpatie” acordat lui Boyle l-am acceptat (na, c-a ajuns la vorba unuia dintre cele mai „ilustre” personaje ale sale!), surprinzatoare mi s-a parut subtirimea premiilor luate de „The Courious Case of Benjamin Button”, adaptarea nuvelei omonime a lui F.S. Fitzgerald, un film consistent, cu o distributie reusita si mai ales relizat printr-o tehnica cinematografica obsolut inedita pentru stilul lui David Fincher; regizorul lui „Seven”, „The Game” sau „Fight Club” propune un fir epic ce imbina elementele reevaluarii memoriei pe fondul senzatiei de reversibilitate a actiunii, care ramane totusi plasata intr-un cadru temporal concret. Chiar daca pentru Benjamin Button timpul se scurge in alta directie decat in cazul celorlalte personaje, el nu se substituie momentului propriu-zis al actiunii, povestea sa contopindu-se perfect cu povestea celorlalte personaje, evoluind in final spre acelasi punct, fara sa lase insa impresia de simultaneitate si nici de asonanta. Rigurozitatea epica a filmului impresioneaza, amintind pe alocuri de stilul lui Frank Darabont din „The Green Mile” sau „The Shawshank Redemption”, romantic si melancolic dar deosebit de expresiv, semne care fara indoiala dovedesc atingerea maturitatii artistice de catre David Fincher. Daca nu va esua in banal si in comercial, probabil ca vom mai auzi si in viitor vorbindu-se la superlativ despre el. Desi nu este la fel de spectaculos ca „Slumdog Millionaire”, „The Courious Case of Benjamin Button” emana mai multa autenticitate, inteligenta si emotie decat filmul lui Boyle. Singurul lucru asupra caruia se poate indrepta o critica este modul expunerii tehnicii „flash-back”-ului de catre Fincher, „neasortate” ca dimensiune epica, ritmica si cromatica cu actiunea propriu-zisa a filmului. In plus, supradimensionarea acestor momente si incadrarea lor neinspirata in anumite ipostaze ale filmului fragmenteaza povestirea, lasand spectatorului o usoara senzatie de disconfort si de pierdere a firului actiunii. Concluzionand paralela intre cele doua filme, pe cat de mult si artificial a fost umflat „Slumdog Millionaire”, pe atat de putin a fost luat in serios „The Courious Case of Benjamin Button”… desi lui Oprah Winter i-a placut… sau cel putin asa l-a „aburit” ea pe Brad Pitt…
Singurul care si-a meritat soarta a fost insa Darren Aronofski si am sa spun si de ce… Pentru ca dupa ce acum doi ani nici macar nu a fost nominalizat cu „The Fountain” desi, oricat de modest ar cauta sa para, Aronofsky era perfect constient de valoarea filmului, a continuat sa caute aprecierea Hollywood-ului, in loc sa-i bage undeva si sa dispara, ca Malick, vreo douazeci si ceva de ani… „The Wrestler”, povestea propusa acest an de Aronofsky, este un film bun, dar atat. Nu are stralucire, nu are intriga, nu are personaje… Nici macar Mickey Rourke si Marisa Tomei, actori inzestrati cu toate acele calitati care pot da un colorit parte oricarui film, nu reusesc sa indeparteze acel ceva specific filmului… ceva ce pentru unii poate insemna rampa catre succes, iar pentru altii dezastrul total… adica sa primeasca doar aprecierea europenilor si a altor categorii de „ciudati”, sa pateasca ceva asemenator lui Vincent Gallo… adica sa fie categorisiti ca „independenti”. Cam asa ceva reuseste si prietenul nostru Darren Aronofsky. Refuza reteta hollywoodiana pentru a se intoarce la momentul lui „Pi”, reeditand pe acelasi fond cenusiu drama personajului care nu poate scapa de ceea ce este, osciland intre lupta si renuntari, intre dorinta de evolutie si sentimentul degenerarii entropice. Finalul nu poate fi decat unul previzibil, pentru ca totul sta sub semnul descompunerii, ca o poveste a carei actiune incepe intr-o dimineata de primavara si se termina intr-un miez de noapte de decembrie. Daca urmaresti in paralel „Pi” si „The Wrestler”, la final iti va fi foarte greu sa-ti amintesti care dintre cele doua pelicule este alb-negru si care color, iti va fi greu, de altfel, sa pastrezi in memorie orice asociere a vreunei culori ce ceea ce ai vazut. Fara „bling-bling”, fara romantism; eroismul personajelor consta in acceptarea conditiei omului modern, condamnat la singuratate si neimplinire, sub semnul fatalismului. De-aia unii l-au inteles, iar altii nu, de-aia Aronofsky n-o sa fie niciodata invitat la Oprah in emisiune… Si de-aia avea dreptate Nikita Hrusciov cand stramba din nas in asemenea situatii si mormaia „Niet kultur!”
Despre „Milk” si Sean Penn nu pot spune nimic, ca n-am vazut… Dar daca este facut de Gus Van Sant, tre’ sa fie ceva hmm... interesant. In plus, trebuia sa fie si nitica „corectitudine politica” la Oscarurile astea… daca n-a fost negru, a fost gay… hei, hei, hei!