Rusine, tovarasi!

Stiu…! De fapt, eu sunt cel nashpa, pentru ca Manu Chao chiar imi place si nu de ieri, de azi, ci inca de la jumatatea anilor 90, cand inca era cu Mano Negra. De fapt, imi place suficient de mult incat sa pot face abstractie de orientarile sale ideologice chiar si atunci cand ele sunt tangente, in anumite puncte, cu ale mele. Astfel, nu pot fi acuzat de „ideologism”, cum probabil pot fi trei sferturi dintre fanii sai, eu, cel putin, fiind in masura sa afirm ca imi place muzica sa doar pentru cum suna si nu atat pentru ce spune. Desi amandoi suntem de stanga, eu nu sunt comunist, nu sunt un internationalist de scoala noua si nici nu inghit pe nemestecate preceptele unei anumite ideologii doar pentru faptul ca unele culori imi pica bine la stomac, ia altele nu. Asta pentru ca, poate sunt mai citit, mai intelectual decat Manu… Pe de alta parte, el nu are nevoie de o digestie buna a ideilor, permitandu-si sa fie mai implicat pasional crezurilor sale, pentru ca este mai artist decat sunt eu… Stabilind aceste coordonate ale diferentelor dintre noi doi, imi dau seama ca este irelevant sa ma raportez politic la Manu Chao, cu care nu as discuta, oricum, niciodata politica, ci doar artistic. Iar artistic, dupa cum spuneam, imi place, pentru ca este un baiat care stie muzica, care stie sa spuna povesti in piesele sale, avand o calitate foarte rara, aceea de a fi natural cantandu-si muzica, de multe ori alta decat cea a culturii din care provine (Manu Chao este un basc franco-spaniol nascut la Paris), intr-un mod in care… de exemplu… Eric Clapton nu reuseste, cantand blues – tehnic, suna a blues, dar nu are nici o treaba cu ce face alde BB King…
Dar nu despre muzica lui Manu Chao era vorba, ci despre altceva… Legat, fireste, tot de Manu Chao… si, oarecum, bata-ma vina, tot de nenorocirea asta de politica de care m-am jurat sa mi se rupa… Zilele trecute imi da Monica-Pisica un ghiont si ma intreaba:
„Vrei sa luam bilete la concertul lui Manu Chao?”
„Cat costa?” intreb eu ca Zgârie Brânza
„Ieftin ca braga… 108 lei!” zise dansa.
„… De familie proletara, cu multi copii si nevoi si mai multe?” intreb eu, căutând sa fiu la asentimentul politico-ideologic al artistului mentionat.
„Ete, na… de cap de vita furajata…!” plescani ea dispreţuitor, intocmai ca domnisorul de oras, dispus sa ţipuie poala de bani pe te miri ce distractii burgheze.
Am dat a lehamite din mana si am zis ca nu… Oricat de simpatic este el si oricat de simpatica este muzica lui… stiti voi, cu efectele alea sonore ca de păcănele, nu merita atatia bani… Si ar fi reusit, astfel, Manu Chao sa scape doar cu acest gest de dispret dezinteresat din partea mea, daca nu s-ar fi intamplat ca simtul nostru critic proletar sa se fi sculat cu fata la cearşaf in acea zi…
Adica… cum, bre… sa coste biletul un milion… Pai… asta e atitudine artistica demna de un corifeu al celor multi si napastuiti!?! Banii astia inseamna destul de mult pentru punkistul mediu statistic, obisnuit cu berea la pet, tigarile la comun si cu cartile de imprumut de la biblioteca anarhista a dragei amice Dalila… Atunci pentru cine vine sa cante si in sanul caror mase vrea sa destepte Manu Chao dihonia anarhisto-revolutionara? Alora care lucreaza la multinationala, se îndoapă cu Mec, le place banul si n-ar imparti cu ceilalti nici un capat de ata, in schimb poarta sepcute si camasi kaki-olive, asortate cu tricouri cu Che, punandu-si o eticheta ideologica doar pentru ca asa e fancy? Pentru ca, la un astfel de pret, numai aia pot veni la concert… Sau poate pe Manu il lasa inima sa rupa de la gura fanilor sinceri, corespunzatori ideologic, putinul de fum si etil care ii ajuta sa „reziste” in aceasta lume lipsita de echitate si egalitate, lasandu-i sa plateasca atat de mult pe un bilet la concertul lui?
Poate ca Manu Chao este obisnuit cu punkistii lui, de la Barcelona, pentru care saracia este ceva atat de departe, incat nu pot afla despre ea decat daca intra pe Facebook si gasesc acolo o comunitate, un grup de actiune, ceva, in care unii la fel de ignoranti isi dau cu presupusul, cautand solutii la niste probleme, grave de altfel, ale unor oameni despre care, in esenta, ii doare fix in cur… Dar trebuie sa te arati preocupat pentru ca, pana la urma, asa e de bon-ton in Occident… sa fii preocupat de durerile celor aflati la periferia modernitatii, chiar daca pentru tine toti negrii sunt la fel, iar pe asiatici obisnuiesti sa-i numesti, fara prea multe batai de cap, „chinezi”…
Cam la fel este si cu cam asa e si cu anarho-comunismul asta al lui Manu Chao… La fel de ipocrit ca si cel al stângiştilor „vopsiti” astfel doar pentru ca e la moda, sedusi de un cromatica unor idei de a caror esenta nu au habar. Sunt curios cati dintre acesti revolutionari postmoderni isi asuma cu adevarat vreun fel de actiune, alta decat aceea a incaierarilor cu opozantii de extrema dreapta nazy-punks, sau a scandalurilor de pe stadioane. Pentru ca, pana la urma, la asta se rezuma a fi „fa” sau „anti-fa”… La datul in stamba pe la meciuri si pe la concerte. Asta, evident, daca are taticul si mamica, niste burghezi repugnabili de altfel, sa-ti dea bani sa cumperi biletele… de 108 lei bucata…

Drama unui presedinte peste un popor care nu-l merita

Romanii sunt un popor care reuseste, pe zi ce trece, regrese absolute remarcabile in ceea ce priveste primenirea si propasirea comorilor mintii. OTV, Tociu si Palade, Etno si Taraf TV, Liga I, Gigi Becali, reclamele la bere de plastic sunt cele mai credibile etaloane utile in masurarea coeficientului de inteligenta al unei natiuni cazuta prada dezordinii etice si lipsei de coordonate culturale. In aceste conditii, nu putem avea pretentii nici de la conducatorii vremelnici ai acestei tari, cei care nu sunt nimic altceva decat o gasca de derbedei pusi pe furat si capatuiala, care suplinesc prin siretenie si lipsa de scrupule calitatile necesare fauririi unui destin stralucitor nu prin sine, cat prin buna credinta, justetea morala si omenia care anima o asemenea lucrare.
Mi-am propus sa nu mai vorbesc despre aceste lucruri urate si imorale, despre barfe politice si de alta natura, dar se pare ca prostia care este la putere in Romania face din nou victime in randul celor cu stomacul fin, de data aceasta prin insasi comoara nesecata a mintii presedintelui. Stati putin… nu vreau sa se creada ca presedintele nu a mai dat cu mintea in gard si cu alte ocazii, luandu-l gura pe dinainte. Dar parca saptamana asta s-a intrecut pe sine, zau asa…
Prima „duma” a bubuit-o pe la sfarsitul saptamanii trecute, cand ne-a invitat pe toti sa ne caram care pe unde apucam, pentru ca tara este, oricum, prea saraca sa ne mai tina pe toti. Asta nu ar fi nimic… daca, luat de val, Base n-ar fi trantit una de toata frumusetea, drept in dintii strainatatii care, daca tot ne-a ancorat ca pe manjii la caruta tiganeasca, ne-a permis si accesul legal pe piata fortei de lucru, pentru ca, deh… asa e in Uniunea Europeana… musai libera circulatie. Daca noi ne-am invatat sa ne faca cu ou si cu otet de fiecare data cand se scoala cu fata la cearşaf, sau mai da cate vreo inundatie, sau mai mananca bataie Steaua, europenii au reactionat destul de nashpa atunci cand prezidentu’ le-a transmis sa nu ma faca atata ca toate alea ca vin amarastenii din est sa le ia locurile de munca, pentru ca disponibile sunt, oricum, doar acele slujbe pe care occidentalii le refuza si ca, in general, occidentalii sunt blazati, aroganti si comozi (daca le-ar fi zis „lenesi”, as mai fi ras si acum… si asta nu pentru ca nu ar fi lenesi, pentru ca sunt si ei, slava Domnului, ci pentru ca s-a gasit cine sa vorbeasca…). Un ziar din Marea Britanie… nu cine stie ce ziar, dar, oricum, un tabloid foarte apreciat de redneck-sii platitori de zeciuiala coroanei, a preluat declaratia si a facut ca toate ielele, pe la finalul crizei de boala lui Calache refulata in articol, aproape invitandu-l pe Basescu sa-si ia „ciorile” cu el cum o stii, ca inca mai sunt destui englezi capabili sa dea cu târnul pe strazi, fara sa fie nevoiti sa suporte, pe langa serviciile ieftine si de calitate ale unui maturator profesionist, restul pachetului de shaori ciorditori pe „city-bus”-uri si pirande cu ciocârdei, gramada la cersit pe la metroul londonez. Pantru ca, pana la urma, nu-s chiar atat de comozi, aroganti si blazati europenii astia din vest, care s-ar angaja pe la „adepeurile” lor, daca ar fi platiti decent, dupa standardele de viata ale unui vestic. Dar cum poti sa mai faci acest lucru, daca iti vin cohortele de emigranti, accepta salarii mici, cam jumatate din cele normale, si iti intorc cu susul in jos regulile retributiei pe piata a fortei de lucru? Mai angajeaza-te pe banii aia, facandu-le concurenta unora pe care insusi presedintele lor ii incurajeaza sa dea navala si sa-ti ia locurile de munca, ajutoarele sociale, dar sa-ti si umple statisticile criminalitatii cu figuri pitoresti gen Petronela Buci de Fier sau Romica Mailat. Pentru ca, asa cum toti ne-am dat seama, pentru Basescu, libertatile politice si economice de tip european sunt asa, ca un soi de Romanie, un loc in care orice neisparvit poate sa intinda mana si sa ia, fara sa-si puna problema daca respectivele beneficii sunt ale lui, sau daca le merita in vreun fel. Apoi mai avem si tupeul sa ne miram si sa ne indignam de faptul ca toti mai multi europeni isi indreapta simpatiile spre extrema dreapta, lasandu-ne pe noi, liberalii si multiculturalii astia din est ca singuri atleti ai democratiei...

Si pentru ca asta n-ar fi fost suficient, Basescu a mai „trantit” una poporului, cu care se cam are la cutite in ultima vreme, spunandu-i sa nu se mai planga atat ca n-are de nici unele si munceste pe nasturi, ca se poate si mai rau... Adica... sa-l fereasca Dumnezeu pe ala care vrea sa fie presedinte, c-o sa ajunga sa râneasca in folosul natiunii si 16 ore pe zi. Ca cica atata presteaza dumnealui „daily”, c-a ajuns saracu’ sa nu mai puna geana pe geana de grija tarii si sa tresara in putinul somn pe care il are mai ceva ca un maidanez bantuit de cosmaruri cu hingheri. Asta in vreme ce, nerecunoscatori in ticalosia lor, pensionarii, medicii si profesorii dorm cu muci si bale, singura lor grija fiind legata de taierile salariale. Pentru ca, in acest context s-a inbufnat presedintele, amintindu-si cat de oropsit este dansul la locul de munca, in vreme ce un profesor „bugetofag” are tupeul obraznic sa se planga ca nu-i ajung banii... Pai... daca-i tot atat de harnic Basescu, de ce nu se duce sa lucreze in Spania sau in Italia!? Nu-i pacat de atata harnicie si avant proletar irosite intr-o tara de trantori care nu stiu decat sa ceara si sa se planga!? Pun pariu ca i-ar merge mult mai bine pe-acolo, ca tot sunt aia blazati, aroganti si comozi, de n-ar pune mana, feri-ar Sfantu’, pe cancioc si mistrie, nici sa-i pici cu ceara. Ar dormi, astfel, si el mai linistit, fara grija celor 20 de milioane de puli trimise in ciorba dansului de un popor care, oricum, nu-l merita...

Popor care, dupa ce ca nu-l merita, nici tara nu si-o iubeste... Ca, cica, daca si-ar iubi-o, atunci ar curge lapte si miere pe Dambovita, iar cainii ar umbla cu covrigi in coada. Sau cel putin asa sustine Basescu, cel care se pare ca are cate o solutie pentru toate relele care s-au abatut asupra acestei tari. Mie mi-au fost intotdeauna neclare toate cuvintele astea mari care se invart in jurul conceptului de „iubire de tara si neam”. Pentru mine tara inseamna familia, prietenii, locurile unde am crescut si de care ma simt legat prin nostalgia copilariei. Resping orice patetisme ieftine si lemnoase gen „pe-un picior de plai, pe-o gura de rai” sau „poporul ales”. Traiesc de treizeci de ani in Romania si stiu ca lucrurile nu stau deloc asa intr-o tara ce seamana tot mai mult cu o groapa de gunoi, atat igienic cat si spiritual, iar cat despre oameni, din ce in ce mai rai, imorali si prosti... sa spunem ca daca as fi Dumnezeu, chiar in imensa mea intelepciune si bunatate, n-as gasi nici un argument atat rational cat si afectiv sa ma dau in vant dupa ei.
Si totusi... exceptand situatie in care esti Dumnezeu, fie si in calitate de presedinte al Romaniei, sa afirmi asemenea lucruri „grele” despre cei peste care esti baci denota fie imbecilitate, fie o ironie fina si perversa si malefica. Iar eu, ca un naiv ce sunt, prefer sa am un presedinte imbecil, decat unul care se tine de „arogante” perverse si malefice. Pentru ca, la o adica, poporul asta neiubitor de tara isi poate asuma acest pacat, acceptand-si lipsa de plenitudine sentimentala atunci cand s-a dus buluc la vot sa-i puna in brate doua mandate... Dar sa ajunga sa fie luat la misto pentru asta chiar de cel care a profitat din plin de aceasta lipsa de iubire... asta mi se pare o bascalie exagerata chiar si mie, un tip cu simtul umorului dezvoltat.
In plus, poate ca au fost oameni care chiar si-au iubit tara, dar, dupa cum spunea un prieten drag, mai platonic... Adica, dupa principiul „tu iubesti si Platon fute...” Naivii au iubit-o, au plimbat-o sub clar de luna prin parc si i-au cantat romante, pentru ca odata condusa frumos, acasa, pana in fata blocului, „bagabontii platonicieni” gen Basescu, Videanu, Udrea, Berceanu si Blaga sa o ia la mamelit in scara blocului si s-o faca posta, bagandu-si pula la propriu in iubirea ta sincera... Pai cum sa nu te simti luat in balon atunci cand, dupa ce Romanichii i s-au lasat tzatzele, iar curul i s-a facut cat China, apar golanii astia si-ti tin lectii de etica si iubire sincera. Pai... sa nu-ti vina sa le spui „hai sictir!” si sa-ti doresti sa vina anticipatele, chit ca astea n-or sa aduca nimic in plus, doar rotatia de cadre in functiile propice ciordelilor de anvergura nationala?!?

Ciocoime veche si noua

In mod sigur nu-mi plac nici regii si nici alte categorii de infumurati si trepanati care se recomanda cu „sange albastru”. Dedicandu-ma constiincios si plin de zel studiului istoriei, am putut constata ca, exceptandu-i pe derbedeii autoproclamati regi la inceputul evului mediu si care au ajuns sa ocupe o asemenea pozitie exclusiv datorita stapanirii acelor mijloace de constrangere militara, mijloace care s-au dovedit utile ulterior atat in obtinerea unui statut economic, cat si in stabilirea unei genealogii scoboratoare direct din carul zburator al Sfantului Ilie, „monarhii constitutionali” din zilele noastre, reprezentati de multitudinea de masuri lungi sau borcanate, urechi clapauge si chelii radioase, nu au nereusit sa mai impuna acelasi respect precum reuseau, odinioara, batausii clocotind de nervi si degraba varsatori de sange, pulimea contemporana ajungand chiar, de pilda, a compara mecla unui domn respectabil, precum Charlie de Wales, cu un Volkswagen cu usile deschise…
In mod normal nu m-ar fi preocupat acest subiect… bine, nu ca m-ar preocupa acum (sic!), daca nu as fi vazut invitat intr-o dimineta, la emisiunea unei dudui fitnesista, Florentina pe numel ei, un ditamai cuplul princiar, ba, daca stăm sa ne uitam in gura lor, chiar regal… Este vorba de printul Paul (cel pe care Basescu il striga la botezul odraslei „Alteta… bai, Alteta, baaai… hahaha!!!) si de printesa Lia (denumita in cadrul onorabilei Case Regale Romane „fufa aia care se crede regina”). Florentina isi pusese colantii aia noi, de duminica, pentru ca, deh, nu pe fiecare zi aduci intr-o emisiune de pitipoance ditamai căpăţânile incoronate, si un tricou decoltat pana sub buric, spre care privea hulpav Printu’ de fiecare data cand nevasta-sa se uita in alta parte. Printu’ si Printesa stăteau cuviinciosi pe canapeaua pe care in timpul saptamanii transpiră plina de zel proletar Florentina in timp ce-si face exercitiile de gimnastica, ea cu mainile in poala si intr-un semi-profil „a la Lady Di”, iar el pe oua, oarecum crăcit, etalând niste pantofi fara siteruri, din cu totul alt film decat costumul de haine. Intre fraze poticnite, intrebari stupide si fiţe princiare, printesa Lia a „dat una” absolut monumentala, de era sa ma darame de pe bicicleta medicinala: intrebata daca este capitala un loc unde poti face sport si miscare in aer liber, ea zice: „Dhesigur… pentru ca in Bucharest esti… foarti mult park…” Printul zambea tamp si dadea usor din cap, la fel cum dadeau pe vremuri cateii din plastic de sub luneta Daciei 1300. N-am mai apucat sa vad ce s-a intamplat mai departe, ca a inceput repriza a doua din Noua Zeelanda-Africa de Sud, meciul al doilea, si a trebuit sa revin la damblalele mele…
Dar, dupa ce s-a terminat meciul, am stat eu si am rumegat la ganduri si am ajuns, invariabil, sa ma gandesc la cat de nashpa e coltul asta de lume si cat de toparlani oamenii care se dau cu butetinul pe-aici, din moment ce pana Printu’ si Printesa au ajuns sa faca utza, utza in mondenitati ieftine, fiind atat de disperati dupa publicitate incat accepta sa vina la o emisiune in care gazda ii intervieveaza imbracata in costum de baie. Dar, rumegand in continuare la informatia depozitata sub scoarta cerebrala, mi-am dat seama ca, pana la urma, este perfect normal ca si cele doua capete cu stea in frunte sa abordeze realitatea intr-o logica nikitiniana si sexy-brailesciana, cu atat mai mult cu cat dansii nici macar nu sunt in masura sa poarte cusme voievodale, din acelea cu brosa aurita si pana de strut. Pentru ca oricat sa chinuit Printu’ sa-i fie recunoscut titlul, nu prea are cum sa reuseasca din simplul motiv ca, pana la urma, nu are nici un drept princiar. Paul, cel care se recomanda ca insusi mostenitor al coroanei Romaniei, este nepotul lui Carol al II-lea si al lui Zizi Lambrino, cea pe care Regina Maria obisnuia s-o alinte, cand o pomenea, cu un plin de sinceritate „curva dracului, arza-o-ar jocul ghenei de stricata”. Indragostit ca un motan, Carol al II-le isi asculta chemarile priapice, isi paraseste postul din armata (trebuie sa precizam ca la acea data Romania era in plin razboi mondial si, colac peste pupaza, ocupata in trei sferturi din teritoriul sau de armata germana… dar ce mai conta asta in fata dragostei…) si fuge la Odessa, pe atunci un soi de oras-lupanar, ca sa se casatoreasca cu duduia, renumita de altfel pentru „cumintenia” liberala a moravurilor ei. Casa regala se face foc si para, anuleaza casatoria in anul 1919, pentru ca doi ani mai tarziu, in anul nuntii lui Carol al II-lea cu printesa Elena a Greciei, sa o trimita pe Zizi cu bagaje, catel si purcel, dar si cu fiul bastard Mircea Grigore, in Franta, asigurandu-i in acelasi timp, o renta anuala de 110.000 de franci francezi, o suma deloc mica daca tinem cont de „praful” acelor vremuri, abia isite dintr-un ditamai razboiul mondial. Mircea Grigore a fost o persoana retrasa si modesta, singurele sale iesiri”excentrice” fiind desele procese intentate Casei Regale pentru a-i fi recunoscuta descendenta regala si aparteneta la familia Hohenzollern. In anul 2003, un tribunal francez si unul portughez i-au dat lui Mircea Grigore dreptul sa poarte numele de Hohenzollern, fapt care nu insamna insa mare lucru, deoarece descententa o stabileste, in cadrul unei familii regale, doar conducatorul Casei, adica regele, din acest punct de vedere existand unele diferente deloc neglijabile intre dreptul civil si dreptul dinastic. Iar Mihai I nu s-a sinchisit, se pare, de asemenea fleacuri, astfel incat nefericitul fiu al lui Carol al II-le s-a prapadit trei ani mai tarziu, fara ca macar sa treaca o data pragul resedintei regale de la Versoix. Paul insa s-a dovedit mai tenace decat tatal sau. Provenit din prima castorie a lui Mircea Grigore cu o oarecare Helene Nagavitzine, Paul a vrut neaparat sa i se recunoasca atat titlul de print, cat si dreptul la o buna parte din mostenirea familiei regale romane. Pentru acest deziderat, Paul s-a luat la „tranta” cu Regele Mihai, ajungand in final chiar sa afirme ca deportarile evreiesti din Romania au fost opera unchiului sau. Ulterior, speriat de gafa facuta, a incercat s-o „dea cotita”, dar Mihai I a jurat ca, cu prima ocazie cand il va intalni, ii va rupe picioarele acelui insolent pui de bastard. Pe langa aceste „lupte dinastice”, Paul s-a mai ocupat, in ultimii 20 de ani cu o afacere cu frigidere, cu un mariaj cu Lia Triff, cu o candidatura esuata la presedintia Romaniei si cu o naseala din partea lui Basescu, devenind, printr-o logica a cumetriilor, ruda cu Bercea Mondialul. Pana la urma, Paul este un personaj tragi-comic si un pic ridicol, la fel ca numarul pe care si l-a atarnat de coada limuzinei personale: B… PPR. N-ar trebui sa ne mire ca s-a casatorit cu Lia Triff, celebra in Stetele Unite pentru lipsa de scrupule si concupiscenta in adunarea de recunoastere si avere. Lia Triff si-a inceput „cariera” de sotie si mama de familie, prin casatoria cu un avocat renumit, Melvin Belli, cand ea avea 25, iar el 65. Dupa un divort „cu cantec” in urma caruia Belli nu a lasat nici un cent Liei, mentionand chiar in testamentul sau ca-i lasa „praful de pe toba” acelei femei „mizerabile si parsive”, era clar ca duduia trebuia sa se reorienteze. Asa ca, numai ea stie cum, l-a gasit pe Paul, aflat la inceputul anilor 90 intr-un mod foarte ciudat in gratiile puterii de la Bucuresti si care era primit de alde Iliescu, Voican-Voiculescu si Roman cu toate onorurile, nefiind scos din „alteta regala”, asta in timp ce Regele Mihai era discreditat si ii era interzis accesul in tara.
Ca sa fiu sincer, mi se rupe de fitele de neam prost ale unor impostori care viseaza la cai verzi pe pereti si se cred Micky Mouse… Daca in rarele momente cand frec telecomanda de pe un post pe altul sunt bombardat cu mârlani gen Tociu&Palade, Bote, Bianca lu’ Bote, Bomba Sexy&Dodel sau alti „carnati” care vor sa danseze pentru mine, ar fi culmea sa ma violenteze moral „impaiatii” astia doi. Cu toate acestea, desi nu ma dau in vand dupa „regalisti”, ma dau in vant dupa oamenii merituoasi. Si, oricat de socialist m-as recomanda, nu pot sa nu fiu recunoscator regilor Romaniei pentru uriasul merit in modernizarea si reintregirea tarii. Ce ma doare insa este cum de s-a ajuns ca in aceasta tara, decazuta cultural si moral si lasata prada unei clici securisto-capitaliste, pusa numai pe furat, pana si simbolurile acestei natiuni, simboluri in cadrul carora inaginea Regalitatii este una dintre cele mai ireprosabile, au ajuns sa fie deturnate de un cuplu de mascarici care confunda inteligenta cu fiţele si nobletea izvorata din modestie cu infatuarea „omului nou” de tip manelifer… si unde asta… fix la Florentina in emisiune…

Redactia Jocuri si Concursuri va propune...

Sambata nu doar domnii cu "impresii" de huligani s-au inghesuit pe stadion sa-i vada pe Stejari cum le scoate rugby-ul pe nas georgienilor, ci si derbedeii cu aere de domni. Astfel, pe terenul de la Arcul de Triumf, au putut fi observati, amestecati printre oamenii cu inimi curate, Emil Boc, Ion Tiriac, primul ministru al Georgiei, al carui nume nu-l stiu si nici nu ma intereseaza sa-l stiu si... personajul din poza de mai jos...


Intrucat calitatile mele de paparazzo lasa mult de dorit, rapiditatea cu care m-am miscat scotand aparatul, armandu-l si cautand cadrul optim au permis doar o poza din spate a personajului sun mentionat. Stilul sau vestimentar, asemanator cu cel al neveste-sii, m-a determinat sa presupun ca, din cauza stress-ului provocat de meseria de om de afaceri, s-a trezit un pic mahmur si a incurcat garderoba, coborand probabil pe parte dreapta a patului. Intrucat doresc sa dau o usoara nota de interactivitate acestui blog, va propun sa ghiciti cine este personajul, oferindu-va cateva indicii:

- judecand dupa aspectul fizic, chiar daca nu este elegant sa emiti opinii despre oameni legandu-te de acest aspect, seamana cu un dihor burtos „lovit” de o supradoza de laxative.
- este un admirator declarat al sistemului politic din Georgia (tara corcodusiera, nu statul american), cel mai democrat dintre toate statele mafiote.
- l-a facut pe prezidentul Basescu sa izbucneasca in plans, printre lacrimi de mironosita acesta reusind sa ingaime „rusinedinupatriciu”. Intrucant cuvantul nu parea sa apartina niciuneia dintre limbile pamantene cunoscute, s-a presupus ca acesta ar fi un blestem intr-o limba extrateresta, cel mai probabil limba omuletilor albastrii din „Avatar”, acest lucru venind, de asemenea si in sustinerea afirmatiilor acelora care il cred pe Basescu coborat cu harzobul din cer.
- stie sa faca bani din piatra seaca, dar numai daca banii respectivi provin din piatra seaca a bugetului de stat.

Si pentru ca lucrurile sa fie si mai simple, va propun si cateva variante de raspuns:

a) Judecand dupa cizmulite, Ana Lesko.
b) Judecand dupa restul, Dan Bursuc.
c) Puff Daddy.
d) P-Diddy
e) Voda Caragea, denumit astfel dupa celebra ciuma.
f) Fizz.
g) Proprietarul de drept al Taj Mahal-ului, dinainte de nationalizarea acestuia de catre statul indian.

Primii 50 de castigatori vor fi rasplatiti cu o excursie all-inclusive in Georgia, in minunata zona turistica de pe langa granita cu Abhazia si un plin gratuit la statiile Petrom. Mult succes!

Nici in Australia iarna nu-i ca vara...

Debutul jocurilor olimpice de la Vancouver mi-au prilejuit, comparand cu ceea ce se intampla in jurul meu, o serie de concluzii amare. Nu este tocmai normal ca intr-o tara predominant montana, situata intr-o zona cu clima temperat continentala si in care iernile dureaza din noiembrie pana in martie, sa nu apara un schior, fie pe disciplinele nordice, fie pe cele alpine, care sa emita pretentii, nu zic la vreu Glob de Cristal, dar macar la un Top 30, acolo… Asta in conditiile in care toti snobii de Bucuresti se calca pe degete ca sa mearga la schi in Austria, partiile din Romania devenind deja… mult prea „coca” pentru gusturile lor de corporatisti „rafinaţi”. In Romania mai schiază doar Vladescu si Nuţi Udrea, dar si lor le place mai mult sa se dea cu ciolofanul. In rest, desi sunt partii, unele dintre ele chiar sfintite din telescaun de un sobor de preoti, si desi ar fi zapada, pana acum performantele nu ne recomanda ca o natiune demna de luat in seama la sporturile de iarna.
Din punct de vedere sportiv, in ciuda declinului accentuat din ultimii zece ani, Romania nu este o tara tocmai de lepadat. Chiar si fara un sprijin material serios, sportivii romani au excelat in discipline la care natiuni mai avute nu s-au uitat decat de la distanta. Gimnastica, box, canotaj, handbal, atletism, rugby, scrima, înot, tenis de masa, tenis de camp sau fotbal sunt domenii in care compatriotii nosti s-au remarcat prin prestatii demne de pastrat in istoria sportului. In comparatie cu Olanda, Danemarca, Austria, sau Portugalia, tari mai bogate, Romania a reusit performante sportive mult peste recomandarile statutului sau material, uman si chiar moral. De multe ori obisnuim sa spunem despre compariotii nosti ca sunt… ma rog… asa cum sunt… lenesi, needucati, dedemni de incredere, dar in materie de sport, acolo unde toate aceste defecte sunt contraindicate, reusim… sa ne intrecem pe noi! Ceea ce, evident, e mai mult decat bine…! Responsabil pentru toate aceste lucruri nu este insa capitalismul democratic de ultimi douazeci de ani, ci, paradoxal sau nu, metoda sovietica de pedagogie sportiva, care îmbina ideologia patriotarda cu biciul si cu recompensele moderate, intocmai la fel ca in cazul animalului de povara care, pentru a munci cu spor, este hranit numai atat cat sa stie ca-i este foame. Gloria unei medalii olimpice eclipseaza prin stralucire toate aceste lipsuri si privatiuni, astfel incat orice sportiv care a urcat pe un podium olimpic sau mondial, la sfarsitul carierei, va spune ca nimic nu a fost facut in zadar. Si, intr-adevar, sa te situezi in primele 10-15 natiuni olimpice, nu-i deloc un lucru de lepadat…
In cazul sporturilor de iarna, dupa cum spuneam, lucrurile nu au mers la fel de bine cum merg… sau, de fapt, cum au mers, in cazul celor de vara… Doar o medalie de bronz obtinuta in 1968, la olimpiada de la Grenoble, de Ion Panturu si Nicolae Neagoe. In rest, doar bune intentii… si sperante… Ca Paul Pepene, care a castigat la sfarsitul lui ianuarie cursa de pursuit 30 km de la Hinterzarten, Germania, intr-o competitie de juniori, sau ca Pertica Hagiu, castigator la aceeasi proba, dar pe distanta de 20 de kilometri. Sau ca Eva Tofalvi, care a ocupat locul 18 din 88 de concurente, la proba de sprint 7,5 km, la olimpiada care tocmai a inceput. Viitorul ne va arata daca aceste performante sunt sau nu meteorice. Lipsa banilor este. Intotdeauna, argumentul adus de sportivi cand se pune in discutie performantele slabe. Si este cu atat mai trist cu cat, conform calculelor unor nasuri lungi de la nu stiu ce institut specializat, fiecare iarna aduce in Romania pagube de 2 miliarde de euro, provocate in special de deficientele de infrastructura, accentuate de aparitia viscolului si a zapezii. Ceea ce inseamna ca, probabil, cand Romania isi va rezolva problemele de infrastructura, vor apara si medalii la olimpiadele de iarna, pentru ca, odata scapati de "stricaciunile" bugetare provocate de acest anotimp, poate vor mai ramane ceva parale stranse pentru finantarea sporturilor de sezon. Unde, ca performante, suntem depasiti de Australia, care are un aur obtinut intr-o cursa de short track skating in 2002, la Salt Lake City, ramasa de pomina ca urmare a unui carambol in care au fost implicati, cu douazeci de metri inainte de finish, toti participantii, mai putin ultimul clasat, Steve Bradbury, care astfel a devenit campion olimpic… Bradbury este din Sidney. Stie cineva cate grade celsius sunt acum la Sidney?… Pentru ca acolo e fix miezul verii!

De ce nu iubim capitalismul

Zilele trecute „lumea buna” capitalista s-a adunat la Davos, sub auspiciile Forumului Economic Mondial sa discute… Ce anume sa discute, conteaza mai putin; oricum, truisme de genul „regandirea strategiilor”, „pietele emergente”, „politica de capital” si alte denumiri sforaitoare precum cele cu care ne plictisesc obscenii de pe „Money Chanel” in dorinta lor de a ne arata cat de bun este capitalismul si cate binefaceri aduce el umanitatii. Dispretul nostru de anarhisti cu frica lui Dumnezeu fata de detaliile tehnice ale unei asemenea intalniri ne impiedica sa intram in descrierea tuturor amanuntelor, care s-ar putea limita la planul unei strategii simple, rezumata la un „cum sa facem sa luam de la saraci si sa dam la bogati, pentru ca cei mai bogati sa fie si mai bogati, iar cei mai saraci sa se aleaga doar cu un gol de aer in stomac. De aceea, pentru a face cat mai masticabila abordarea, ne vom limita la cateva reflectii de bun simt, explicand onorabilului popor de ce suntem atat de plini de spume proletare cand auzim pronuntandu-se cuvantul „capitalism”.
Urmarind CNN, am vazut cum o fatuca cu nume balcanic transmitea, din mijlocul unor amarati haitieni despre cum porcuşorul sef al Forumului Economic Mondial, Klaus Schwab pe numele sau, n-a putut sa puna geana pe geana, zbatandu-se in somn si inecandu-se cu bale, de grija ca „problema haitiana” sa fie pusa in fruntea listei de discutii a intalnirii. Era, pe cuvant daca nu, sa-mi scap gantera in cap, pentru ca tocmai faceam niste exercitii pentru triceps! Pai… din cate stiu eu, care in mod sigur nu sunt la fel de informat ca membrii forumului mondial, „problema haitiana” exista de vreo douazeci de ani. Saracie, malnutritie, mortalitate infantila, dictatura, violenta… sunt doar cateva dintre „realizarile” sociale, politice si economice cu care nefericitul stat caraibian se poate lauda ca le-a dezvoltat sub atenta grija a capitalismului globalist. Fara a mai pomeni de dieta cu turte de pamant (da, ati citit bine!) intrata in regimul alimentar al haitienilor, in ultimul deceniu. In orice caz, afirmatia lui Schwab m-a umplut de amaraciune si regret… Daca as fi cunoscut bunele lui intentii, i-as fi trimis inca de acum zece ani o scrisoare in care l-as fi informat, atat cat stiam si eu, despre situatia grea a bietilor haitieni si poate solutia acestei chestiuni triste s-ar fi gasit mai demult, intrand in timp util in sfera de atentie a bogatilor lumii… Si poate, cu ocazia asta, m-as fi „lipit” si eu la un Nobel pentru pace… Lipsa mea de initiativa, insa, ma face sa ma simt, intr-un fel, vinovat pentru soarta unei parti din lumea a treia si mai ales pentru faptul ca, a fost nevoie de un cataclism natural pentru ca Klaus Schwab sa realizeze ca exista o „problema haitiana”.

Si totusi… de ce nu ne place capitalismul, in conditiile in care toata lumea nu isi doreste decat sa se scalde in fluviul de lapte si miere pe care il genereaza aceasta gaselnita economica. In nici un caz, nu pentru ca ne place sa ne recomandam ca fiind de stanga, pentru ca, daca este sa fim sinceri, sunt o gramada de lucruri gresite, mincinoase sau de-a dreptul ridicole aferente socialismului. Dar asta este deja o alta discutie…
Cand ma gandesc la capitalism, de cele mai multe ori imi vine in minte metafora lupului in piele de oaie. Sunt atatea lucruri care par ceea ce nu sunt, de fapt, incat sunt tentat sa consider capitalismul una dintre marile inselatorii ale istoriei. Momentul zero al capitalismului este legat de revolutia industriala engleza si de triumful protestantismului intr-o serie de state din vestul Europei, in special in Anglia, Tarile de Jos si principatele din nordul Germaniei. In ciuda rigorii sale, protestantismul a stabilit o cu totul alta viziune a unei parti a lumii crestine asupra ideii de profit, dobanda si contract, stabilind practic diferentierea dintre dimensiunea religioasa a lumii si cea politico-economica. Se poate spune, fara teama de a gresi ca, in incercarea sa de a reforma crestinismul „decadent” de tip catolic, protestantismul a dat din „lac in put”, asociera sa cu capitalismul iniţiind de fapt desacralizarea acestei lumi, transformând lacomia in virtute si egoismul violent in model just de actiune. N-o spun eu, ci Max Weber. Dar cum asemenea argumente de natura filosofico-morala nu sunt in masura sa satisfaca setea de adevar a niciunui liber cugetator, vom cauta sa indreptam critica noastra inspre puncte mai palpabile simturilor comune, evitand pe cat posibil speculatii situate in afara a ceea ce este considerat conventional si concret. Astfel, vom incerca sa demontam principala prejudecata legata de capitalism, conform careia acesta ar fi generator de bunastare, libertati civile si armonie sociala. In schimb, vom sustine faptul ca, aproape fara exceptie, capitalismul este imperialist, atat in forma sa trecuta, coloniala, cat si in forma sa actuala, globalist-corporatista, ca nu influenteaza deloc natura regimului politic si ca nu poate fi, in nici un caz, un motor de dezvoltare a umanitatii, tocmai din cauza ca in ceea ce priveste politica economica practica ceea ce se numeste „dublu standard”, deopotriva nedrept, nedemocratic si păgubos pentru una dintre parti.

Pentru cele mai multe dintre capetele patrate care se declara partizanii neconditionati ai capitalismului, este de neconceput ca, uitandu-te la tari precum Statele Unite, Marea Britanie, Germania sau Olanda sa declari ceva impotriva acestui sistem asemanator parca unui corn al abundentei. Evident, mecanismul mental care a generat o asemenea judecata cimentata la stadiul de convingere este perfect similar aceluia prin care parintii acestor mici fanatici priveau cu jind si veneratie catre democratiile populare din Uniunea Sovietica, China sau Coreea de Nord, pentru ca, pana la urma, inteligenta, in esenta ei, este un lucru care se transmite ereditar, cu capacitatea remarcabila de a se adapta situatilor impuse de evolutia vremurilor. Cu toate acestea, in ciuda entuziasmului si credintei pline de curatenie a acestor neo-politruci, lucrurile nu stau deloc asa… Si nu au stat asa niciodata…
Inca de la aparitia sa, in timpul revolutiei industriale, capitalismul s-a aratat nepasator fata de oameni. Atat de nepasator, incat i-a sacrificat in favoarea… oilor. Este de notorietate decizia parlamentului englez prin care micii proprietari de pamant au fost constransi, prin marirea taxelor, sa-si vanda terenurile agricole pentru a fi transformate in pasuni pentru oi. Lana acestora era transformata in postav in tesatoriile din Flandra, profitul unei asemenea intreprinderi fiind impartit intre coroana, proprietarii de turme si negustori. In acest fel s-a nascut o aristocratie negustoreasca, burgheza, capabila sa contribuie substantial la vistieria regalitatii, primind in schimb protectia diplamatica si militara necesara dominarii pietelor, rutelor comerciale si ocuparii de noi teritorii, transformate in colonii ale Imperiului Britanic. Reversul medaliei l-a constituit aparitia unei adevarate clase de paria, agricultorii lipsiti de toate cele necesare subzistentei incepand sa ingroase randurile vagabonzilor si cersetorilor. Intrati sub incidenta legilor anti-vagabondaj, acesti dezmosteniti nu vor avea alta cale de evitare a inchisorii sau a pedepselor corporlale stabilite de legislatia sus mentionata doar alaturandu-se proletariatului mizer, lucratorilor din manufacturi, fabrici, centre metalurgice si miniere. Prost hraniti, mereu datori, lipsiti de orice fel de drepturi in fata patronilor, saraci lipiti pamantului, proletariatul avea sa fie, in primele doua secole ale dezvoltarii capitaliste, cea mai mizera patura sociala, cu nimic mai presus decat sclavii din perioada antica sau decat şerbii din Evul Mediu. Secolele XVIII-XIX se remarca, din punct de vedere social si economic, prin contrastul puternic dintre opulenta aristocratiei burgheze si mizeria lucratorilor industriali.
Daca ar fi continuat in aceeasi tendinta, este foarte probabil ca aceasta oranduire sa fi fost rasturnata intr-o maniera violenta de catre paturile sociale majoritare, din ce in ce mai nemultumite de statutul lor, rezultatul fiind instaurarea unei perioade de anarhie premegatoare unei noi ordini sociale, probabil a unui soi de comunism mistic neo-medieval. Capitalismul a reusit insa sa gaseasca un debuseu perfect pentru aceste presiuni acumulate, iar acesta s-a numit politica de colonizare. Odata cu decaderea Spaniei, primul mare imperiu colonial, stapan absolut al lumii, Angliei i s-a oferit practic lumea pe tava, avand ca singur competitor o Franta dominata totusi de ambitii europene. In ciuda dominatiei engleze absolute, Africa, Asia si Americile, Australia si insulele Pacificului si ale Oceanului Indian au constituit surse suficiente de profit pentru a „linisti apele” in metropole, fie ca acestea s-au numit Anglia, Franta, Spania, Portugalia, Olanda sau Germania. Modele „originale” de imperialism s-au inregistrat in cazurile Rusiei si Statelor Unite. Rusia s-a indreptat dincolo de Urali, inspre Asia cuaucaziana si Siberia, iar Statele Unite spre cucerirea celei mai mari parti a continentului nord american, exterminand populatiile amerindiene sau ocupand prin razboi cea mai mare parte a Mexicului. In ambele cazuri, abordarea nu a fost una nici democratica, nici plina de grija pentru oameni si nici macar una de bun simt. S-a limitat doar la dreptul celui mai puternic de a lua, in dauna celui mai slab. Profiturile obtinute in colonii, prin explatarea resurselor naturale si a fortei de lucru ieftine au alimentat bunastarea metropolelor, cu efecte atat asupra nivelului de trai al cetatenilor acestora, cat si asupra dezvoltarii sistemelor politice caracterizate prin reprezentativitate democratica, largirea spectrului electoral sau chiar prin initierea unor politici sociale. Si chiar daca aceste lucruri pot fi considerate evolutii in plan politic si social, nu trebuie sa uitam faptul ca ele au fost posibile numai acestui transfer de capital dinspre colonii… Acestuia, precum si presiunii exercitate de aparitia socialismului si de afilierea la mesajul sau politic a majoritatii proletare. Prin urmare, putem afirma ca profitabilitatea politicilor imperialiste si nu initiativa individuala au impulsionat capitalismul si ca, in nici un caz, capitalismul nu a fost elementul cheie in liberalizarea societatilor occidentale. Nu putem decat sa consideram intemeiate afirmatiile socialistilor din tarile foste colonii, care sustin faptul ca bunastarea sociala si explozia economica a Europei occidentale, începând cu jumatatea secolului XIX se datoreaza politicii coloniale de exploatare a resurselor naturale si a populatiilor din colonii. Pentru ca, intr-adevar, pana la urma este vorba doar de redistribuirea unor resurse limitate, dupa o schema asemanatoare impartitului de doua paie la cinci magari… Inevitabil vom avea magari cu burta goala. Daca inaitea epocii coloniale, capitalismul provocase saracirea celor multi, o saracire mai acuta chiar decat cea din perioada medievala, in mod foarte dubios considerata de istorici o periada neagra a omenirii, odata cu exploatarea capitalului din colonii, s-au putut „cârpi” crapaturile provocate de alterarea crescanda a nivelului de trai a majoritatii populatiei. Cei care vor avea de suferit vor fi, de aceasta data, populatiile din colonii, care vor fi transformate in mana de lucru ieftina, aproape gratuita, fiindu-le distrus modul de viata traditional, fiindu-le trasate granite artificiale si impunandu-li-se legi care nu erau ale lor. Aceste lucruri, dupa decolonizarea din anii 50-70 ai secolului XX vor constitui cauze ale cumplitelor razboaie civile care vor insangera Africa si Asia, pana in zilele noastre.

Nici astazi lucrurile nu stau altfel. Globalizarea, de fapt un model neo-colonialist, initiat si promovat, la fel ca acum doua secole, de companiile comerciale sprijinite de super-puterile politice si militare, aplica acelasi model economic de exploatare a resurselor si a fortei de lucru ieftine din zone in curs de dezvoltare precum India, China, Pakistan, tarile Orientului Mijlociu si Caucaz, Ameica Centrala si de Sud sau Estul Europei. Profitul obtinut alimenteaza fie „visul american”, fie statele bunastarii sociale din Europa, fie doar conturile pastrate in paradisuri fiscale de catre cativa magnati. Si nu ar fi vorba doar de acest lucru, daca punem in balanta alte chestiuni aferente acestei stari de lucruri, cum ar fi efectele dezastruoase pentru mediul inconjurator, perpetuarea unor regimuri politice corupte si dictatoriale, care servesc scopurilor marilor companii occidentale si nu a popoarelor pe care ar trebui sa le conduca in spiritul interesului national. De exemplu, cine mai indrazneste, la nivel de guverne occidentale, sa mai puna problema legitimitatii interventiilor represive ale Chinei inpotriva tibetanilor sau a miscarii Falun Gong, in conditiile in care statul asiatic a devenit, in ultimii ani, principalul creditor al Statelor Unite. Sau cine indrazneste sa-l mai numeasca dictator pe Pervez Musharraf daca acesta, pentru a masca traficul de opiu din Afganistan necesar producerii heroinei pe teritoriul Pakistanului de catre prietenii sai americani, se declara trup si suflet dedicat luptei impotriva terorismului. Si nu in ultimul rand, cine mai vorbeste despre incalcarile flagrante, devenite fapte cotidiene, ale drepturilor omului in India, de catre politie. Fara a ma pune la socoteala modul in care stratificarea sociala rapeste de la nastere dreptul unora de a-si croi destinul, transformand regimul politic din India intr-una dintre cele mai mari batai de joc la adresa democratiei.
Criza economica actuala a ilustrat cum nu se poate mai bine insuficienta unei astfel de abordari capitaliste. Europa si America, obisnuite de cel putin jumatate de secol cu un anumit standard de viata, a resimtit falimentul serviciilor publice provocat de transferul productiei catre acele zone in care existau premizele scaderii costurilor de productie, efectul fiind diminuarea locurilor de munca, scaderea veniturilor populatiei, precum si scaderea incasarilor la bugetul de stat a sumelor necesare sustinerii politicilor sociale. Lacomia a transformat capitalismul intr-un sarpe care isi mananca coada… Incercarile de readucere a productiei in tarile de origine presupun riscuri uriase, de la cresterile de cost si regandirea unor noi strategii comerciale, in conditii de acutizare a concurentei, pana la riscul derapajelor politice cu rezultate nefaste pentru climatul politic mondial, ca urmare a abandonarii pietelor din tarile in curs de dezvoltare. Se vor remarca aceleasi efecte politice si economice ca in cazul post-colonialismului, cu deosebirea ca de data aceasta vor fi afectate mai multe zone ale globului, ajungandu-se pana la implinirea „profetiilor” lui Sam Huntington care intuia inca din urma cu aproape 20 de ani reculul negativ politic si social, al globalizarii.

O alta prejudecata legata de capitalism este aceea conform careia regimurile democratice si liberale nu se pot dezvolta decat sub soarele binefacator al unui astfel de tip de oranduire economica. Evident, este acelasi tip de democratie sclavagista antica, in care bunastarea economica si politica a unui mic grup de cetateni era sustinuta prin munca si sacrificiile unui numar mare de sclavi. Oricat de mult incerc sa-mi storc creierii, chiar nu pot sa-mi dau seama ce are de castigat politic de pe urma capitalismului globalist indianul care trudeste pentru o companie occidentala, atunci cand este platit cu 50 de dolari pe luna?!?... Daca tot ii este scris sa „lucreze pe nasturi”, atunci se poate bucura de siguranta vietii intr-un stat de drept, in care macar din punct de vedere legal libertatile lui cetatenesti ii sunt garantate?!? Evident ca nu…! Ce fel de democatie exista pe „pietele emergente” ale Americii Centrale si de Sud in anii 60-70, moment la care companiile americane si europene isi faceau intrarea in scena? Ce fel de democratie exista in Chile, in Brazilea, in Argentina? Mai mult, pentru a facilita profitul acestor companii, sub pretextul luptei impotriva comunismului, Statele Unite au sprijinit logistic si finantat unele dintre cele mai oribile dictaturi ale secolului XX, mentinand la putere tirani care au dus razboaie nemiloase impotriva propriilor popoare. Este foarte usor sa vorbesti despre democratia din Elvetia si sa o pui pe seama spiritului liberal care il anima pe bijutier, pe ceasornicar sau pe ciocolatier. Incercati insa sa va ganditi de unde provin aurul, pietrele pretioase sau boabele de cacao care asigura acestora traiul lipsit de griji, in mijlocul unei armonii sociale perfecte… In mod sigur acestea nu sunt culese sau exploatate de pe crestele sau din vaile Alpilor, asa cum eronat suntem tentati sa credem privind reclama la ciocolata Milka. Nu este suficient argumentul existentei democratiei de tip american sau de tip european, care sunt si ele oricand pasibile criticilor, pentru a extinde aceste modele la nivelul de „doctrine oficiale” a oranduirii capitaliste. Cum s-ar aplica acest principiu „democratiilor” din India, Pakistan, China sau tarilor din Orientul Mijlociu si Caucaz… Pentru ca ele reprezinta coloana vertebrala ale noului capitalism…

Poate parea o exagerare ipoteza conform careia capitalismul este vinovat pentru tot raul din aceasta lume. Asa si este… pana la urma, oamenii sunt vinovati pentru acest rau. Ignoranta, bigotismul, nepasarea si egoismul, sau chiar si naivitatea sunt cauzele uriasului ocean de suferinta care apasa asupra omenirii. Lacomia, omul lup pentru om, instrainarea de semenii nostri, singuratatea ne indeparteaza de idealul lumii in care ar trebui sa traim. Capitalismul nu este decat unul dintre coltii fiarei…

Multi, da' prosti...

Foarte multi dintre compatriotii nostri s-au deprins cu ideea bizara cum ca romanii reprezinta un soi de elita intelectuala a omenirii, un popor in mainile caruia orice instrument de scris, de pictat sau de sculptat, orice instrument muzical sau de calcul matematic si geomentric devine neaparat „corpul delict” al savarsirii unui mare act de cultura. Nu doresc sa neg faptul ca poporul roman a contribuit in mod autentic la zestrea culturii universale, nume ca Brancusi, Enescu, Eliade sau Ionesco fiind de referinta pentru domeniile in care au activat acesti mari oameni. Nu trebuie uitat insa nici faptul ca acestia si-au desavarsit operele departe de patria muma, unde catre jumatatea anilor 50 era foarte la moda in cercurile proletcultiste... de exemplu, A. Toma, cel care a lasat nemuririi artistice versurile: „Mai trece-o zi, mai trece-un an / Se-ascute lupta dintre clase / Iar chiaburii se vadesc a fi / Elemente tot mai dusmanoase.” Cam tot in acea perioada, Eugen Ionesco arata in Franta cum Kafka poate fi transpus in dramaturgie, iar Brancusi inventa un nou tipar in sculptura, acela al exprimarii arhetipalitatii formelor. In Romania, Mihail Sadoveanu se punea in slujba stalinismului, semnand condamnarile la moarte ale taranilor care strambau din nas la adresa colectivizarii. Odata cu venirea la putere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si cu indepartarea elementelor staliniste de la nivelurile superioare ale partidului comunist, cultura romanesca avea sa cunoasca si liberalizarea modului de expresie, astfel incat Marin Preda a putut sa publice romanul „Cel mai iubit dintre pamanteni”, iar editurile romanesti au inceput sa redea tiparului titluri ale unor autori considerati pana atunci necompatibili cu idealurile luptei de clasa. Cu toate acestea, Romaniei ii venea foarte greu sa se impuna prin calitatea produselor culturale, majoritatea dintre ele nefacand apel la universalitate, adresandu-se mai degraba unui public intern. Comunismul nationalist al lui Nicolae Ceausescu a facut din aceasta abordare a culturii o parte integranta a politicii sale, cultura nationala devenind, alaturi de toate celelalte domenii care purtau in coada atributul „national”, edificiul de pe care tara avea sa se lanseze spre comunism, in zbor... Pentru poporul tinut in intuneric, frig si nestiinta, pentru care procurarea unei bucati de cascaval sau a uneia de salam de Sibiu reprezentau implinirea unui vis suprem, credinta conform careia Romania constituia buricul pamantului era o chestiune atat de comoditate mentala, cat si de „wishfull thinking”.
Revolutia din 1989 a trezit o parte a acestor minti adormite lenes la umbra comunismului a tot veghetor, dar chiar si asa lucrurile nu pareau imbucuratoare. Lumea se inghesuia sa dea cu stampila de vot pe fruntea lu’ alde Iliescu, iar daca nu facea acest lucru, atunci se inghesuia sa voteze cu Vadim. Cultura ramanea, ca intotdeauna, un lux, ca un privilegiu al catorva minti deschise si cu altceva decat cu toporul comunismului, iar mai tarziu, cu tarnacopul minerilor lui Iliescu. Restul poporului, mare amator de mici udati cu bere ieftina, se dadea pe giamparale si pe manele, amuzandu-se copios la glumele celor de la Vacanta Mare. Speranta parea sa vina tot de la sistemul de educatie, cel care servise, pe vremea comunismului, ca principala unealta ideologica a partidului. Sau, cu alte cuvinte, daca scoala i-a tampit pe multi, tot ea sa-i destepte. Pe langa acest aspect, conform descrierilor folclorice, sistemul de invatamant romanesc era chiar unul bun, dovada numerosii olimpici pe care televiziunile ii prezentau incarcati de medalii si mai ales atunci cand vreun oficial al statului, intr-atat de preocupat de propasirea cumoasterii pe aceste meleaguri, ii premia cu cate o placheta de tinichea si cu cate doi poli, cat sa le ajunga de-o eugenie si de un suc la dozator. Aproape nici nu mai conta faptul ca toti olimpicii, inclusiv cei la limba si literatura romana, declarau ca cea mai mare speranta a lor se leaga de bursa pe care urmau sa o primeasca de la nu stiu ce universitate din strainatate si ca, pana la urma, biletul lor este doar unul dus, asa ca nu trebuie sa contam prea mult pe ei, intr-un viitor relativ apropiat. Drept care, pentru a nu intrista poporul care vedea astfel cum i se scurg printre degetele mirosind a shaorma si bruma de elita autentica pe care o mai producea scormnind prin fondul genetic neafectat inca de cretinism cronic, televiziunile au inceput sa se orienteze catre subiecte mai cu priza la „ce se cere pe piata”, respectiv manele si alte tiganisme ordinare, pornalau cat cu prinde si emisiuni sau relity-shows in care diferiti mitocani redusi mintal de foamea-n gat adunata in douazeci de ani de lins la praful de pe toba, accepta, contracost, sa se balacareasca, scuipe si sa-si zica de dulce sau de mame la ore de maxima audienta. Cum era de asteptat, scoala a devenit un apendice al acestui univers „cultural” plamadit in Romania lui Iliescu si Basescu, astfel incat pentru majoritatea tinerilor marlani din aceasta tara frecventarea cursurilor era un prilej pentru etalarea educatiei de tip manelifer dobandita in ograda vitelor ignorante care erau parintii lor, adica prezentarea cu aplomb festiv, pe ritmurile lui Sorinel Pustiul, a telefonului mobil cumparat de taticul care tocmai vanduse un teren sau furase benzina de la conducta care traversa ogorul comunal, sau umilirea fraierului clasei, sau, ca suprema incununare a „talentului” si „jmecheriei”, umilirea profesorului, care oricum se nimerea sa fie, de cele mai multe ori, un „bosorog” cu „idei comuniste”. In aceste conditii, pentru profesorii platiti cu sume invartindu-se in jurul a cat obisnuia sa arunce pe lautari „eminentul” clasei intr-o distractie de week-end, cand se nimerea pe la discoteca din sat vreun Nicolae Guta sau vreun Florin Salam, era o atitudine nu doar sanatoasa, ci chiar de bun simt sa-si bage pula in ea de meserie...
Singurii care nu au capitulat in fata acestei noi ordini intelectuale au fost mai marii tari, care au apucat initiativa cu ambele maini si au pornit ceea ce se poate numi, fara teama de a gresi, lungul si anevoiosul drum al reformarii invatamantului romanesc. Si aveau toate motivele sa fie optimisti, pentru ca in Romania mai existasera si alte astfel de initiative care, mai presus de orice, reusisera... Bine, de fapt nu mai existase decat una, dar reusita... Pe vremea lui Cuza Voda... Si, de fapt, parca nici aceasta nu fusese chiar atat de reusita, daca stam sa ne gandim la faptul ca, in timpul primului razboi mondial, abia un soldat roman ditr-o suta stia carte. Dar vointa reformatorilor s-a dovedit mai puternica decat descurajantele antecedente istorice... Iar atat de puternica s-a dovedit a fi vointa lor incat, dupa douazeci de ani de chiolhan democratic, un licean dintr-o suta abia stie si el a ceti si intelege slovele. Ultimul cavaler reformator se intampla sa fie chiar actualul ministru, Funeriu. Reputat om de stiinta, posesor a nenumarate diplome si certificate de competenta, precum si a doua masini marca Jaguar (bine, am inteles ca unul dintre ele e stricat, de-aia l-a si luat pe cel de-al doilea), Funeriu, cunoscut in cercurile intelectuale si cu cognomenul de „Frunte-Lata”, a gasit solutia scoaterii din cacat a educatiei. Dar nu oricum, ci punandu-si actiunile sub motivatia unui gest politic mult mai maret, acela al reformarii statului. Lucru laudabil, cu atat mai mult cu cat nu este singur in demersul sau impotriva fortelor anarho-entropice care stau impotriva progresului statului si natiunii... Il ajuta si Honorius Prigoana, care si el a spus la televizor ca vrea acelasi lucru... eh! Iar reforma invatamantului, a statului chiar a inceput, sau, mai bine zis va incepe in septembrie, odata cu trimiterea la plimbare a 15 mii de cadre didactice. Chiar asa! Ca cica nu se merita la bani, sa tii in serviciuri atatia oameni, ca oricum curicula scolara este prea incarcata iar copiii coafati prea mult la creiere de la atata carte si ca, pana la urma , in invatamant trebuie sa primeze calitatea si nu cantitatea. Destept foc, dom’ Funeriu, nu-i asa? Adica... ce-i mult strica. Prea multi profesori, prea multe scoli, prea multa scoala. La ce-i buna scoala, pana la urma?... Trebuie dom’ Funeriu sa se uite la colegii lui de partid, ca sa aiba raspunsul... Pai ce, alde Videanu, Udrea, Pogea sau Berceanu dau pe dinafara de carte? Sau Basescu... Sau fi-sa lu’ Basescu...Sa fim seriosi... Singurul cu carte ar fi Patapievici, dar si ala s-a prostit de la atata laba, de-a ajuns sa viseze filme porno cu Geoana. Funeriu face ce a invatat si el acasa, in ograda lu’ tac-su, Basescu. Pai daca isi vedea el de carte, nu mai ajungea ministru nici intr-o mie de ani, cat spun ursitoarele ca va tine imperiul portocaliu.
Un lucru este sigur... Peste doua treimi din profesorii de la sate sunt suplinitori. Care vor disparea. Profesorii, nu satele... De fapt, daca tinem cont de componenta agrara a reformei statului, este foarte posibil ca si satele sa aiba aceeasi soarta, dar asta e deja o alta discutie... Peste doua treimi din satele din Romania sunt izolate, datorita infrastructurii de ev mediu, prin urmare, in conditiile inchiderii scolilor „neprofitabile”, copiii nu se vor mai putea duce la scoala, decat doar daca, in urma adaptarii la mediul care face imposibila practica mersului pe jos in conditiile date de drumuri, le va creste aripi. Apoi, daca Funeriu „Frunte-Lata” crede ca exista vreun tanar intreg la minte care sa se duca sa ia in picioare noroiul patriei, ca sa se faca profesor la tara, pe banii de cacat cat inseamna chenzina de cadru didactic, atunci inseamna ca e mai naiv chiar decat Elena Basescu si Mircea Geoana la un loc. Si nu in ultimul rand... cui ii mai pasa, frate, in tara asta de scoala!? Ca elevilor, profesorilor sau guvernantilor in nici un caz. Asa ca, la ce mai trebuie reforma? Nu mai bine punem banii in buzunarul celalat, ii facem lu Nuti Udrea teren de golf, si zicem c-am facut reforma educatiei? Pa cuvant, zau asa...
Din cate am inteles eu, Romanica este a saptea... sau a opta tara din Uniunea Europeana ca numar de locuitori. Asta inseamna destul de multi... Ramanem insa tributari adevarurilor spuse de toti ticalosii istoriei. In cazul acesta, lui Alexandru Lapusneanu... „Multi, da’ prosti...” Pentru ceilalti care s-au inhaitat cu noi va fi chiar mai nasol, insa... „Prosti, da’ multi...”

Cum l-a ajutat fotbalul pe Eugen Preda sa scape de gripa porcina

Romania este o tara in care nu prea ai timp sa te plictisesti. Esuata intr-o criza economica in care cifrele dezastrului economic coboara zglobiu ca notele sub cheia sol de pe portativul lui Dan Bursuc si macinata imunologic de o teribila epidemie de gripa porcina, Romania si-a gasit, pentru moment salvarea in campania electorala terminata prin realegerea, dupa indelungi numarari si renumarari a buletinelor de vot, a celui mai iubit de intelectuali fiu al poporului. Si cum dupa lipsitele de farmec si nerv shmenuri politice prin care Pedeleul si-a asigurat majoritatea parlamentara in dauna Pesedeului si Peneleului, trimise fara drept de apel la maraiala intr-o opozitie dezolanta si lipsita de glorie, parea ca este pe cale ca boborul sa-si aminteasca faptul ca, in ciuda euforiei provocate de triumful pentru inca cinci ani a democratiei romanesti, buzunarele si blidele sunt tot goale si asta dupa numai un an de criza economica. Asa ca, pentru a veni in sprijinul efortului de culturalizare depus cu abnegatie patapieviceana de Dan Diaconescu, Pepe, Ramona Badescu si invitatii lor, masoneria, jidanii si Bilderbergu’, cei care se afla in spatele a tot ce misca in tara asta, inclusiv in spatele lui Basescu si a mogulilor, au mai inventat doua stiri bomba... de fapt doua stiri si jumatate: plecarea lui Dan Petrescu la Krasnodar, gasirea armelor de la Ciorogarla fix in ograda celebrului karatist de Mall, Eugen Preda si avantul pionieresc al gripei porcine... pentru ca, daca multi romani tot n-au avut bani nici de-o coada de porc pentru masa de sarbatori, macar c-o gripa omonima care sa le trezeasca, asemenea madeleinelor lui Proust, amintiri cu sorici si caltabosi, sa se alega si ei, saracii...

But, first things first! Dan Petrescu... Pentru ca, dupa politica si cultura, romanii se pricep cel mai bine la fotbal... Dovada stau presedintele ales, intelectualii cu care ii place dansului sa umble si performantele echipelor romanesti in competitiile internationale, atat la nivelul selectionatelor, cat si al echipelor de club. Asadar, Dan Petrescu... Mie mi-a fost dintotdeauna antipatic. In primul rand, pentru ca este prostanac, lipsit de tact si de maniere. In al doilea rand, pentru ca s-a nimerit dintotdeauna la echipe fata de care nutresc cele mai sincere antipatii... La Chelsea, in conditiile in care imi plac West Ham si Man United, si mai ales la Steaua, dat fiind faptul ca sunt dinamovist. Desi m-am distantat de fotbal, chiar si acum ma apuca accese de dispret cand il vad pe la toate interviurile cum il apuca balele cand vine vorba de „echipa cea mai iubita de toti romanii” (Vadim Vajeu), doar, doar i-o da Becali si lui o paine de mancat: „Eh... Steaua e Steaua... Aici am crescut, aici e inima mea... La Steaua...” Hai sictir, mitocane! Invata mai intai sa te stapanesti si sa nu mai injuri ca un birjar din te miri ce, si pe urma plictiseste-ne cu sensibilozitatile tale microbistice...! Acum... ce-i drept, nu sunt eu cel mai in masura sa recomand acest lucru, pentru ca in urma cu cativa anisori, pe vremea cand eram in cardasie cu alte hulignii-Dinamo strigam de ne spargeam bojocii, cand il prindeam antrenor de Bursuc pe la vreo echipa adversa: „Ti-a futut femeia Niculescuuu, muie Dan Petrescuuu!”, aluzie la presupusa infidelitate a consoartei Dana cu mai putin galonatul intr-ale fotbalului, Radu Niculescu... Dar toate acestea sunt deja trecut, desi mai sunt si acum suficienti nostalgici ai acelor vremuri care au grija, cu prilejul meciurilor in cadrul carora il au ca adversar, sa-i aminteasca lui Dan Petrescu cum i s-a dat nevestica utza-utza cu nerusinatul atacant a lui National, Steaua si Galatasaray, Dana dovedind prin aceasta, intocmai ca marii oameni de fotbal, ca cea mai buna aparare este, pana la urma, atacul...
Daca nu a avut insa noroc in dragoste, lui Dan Petrescu i-a mers insa destul de bine cu fotbalul. Atat ca jucator, cat si ca antrenor. In aceasta ultima calitate, dupa spusele unora, ar fi scris o pagina glorioasa din istoria manelo-fotbalului romanesc, reusind cu o echipa de rupti in cur performanta de a castiga campionatul Romaniei. Campionat care, chiar daca nu-i cine stie ce de capul lui, sa-l castigi cu Unirea Urziceni... tot inseamna ceva... macar ca l-ai castigat cu o echipa care se numeste Unirea Urziceni... Iar de atunci laudele nu au contenit la adresa a ceea ce presa a numit „minunea din Baragan”, oamenii zilei devenind Petrescu, Meme si patronul Bucsaru. Nu mai conta deloc faptul ca sezonul 2008-2009 a fost cel mai sforaitor din istorie, monotonia lui fiind intrerupta doar de circul facut de sefii de cluburi si de cele cateva scandaluri provocate de fani cu largul concurs al jandarmilor si badigarzilor, in cele cateva peluze inca in viata. Chiar si asa, in ciuda presei sportive ultra-pupincuriste, tot mai razbatea cate un zvon, cum ca Bucsaru trebuie sa-i plateasca lui Gigi Becali o datorie de vreo 10 milioane de euro, iar singura cale in care putea acest lucru era sa puna mana pe banii din Champions League, la care nu putea ajunge decat castigand campionatul. Iar Unirea Urziceni a castigat campionatul, nu lipsit de emotii, pentru ca in Champions League sa se trezeasca intr-o grupa pe care nici cel mai chior dintre norocosi nu putea s-o potriveasca mai bine. Cu 8 puncte obtinute si cu o calificare de pe locul 3 in Europa league, Urziceni devenea cea mai galonata echipa romaneasca prezenta vreodata in cea mai puternica competitie intercluburi din Europa. Iar barfele si teoriile conspiratiei pareau atat de departe, pana la sfarsitul saptamanii trecute, cand, pe nepusa masa, Dan Petrescu isi strange toate cioroboacele si anunta ca pleaca, oferind cea mai socanta veste de la anuntul castigarii alegerilor prezidentiale de catre Mircea Geoana. In scurt timp s-a aflat si unde urma sa plece Bursucul... Nu la Chelsea... Nici macar la Barcelona sau la Milan, ci fix la Kuban Krasnodar, o echipa din liga a doua rusa, dintr-un oras cunoscut pentru bisericile sale si pentru faptul ca este cel mai important centru rugbistic din Rusia, urbea gazduind federatia rusa de rugby si stadionul echipei nationale. Doua milioane de dolari pe sezon si o cearta cu patronul Unirii se pare ca l-au determinat pe Dan Petrescu sa aleaga mediocritatea sobra a fotbalului rus in defavoarea mediocritatii poleite cu haur manelifer a fotbalului romanesc. Si poate decizia lui Bucsaru de a-i plati datoria lui Gigi Becali si de a lasa astfel echipa din Baragan exact asa cum a gasit-o, adica in costum de baie... ca sa nu spun in curu’ gol... Astfel, comicaria naruirii edifi ciului cacatzistic reprezentat de cea mai plictisitoare echipa de fotbal de la Grecia 2004 incoace, inspirand tot atata frumusete a fotbalului cam cata gratie poate inspira un bou mergand pe calcaie, este nepretuita pentru orice om inzestrat cu simtul umorului. Cat despre Dan Petrescu, el nu face decat sa-si vada interesul... Doua milioane de euro nu sunt de colo, iar iluzia ca esti un mare antrenor, viitor boss la Chelsea, nu tine de foame. Mai ales atunci cand fotbalul pe care il stii prin partile astea de lume, abia daca-ti ajunge de o chifla si de un iaurt la Londra.

Al doilea caz care a tinut capul de afis al saptamanii Craciunului a fost gasirea armelor furate din unitatea militara de la Ciorogarla, acum nici nu mai stiu cate luni, si nu oriunde, ci fix in ograda deja celebrului scandalagiu de Bucuresti, Eugen Preda. De la bun inceput trebuie sa stabilim cea mai plauzibila premiza in evaluarea veridicitatii acestei povesti, anume aceea ca trebuie sa fii cel mai bou cu fruntea ingusta sa nu-ti dai seama ca totul e cusut cu ata alba. Fara indoiala ca Eugen Preda este un derbedeu deloc simpatic, care in mod sigur se recomanda ca un candidat perfect pentru cativa anisori de puscarie, dar chiar si asa tot nu mi se pare plauzibil ca un borfas scandalagiu sa fie pus in mijlocul unei afaceri care de la bun inceput pare sa-l depaseasca intelectual. Pentru ca, sa furi niste arme dintr-o unitate militara nu este un lucru deloc usor, cu atat mai mult pentru unul care ajunge vedeta la stirile de la ora 5, in urma participarii, alaturi de cativa badigarzi, la o sesiune de circ cu bataie, la Mall Plazza. Cum era totusi de asteptat in profesia lui, Eugen Preda a reusit se pare sa calce pe bataturi cateva personaje din politie si din serviciile secrete care, din diferite motive, asteptau momentul oportul sa-l infunde pe derbedeu. Iar momentul s-a ivit prin dezgroparea afacerii cu armele de la Ciorogarla, odata cu presupusa gasire a acestora. Spunem presupusa, pentru ca este foarte posibil ca nu acelea sa fie armele, dat fiind faptul ca seriile de inregistrare ale acestora au fost sterse prin polisare, ele fiind probabil recunoscute dupa insemnarea pe patul armei a numarului de nemti ucisi de bravii soldati ai armatei romane. Teoria cea mai probabila este urmatoare: neputand instrumenta un caz prin care sa-i bage la puscarie pe prapaditii in timpul garzii carora s-au furat armele, baietii destepti care fac justitia s-au gandit sa o puna de o „oferta de sarbatori” – doua intr-una. Il bagi si pe Preda pentru mai multi ani la puscarie si rezolvi si un caz ramas cam in coada de peste. Cu prostanacii care au stat pe bulau degeaba aproape un an... sunt, slava Domnului, suficiente modalitati prin care ii poti „ajuta” sa uite ce li s-a intamplat... Pana la urma traiesc in Romania, unde se stie ca viata e cam de cacat, asa ca fatalismul este un lucru destul de inradacinat in spiritul popular. Oricum, sunt in stare sa pariez ca nici unul n-o sa mearga in justitie pana in panzele albe pentru a-si repara daunele nedreptatii suferite. Iar Preda poate sa se dea cu curul de pamant pana n-o mai putea, ca l-au „lucrat” dusmanii si ca el, de fapt, nici nu stie pe la care capat al tevii iese glontul Kalashnikov, ca tot nu-l prinde primavara acasa... Daca i-au placut karatele mai mult decat sa se duca la scoala...!

In fine, ultima jumatate de stire este legata de deja prafuita gripa porcina. Dupa isteria de primavara-vara, in urma careia incepuseram sa credem din ce in ce mai serios ca gata, ne-au pus capac masonii, jidanii si Bilderbergu’ si ca planul diabolic de decimare a populatiei mondiale este pe cale de a reusi, taman bine ca a venit campania electorala cu intreg arsenalul de laturi explozibile, care au facut boborul sa stea cu ochii beliti la televizor si sa uite ca in tot acest timp dusmanul de clasa lucreaza asiduu la distrugerea imunologica a planetei. Ultima oara cand am receptionat o stire despre situatia porcinologica a tarii, era vorba despre vreo 60 de cazuri de imbolnavire si de 3 decese. In urma cu doua-trei zile, aflu ca numarul de bolnavi este de aproape 6 mii, iar cel al deceselor de 50. Absolut regretabil, Doamne fereste, dar este totusi ceva ce nu se leaga... In patria OTV-ului si a stirilor de la ora 5, intr-o tara in care nu exista nici decenta, nici intimitate, unde orice incaierare soldata cu capete sparte si cu ochi umflati petrecuta in te miri ce carciuma din fundul tarii ajunge stire nationala, nici macar unul dintre cunoscutii victimelor nu au fost invitati la Dan Diaconescu sau la Antena 2 sa-si verse oful pe... pe oricine considera ei responsabili pentru nenorocirea suferita. Ciudat, zau asa... Sa-si fi pierdut Danut Diaconescu apetitul pentru scabroseniile tv? Nu cred, ca doar aseara l-a avut invitat pe Basescu... Atunci? Pai... e simplu... Nu trebuie sa manance si industia farmaceutica de pe urma unei campanii mondiale si nationale provocata de a strategie ultra-alarmista generata de o presupusa epidemie? Daca ar fi vrut Bilderberg sa ne matraseasca, de ce nu a scos, frate, de la naftalina o ciuma bubonica, un tifos exantematic, ceva...? Doar de o gripa i-a dus capul cand au elaborat monstruasa lor conspiratie? Hai ca parca ii credeam mai destepti pe jidanii astia...

Dupa 20 de ani... episodul III... Boborul...

Cred in ideea de natiune, desi sunt un socialist. Nu un national-socialist, hehehe... dar nici unul care considera depasit discursul despre natiune si nationalism. Poate din acest motiv nu am simpatizat niciodata cu capetele patrate ale ideologiei liberale, multiculturalisti si poate prea „sfiosi” in a-si afirma identitatea nationala si in nici un caz cu extremistii anarhisti si antifa, la fel de „ingamaditi” pe sub caciuli ca nazi-skinheads cu care isi poarta disputele ideologice, de cele mai multe ori prin argumentul pumnului pentru ca, de ce nu, mintea omului se mai poate deschide si cu toporul. Desi eu insumi sunt un anarhist, poate voi povesti altadata care sunt nuantele ideologice ale convingerilor mele socio-politice... Anarhismul meu este unul mai uman, inspirat mai degraba de Gandhi si Hristos, si mai putin de Bakunin si Johnny Rotten, desi acesta din urma chiar imi este simpatic... sau, oricum, mai simpatic decat imi este Bakunin... In acelasi timp imi sunt profund antipatici toate acele personaje eminamente inculte, care isi cauta repere si identitati fortate in ideea de natiune, abordand insa argumente sentimentale si, de cele mai multe ori false. Este cazul Noii Drepte si al Noilor Golani, baieti simpatici... dar cam atat, din pacate mai mult trecuti pe la stadion decat pe la biblioteci.
Termenul de natiune este unul care nu inseamna nimic atunci cand se rezuma doar la limba, trecut istoric si religie. De aceea nu trebuie sa confundam poporul cu natiunea. Natiunea presupune un anumit nivel de coagulare sociala si constientizarea principiilor care alcatuiesc edificiul drepturilor si libertatilor cetatenesti, precum si a modului just in care acestea se regasesc transpuse in legile care stau la baza bunei functionari a societatii. Cu alte guvinte, nu orice forma de organizare sociala a unor oameni vorbitori ai aceleiasi limbi si cu obiceiuri similare se pot considera natiune, atata timp cat suporta opresiunea altora, straini sau de-ai lor, nu au legi care sa consfinteasca masura libertatii lor, nu au aspiratii si vise pe care sa le proiecteze sub forma unui destin pentru generatile viitoare si mai ales nu se considera ca fiind singurii in masura sa-si stabileasca, prin libera vointa, prioritatile prezente si viitoare. Nu intamplator natiunile s-au nascut in focul luptelor revolutionare ale secolului XIX. Nimeni, pana la Revolutia Franceza, nu folosise acest termen, in contextul sistemelor politice caracterizate prin absolutism monarhic sau in contextul stapanirilor straine de tot felul.
Recunosc acum ca am fost lipsit de tact si eleganta cand, in articolele precedente, am redus poporul romana la nivelul unei gloate tampite si desculte, traind intr-un iobagism perpetuu. Chiar daca prezentul confirma intocmai aceasta caracterizare, trebuie admis faptul ca responsabil de toata aceasta stare de lucruri nu este numai poporul, despre care deja am stabilit ca este... lipsit de capacitatea de a lua cele mai bune decizii privitoare la propria soarta. Comparand situatia intalnita in Romania cu cea din alte parti, nu putem sa nu remarcam lipsa totala a interesului pentru pentru chestiunile de natura civica al poporului roman, uneori prea lenes si delasator pentru a se preocupa de toate acele lucruri. In vreme ce altii cautau sa stabileasca prin dialog social un regim politic care sa implineasca nevoia de drepturi si libertati ale oamenilor, considerand aceasta indeletnicire o datorie civica, romanii au considerat mai oportun sa lase aceasta grija in seama „tatucilor” poporului, preferand sa se ocupe de chestiuni mai perene, cum ar fi alcoolismul, mitocania si plansul de mila, atunci cand cutitul chiar ajungea la os. Si nu-i de mirare ca aceste momente erau destul de numeroase, dovada stand doinele, cantecele de bocet si de jale, hauielile si manelele pe care romanii le-au lasat atat de generosi patrimoniului cultural al umanitatii.
De cele mai multe ori, personajele providentiale se dovedesc fie niste impostori, fie niste canalii. Si cum, in nevinovatia lui, poporul roman a vazut in orice haimana buna de gura cate un astfel de personaj, este lesne de inteles de ce istoria acestui neam abunda de asemenea ipochime si muhaiele. Comunismul romanesc nu a facut decat sa continue aceasta traditie, consfintita de lipsa de nevoi democratice ale unui popor in continuare indragostit pana peste urechi de personaje ca Vlad Tepes sau Ion Voda cel Cumplit. Intuind masochismul nativ al romanilor, comunistii nu s-au dat in laturi de a se folosi de violenta ca mijloc de disciplinare, umpland puscariile politice chiar si cu uni care, saracii, n-aveau nici o treaba cu politica. Chiar si asa, Romania comunista, securisto-militieneasca, nu era diferita prea mult de Romania primelor patru decenii si jumatate ale secolului XX, martora intr-un timp istoric relativ scurt a unei rascoale taranesti reprimata cu brutalitate, a unui regim de autoritate monarhica aparut pe fondul recrudescentei fenomenului extremismului nationalist de tip legionar si a unei dictaturi militare. Pielea tabacita a calului de bataie putea sa mai suporte inca patru decenii de samavolnicii. Lucru care s-a si intamplat. In afara de rezistenta grupurilor armate din munti, care s-au opus trupelor armatei si ale securitatii, continuand sa lupte pana la anihilare aproape doua decenii de la instalarea regimului comunist, restul populatiei a reactionat slab sau deloc la presiunea noilui regim. Daca partizanii din munti erau fie fosti ofiteri ai armatei, fie intelectuali, in orice caz indivizi educati si cu o anumita pregatire ideologica, cei care au ales supunerea erau reprezentantii taranimi sarace sau locuitorii mahalalelor, care formau, de altfel, 99% din populatia tarii. Acestia vor fi stramutati pe sacara larga si transformati in proletariatul oraselor devenite centre industriale. Pentru ei comunismul nu era un lucru malign, intrucat viata lor nu era nici indestulata si nici idilica, asa cum multi dintre noi suntem tentati sa romantam viata la tara... Si atunci, ca si azi, viata la tara inseamna mocirla, saracie lucie si lipsa educatiei de orice fel. Celor care traiau intr-un asemenea mediu social, comunismul nu le putea lua decat cel mult boii de la bicicleta...
Dar nu gloata celor care au schimbat opinca cu basca proletara erau problema, ci aceia care, de la statutul unei educatii superioare au ales fie sa se culce pe o ureche, fie sa colaboreze cu regimul comunist. Cel mai ilustru caz, Mihail Sadoveanu, dedicat trup si suflet distrugerii legice a taranimii posesoare de pamant, in calitate de ideolog principal al colectivizarii. In lipsa unor intelectuali care sa se constituie intr-o miscare de rezistenta civica autentica, capabila sa modifice perceptia maselor largi asupra legitimitatii regimului politic si care sa constituie, prin exemplul lor, un factor de emancipare al acestora si de democratizare a societatii, incercarea comunismului de a uniformiza constiintele si de a elimina orice focar de dizidenta a fost una foarte usoara. Catre jumatatea anilor 80 Romania devenise un monolit social, o tara in care statul planifica pana in cele mai mici amanunte viata locuitorilor ei. Educatia subordonata propagandei, planificarea familiala ca politica de stat, suprimarea culturii autentice si politica economica a pauperitatii au consfintit amprenta uniformizarii pusa asupra societatii.
De aceea este greu de crezut teoria conform careia Revolutia Romana ar fi fost o miscare spontana, o revolta populara rezultata din dorinta poporului de a-si recastiga libertatea. Niciodata poporul roman nu a fost liber si niciodata nu a considerat libertatea o valoare autentica. Multimile pot fi manipulate, pot fi intaratate si pornite pe scandal. Dar cand vine momentul luarii unor decizii privind viitorul lor, de cele mai multe ori acestea aleg linistea de sub biciul tiranului. Iar poporul roman a ales aceasta liniste, numita fie Ion Iliescu, fie Traian Basescu. Poate ca acesta este triumful ironic al democratiei romanesti... aceea ca, de douazeci de ani, romanii isi pot alege „tatucii”, cu aceeasi lipsa de inspiratie si inteligenta care caracterizeaza intreaga istorie politica a acestui popor. Ca si atunci, putinii intelectuali au continuat „traditia” partizanatului politic, „mancatorii de cacat” ai Partidului denumindu-se acum „intelectualii lu’ Basescu”... Aceasta este, din pacate, imaginea unui popor care nu va putea fi niciodata o natiune...

Dupa 20 de ani... episodul II... Economice...

Romania a fost dintotdeauna o tara saraca. Rarele pulse de dezvoltare nu au facut-o niciodata mai bogata ci, in cel mai fericit caz, mai mult sau mai putin saraca. Din cele mai vechi timpuri, romanii au fost prost hraniti, prost imbracati si nefericiti, intr-un cuvant saraci lipiti pamantului si, in consecinta, tratati ca atare, adica cu dispret si lipsa de consideratie si in foarte putine cazuri, cu mila. Patrioti pana in maduva oaselor si statornici pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri, dovada si cuvintele „barza”, „brazda”, viezure”, „manz”, romanilor le-a placut insa sa creada ca tara lor este cea mai bogata si ravnita de strainii cei hulpavi, chiar daca ciorapii, lenjeria de corp si camasile cu nasturi au patruns tarziu in garderoba nationala, aproape de jumatatea secolului XX, perioada in care acestea deja devenisera la alte popoare mai cu simt estetic accesorii erotice, rolul lor practic-vestimentar incepand sa capete noi valente artistice odata cu dezvoltarea pornografiei. Chiar si cu budigaii rupti in cur si cu matele ghiorlaind de foame, pentru romani nimic nu era mai presus de mandria ca locuiesc intr-o tara in care nu se vedea calul cu calaret din lanul de grane, iar bobul crestea cat vrabia. Rascoala taraneasca de la 1907, unica in Europa secolului XX – lucru de la sine inteles daca ne gandim la faptul ca, in Anglia, de exemplu, ultima rascoala taraneasca, cea condusa de Wat Tyler, avea loc in 1381, nu a venit decat ca o confirmare a starii de bine pe care poporul roman, rural prin excelenta, o traia de secole.
Comunismul a parut, intr-o prima faza, capabil sa schimbe aceasta stare de lucruri. Mecanizarea pe scara larga a agriculturii, industrializarea, investitiile facute in sectorul energetic, chiar si planificarea si realizarea unor obiective economice in cadrul planurilor cincinale s-au dovedit solutii menite sa aduca o imbunatatire a nivelului de trai al majoritatii populatiei. Si nici nu era greu acest lucru, daca tinem cont de faptul ca la sfarsitul primului razboi mondial 70% dintre locuitorii Romaniei traiau in bordeie si mai putin de 10% detineau pamant. Pana la inceputul anilor 50, toate reformele agrare esuasera, iar dezvoltarea industriala era ca si inexistenta. Spre exemplificare, Partidul Comunist Roman a avut o slaba sustinere in perioada interbelica nu atat datorita represiunii la care a fost supusa de organele Politiei si ale Sigurantei Statului, cat mai ales datorita lipsei unui public tinta, aderent la ideologia socialista, adica lipsei aproape cu desavarsire a proletariatului industrial. Ori, este de la sine inteles faptul ca nu poti avea o industrie fara un proetariat industrial. Pentru taranii lipsiti de pamant si pentru saracimea oraselor, paturi majoritare in campul social, masurile economice luate ce catre partidul comunist au avut ca efect imediat cresterea nivelului de trai, schimbarea in bine a statutului social si economic. Majoritatea oraselor au devenit centre industriale, incepand cu anii 60 observandu-se migratia masiva a populatiei rurale catre urban, pe fondul unei cereri tot mai mari de forta de munca. Pana spre jumatatea anilor 70, Romania a realizat, cu sacrificii imense, o serie de obiective care i-au consfintit o crestere economica deloc de neglijat. Mecanizarea, cercetarea stiintifica si introducerea irigatiilor au facut din agricultura romaneasca una dintre cele mai puternice din blocul estic. Constructia termocentralelor si a hidrocentralelor, si mai ales a ansamblului energetic de la Portile de Fier au dat imboldul dezvoltarii industriei usoare si grele, energia electrica devenind un produs ieftin si eficient. La nivelul infrastructurii, pe langa reteaua de drumuri si cai ferate, se remarca trei realizari: constructia canalului Dunare-Marea Neagra (de fapt, terminarea lui), constuructia Transfagarasanului si constructia metroului bucurestean.
Insa, ca orice lucru care incepe bine si se termina prost, sau chiar foarte prost, nici epopeea economica a comunismului romanesc nu avea cum sa aiba un happy-end. Din pacate pentru multi visatori, printre care si comunistii, economia este o stiinta exacta care nu permite prea multe variatiuni pe aceeasi gama. Nu toate investitiile facute s-au dovedit si profitabile, de cele mai multe ori produsele romanesti nereusind sa se impuna pe pietele internationale, nici chiar pe piata statelor din CAER. Curand, liderii comunisti aveau sa-si dea seama ca intreaga ordine economica socialista avea sa se confrunte cu un faliment rasunator. Se ajunsese la fundul sacului. Nici chiar cifrele masluite ale statisticilor oficiale care semnalau cresteri in industrie si agricultura nu aveau cum sa contracareze impresia de paupertate lasta de rafturile goale ale alimentarelor. Catre inceputul anilor 80 se prefigura dezastrul economic. Nici chiar „combinatiile” lui Ceausescu si ale „securimii” cu tarile din lumea a III-a, surori intr-ale socialismului comunist, schimburile ilegale realizate inclusiv cu state supuse embargoului international, traficul de arme, petrol si materii prime, toate nu reuseau sa redreseze declinul real al unui sistem care aluneca spre colaps. In plan intern, rationalizarea alimentelor, a energiei electrice si termice si penuria de carburanti din benzinarii reliefau cum nu se poate mai expresiv acest lucru.
Daca pentru restul poporului acutizarea acestei saracii nu era decat o reintoarcere la normalitatea feudala a tarii, existau si „tovarasei” care nu simteau toate aceste privatiuni de natura economica. Nu vorbim aici despre marii „tovarasi”, membrii consiliilor de ministri sau membri in consiliul Marii Adunari Nationale, intimi ai familiei Ceausescu sau ofiteri de rang inalt din Militie, Armata sau Securitate. Vorbim despre „cacaciosi”, cum ii numea plin de inspiratie Tudor Postelnicu, personajele marunte, angajate in special in aparatul Securitatii, devenita in ultimul deceniu cea mai puternica institutie a statului, oportunisti lipsiti de onoare si loialitate, dispusi insa compromisurilor de tot felul pentru atingerea propriilor interese, oameni dispusi sa spioneze, sa toarne, sa tortureze, chiar sa ucida. Aceiasi indivizi ajunsesera, in ultima decada, sa obtina inclusiv controlul asupra rezervelor financiare ale statului (cunoscute popular sub denumirea de „conturile lu’ Ceausescu”) provenite din schimburile economice de tot felul, ilicite sau nu, pe care Romania le avea cu partenerii externi. Aceste tranzactii efectuate sub acoperirea statului, prin diferite trusturi nationale sau a camerelor de comert, nu declarau sumele provenite din tranzactii pentru calculul real al balantei economice, ci le depozitau in conturi private. Si cum majoritatea tranzactiilor din ultimii ani de comunism se efectuau in acest mod ilicit, este lesne de inteles cum avutia nationala era transformata in profit privat. Capitalismul romanesc incepuse sa germineze sub zapada topinda a economiei socialiste. Primavara revolutionara avea sa scoata la iveala crengutele unei noi oranduiri.
Revolutia romana avea sa-i prinda pe toti „tovaraseii” in fata unei oportunitati intalnita, in statisticile economiei, cam o data la o mie de ani. Stapanul murise, iar banii jefuiti vreme de zece ani de pe urma infometarii si lipsirii poporului de cea mai elementara demnitate materiala asteptau sa puna umarul la ridicarea capitalismului romanesc. Mai mult decat atat, imensele cantitati de fier vechi ale industriei energofage, resursele subsolului si capitalul uman ieftin si deja „calit” de privatiunile de tot felul ofereau posibilitati nelimitate acelora care, reci si cinici, isi cunosteau interesul. Urmarile asupra dezvoltarii Romaniei post-decembriste in contextul unei asemenea atitudini antreprenoriale sunt mai mult decat cunoscute.
La nivelul lucrurilor marunte, diferentele sunt mai mult decat uriase. Daca inainte de revolutie, cascavalul se mai gasea doar in rafturile gospodariilor de partid, magazine alimentare exclusiviste la care aveau acces doar membrii de seama ai partidului, ofiteri de securitate si de militie, acum cascavalul se poate gasi la toate supermarketurile, alimentarele, magazinele si magazinasele tarii. Atata doar ca procentul de lapte din acea bucata este egal poate cu nici a zecea parte din cantitatea normala necesara unui produs, cat de cat, de calitate. Fara a mai preciza faptul ca nici macar nu vorbim despre un produs autohton, ci unul realizat, in cel mai fericit caz, in regim de franchiza de catre o firma straina.
Colapsul dirijismului economic si a filosofiei nationalizarii a impus privatizarea „sectoarelor neprofitabile”, adevarate „pietre de moara” atarnate de gatul statului, cum spunea Nicolae Vacaroiu. De exempu… privatizarea combinatului Petromidia! Dator la buget cu peste 700 de milioane de dolari, statul se hotaraste sa-l vanda pe doi lei jumate aceluia care ii preia datoriile, chiar daca valoarea estimata a acestui morman de „moloz si fier vechi” sarea binisor de 2,5 miliarde de dolari. Spre marea fericire a economiei romanesti, cand totul parea fara scapare, apare unul dintre personajele reprezentative pentru calitatea morala a capitalismului romanesc, Dinu Patriciu, care ofera 50 de milioane de dolari pentru acea „piatra de moara”, angajandu-se sa mai investeasca in dezvoltare alte 15 milioane. Daca a investit sau nu, asta nu mai stim. Ceea ce stim insa este faptul ca Rompetrol, grupul lui Particiu, la scurt timp dupa aceasta tranzactie, si-a vandut activele unui grup petrolier din Kazahstan, pentru aproape 2 miliarde de dolari. Cu cat s-a pacalit statul cred ca tine de o operatie de aritmetica elementara, facila si pentru un tanc de clasa a doua…
Si acest caz nu este unul singular… Falimentele rasunatoare ale primelor banci romanesti, privatizarile dubioase efectuate in folosul unor personaje la fel de dubioase, aflate sub protectia autoritatilor, sau pur si simplu jefuirea inocentilor, cu acceptul si sub „garantia” C.E.C.-ului si a Bancii Nationale, de catre cei care au orchestrat functionarea F.N.I. reprezinta, pana la urma, cele mai bune exemple ale consideratiei si protectiei pe care statul, prin intermediul celor care se afla la conducerea lui, se simte dator sa o arate cetatenilor sai. Ori din acest punct de vedere, diferenta dintre „atunci” si „acum” chiar nu exista. La fel ca si „tatucii” comunismului, si „tatucii” capitalismului considera aceasta tara si pe oamenii ei niste vite bune de muncit, muls si taiat fara nici un fel de scrupul…
Evident, nu pot fi de acord cu aceia care considera ca „astia de acum” au adus la sapa de lemn o tara „ca o floare”. Dupa cum spuneam si la inceput, poporul roman a fost dintotdeauna de la sarac, la foarte sarac, chiar si atunci cand bogatiile tarii le faceau „vino’ncoa” ochilor hulpavi ai strainilor. Tributara culturii de tip „bananier”, economia nationala nu a fost niciodata capabila sa creeze o strategie care sa o transforme dintr-un exportator de materii prime, intr-un producator de calitate, capabil reuseasca pe piata libera. In consecinta, si bunastarea economica a societatii a fost si este similara aceleia a unei „democratii” africane. Exceptand poleiala din marile orase, care isi ascund sub panouri pubicitare tristetea cladirilor inestetice, precum si putregaiul moral si material al focarelor de mitocanie, restul tarii zace ingropata in noroiae, saracie lucie si resemnare. La fel ca in urma cu 20 de ani…

Dupa 20 de ani... episodul I... Politice...

Pare aproape ireal ca au trecut deja 20 de ani de la Revolutia Romana. Nu prea m-am gandit la acest subiect, desi este unul dintre momentele care mi-au marcat copilaria. Aveam doar zece ani, imi amintesc emotia puternica pe care am simtit-o in acele zile, precum si sentimentul ca lumea, asa cum o stiam eu pana atunci, avea sa se schimbe din temelii. Eram un copil naiv, cum de altfel am ramas si astazi, doar ca acum am 1.80 si 90 de kile. Lucrurile, asa cum viitorul avea sa-mi demonstreze, nu se schimbasera prea mult. De fapt, nu se schimbasera deloc. Pentru cei carora le place vorba lunga, Revolutia Romana a marcat sfarsitul comunismului in Romania si deschiderea drumului catre capitalismul luminos. Personajele odioase care se aflau in fruntea tarii erau inlaturate, in locul lor venind campionii democratiei si ai libertatilor cetatenesti. Asemenea celorlalte tari estice, Romanica incepea sa se dea de-a dura pe derdelusul noilor vremuri…
Pentru a urmari mai bine diferenta dintre „atunci” si „acum” vom purcede la o analiza comparata a acelor elemente pe care le consideram esentiale pentru realizarea unei imagini cat mai apropiate de starea de fapt a societatii romanesti. Vom incepe, evident, cu politicul. Politica este una dintre partile ce alcatuiesc, alaturi de tradarea de tot felul si cultivarea prostului gust si a mitocaniei, triada celor mai importante hobby-uri ale poporului nostru. Pentru ca, de ce sa nu recunoastem, dupa un exercitiu de exaltare in fata raului altuia, doua-trei manele, o punga de seminte si doua flegme proiectate pe caldaram, cea mai mare placere a romanilor este politica. Nu ca s-ar pricepe la aceasta indeletnicire civica – dovada si „inspiratia” aratata la testele electorale din ultimii douazeci de ani, dar nu despre asta e vorba… Asadar, primul lucru pe care l-au constatat observatorii de tot felul a fost schimbarea regimului politic. Adica, Ceausescu si cu clica lui au disparut, de unde si zicala foarte la moda in acele zile „Fratilor, am invins! Dictatorul a fugit!” Nimic parea sa mai statea in calea democratiei si a triumfului poporului. Asta pana a aparut Ion Iliescu, care ne-a adus pe toti cu picioarele pe pamant si ne-a transmis, prin comportamentul sau politic din urmatorii zece ani ca o tara de rashpincari rupti in coate si murdari de tarana in frunte de la atatea temenele nu se poate descurca multa vreme cu mersul biped si ca, in nici un caz, nu-i elegant sa se poarte in public fara lesa. La doar cateva luni de la euforia din decembrie, oamenii in a caror tara sunt fericit sa locuiesc aveau sa-si dea seama ca suturile in cur primite de la „tatucul” natiunii erau singurele in masura sa le aduca progresul mult visat, precum si faptul ca minerii nu sunt doar una dintre fortele capabile sa elimine clivajele sociale, ci si niste spirite aplecate spre visare si horticultura.
Putini si-au dat seama, in valtoarea acelor vremuri ca in Romania, de fapt, comunismul nu disparuse, ci doar se reformase. Pana la momentul razmeritei, Romania fusese guvernata de un nucleu neo-stalinist, care, incepand cu ultimii doi ani de „domnie” ai lui Gheorghe Gheorghiu Dej promovasera o politica de distantare de Moscova, afirmandu-si propria identitate ideologica, caracterizata printr-un comunism de dreapta, cu valente ultra-nationaliste. Momentul decisiv al acestei independente fata de sovietici, singulara in cadrul Pactului de la Varsovia, l-a constituit refuzul lui Ceausescu de a participa la reprimarea Primaverii de la Praga si deschiderea Romaniei catre dialog politic cu Occidentul. Romania parea gata sa devina o a doua Iugoslavie, dispusa compromisului democratic: ultimii detinuti politici au fost eliberati, modalitatea de acordare a vizelor, inclusiv a celor pentru Occident, a devenit mai laxa, presiunea statului asupra elementelor dizidente s-a diminuat. Economic, balanta comerciala s-a ameliorat, efectul fiind aparitia pe piata romaneasca a marfurilor din vest, considerate de lux, fie ca a fost vorba despre Pepsi-Cola, fie despre blugii Wranglers, fie despre cafeaua solubila. Sfarsitul anilor 60 si prima jumatate a anilor 70, asa cum si-i aduc aminte parintii nostri, au fost „anii de aur” ai comunismului. Dar cum aruncatul mamaligii in gard este sportul la care locuitorii acestei tari sunt campioni mondiali, era evident ca aceasta „dolce far niente” nu avea cum sa dureze. Plictisit de plimbarile cu sareta reginei Angliei si de batutul de „cuba” cu Jimmy Carter, lui Ceausescu ii vine ideea in 1971 de a face o vizita in Coreea de Nord, unde il intalneste pe liderul comunist Kim Ir-sen, cel care ii va arata cum poti conduce un popor de ciuperci, crescut in intuneric si hranit cu rahat, dupa cum bine se exprima Mel Gibson in „Air America”. Iar Ceausescu, minte firava de baiat de la Scornicesti, a luat de-a bune idioteniile unuia care a spalat creierele nord-coreenilor, in cadrul unui experiment social la fel de grotesc ca cel initiat de khmerii rosii in Cambodgia. Rezultatul? In mai putin de un deceniu, Romania a ajuns o adevarata Coree de Nord a Europei, saraca, prost hranita sau chiar deloc, in care nimic nu mai conta decat vointa conducatorului suprem. Crevetele coreean cucerise Romania. Pepsi si Ness erau istorie…
Revolutia a gasit Romania pe trepta cea mai de jos a evolutiei sociale, intr-un soi de feudalism in care „regele soare”, inconjurat de o clica de ligai profesionisti si lipsiti de scrupule, domnea asupra asupra unei mase sociale lipsite de cel mai elementar exercitiu democratic. Era evident ca o eventuala schimbare nu avea cum sa vina de jos in sus, elitele dizidente neputand in nici un caz sa mizeze pe o larga sustinere sociala, asa cum se intampla in Cehoslavacia sau in Polonia. Termeni precum „societate civila” erau atunci, ca si acum, total necunoscuti romanilor. In plus, forta „coercitiva” a organelor represiune a statului era atat de mare, incat era imposibil ca vocea dizidentilor romani sa se auda cu aceeasi putere ca vocea lui Vaclav Havel sau Lech Walesa. Astfel incat schimbarea nu putea veni decat de la aceia obisnuiti cu mecanismele puterii, respectiv fruntasii de diferite grade ai partidului comunist. Daca nu aveam un Havel, puteam avea un Alexander Dubcek, un comunist reformat dispus sa slabeasca chingile opresiunii. In aceste conditii au aparut Ion Iliescu si tovaraseii sai de drum, elemente comunisto-securiste mai mult sau mai putin reformate, arivisti si aventurieri tinuti in spate de catre Ceausescu si oamenii sai din prima linie a conducerii de partid si de stat. Pentru acesti „revolutionari” macelul mai mult sau mai putin regizat din orasele Romaniei, mortii din randurile celor care credeau in acele zile in lupta lor pentru libertate, chiar daca nu aveau nici cea mai mica idee despre ce inseamna acest lucru, pentru Ion Iliescu si ai sai se juca cea mai importanta carte a vietii lor: aceea de a deveni noii „tatuci” ai boborului. Si au devenit, cu pretul sangelui a celor aproape 5000 de oameni ucisi sau raniti in acele zile.
Diferenta dintre Romania si celelate state in care s-a facut tranzitia de la un regim comunist la unul denumit general „democratic” a fost facuta de o etapa pe care istoricii acelei perioade o sesizeaza foarte greu sau deloc – si anume etapa post-reformista a comunismului. In cazul Romaniei, ea a lipsit cu desavirsire. La momentul 1989, in majoritatea tarilor lagarului comunist, se produsese deja reformarea de facto si de jure a regimului comunist, in special prin decizia autoritatilor de a organiza alegeri libere, cu participarea si a altor grupuri si personalitati politice in afara celor comuniste. Cehii, slovacii, ungurii si polonezii nu s-au lasat inselati de lupii imbracati in piei de oaie ai comunismului reformat si au ales o noua putere, a celor care suferisera din cauza opozitiei fata de regimurile anti-democratice. In Romania, la cateva luni de la macelul din decembrie si dupa o prima „excursie” a minerilor la Bucuresti (in ianuarie 1990, la chemarea „tatucului” care se temea ca nu cumva fortele „reactionare” taranisto-liberale sa zadarnicasca visul de putere al acelora care ani de zile rosesera doar oasele de la masa lui Ceausescu si a nomenclaturistilor de prim rang), pe 20 mai poporul roman isi alegea un nou stapan – pe Ion Iliescu. Era evident ca pragmatismul politic al romanilor insemna a schimba pe mere ce-a luat pe pere. Reforma comunismului invinsese. Unde erau dizidentii?... Pai, unde sa fie…? Erau fugariti de mineri si neo-securisti prin Piata Universitatii si imprejurimi, cu spinarile si fetele tumefiate de la bataia primita…
Unde suntem acum? Pai… cam tot pe-acolo. Atata doar ca in locul lui Iliescu este Basescu… tot un fel de Iliescu, dar cu mai putin par, mai betiv si mai lipsit de maniere si sasiu. In rest, aceleasi foste si actuale elemente securiste coordonand parghiile economice si politice ale tarii, aceeasi liniste de mormant asupra dosarelor revolutiei, aceeasi lipsa de interes fata de propunerea de lege a lustratiei, conform careia turnatorii, fostii membrii ai Securitatii, precum si orice alti indivizi apropiati prea mult si prea dubios de „vechiul regim” ar avea oprit prin lege accesul la functiile publice - chiar daca presedintele Basescu si-a facut un titlu de glorie din a afirma peste tot pe unde apuca cum a condamnat el, intr-o declaratie publica, comunismul… Doar nu-l durea gura! Ar fi fost totusi bine ca aceasta „gargara” prin care a reusit sa-i prosteasca pe toti pacalicii deveniti „intelectualii lu’ Basescu” sa fie sustinuta si de o actiune legala concreta, respectiv promovarea sus-pomenitei legi. Dar care este valoarea bunei-credinte unui lup imbracat in piele de oaie…?
Dupa 20 de ani de „libertate”, Romania traieste in apogeul reformelor de tot felul… Singura reforma cu adevarat reusita a fost insa aceea a partidului comunist, cel care, cu noul sau chip, se afla inca la putere…