Cum a descoperit Nicolae Mitea piatra filosofala

Motto: "Are schema lui secreta, de-a ajuns mare vedeta" (Maneaua lui Mitea)

Fotbalul modern este o manea. Bani, jmecherie, jupaneala – calitati ce stau ca laitmotiv operelor nepieritoare ale lui Jean de la Craiova, Susanu sau Sorinel Copilul de Aur, toate pot fi gasite intr-un sport care nu mai este decat copia de plastic spoita cu sclipici a unei discipline recunoscute pentru calitatile morale pe care le cultiva, pana intr-acolo incat sa fie denumita „sportul gentleman-ilor”. Acum este foarte greu sa numesti „gentlemen” pe toti interlopii care „investesc” in fotbal, la fel si pe infatuatii lipsiti de caracter si de bun simt care il practica. Evident, sunt si exceptii, dar nu pot remarca nota dominanta, in culoarea descrisa mai sus, care caracterizeaza cea ce se numeste azi „fotbal”… Ironia, si aici putem vorbi, intr-adevar, de o mare ironie… asadar, ironia face ca nu numai fotbalul romanesc sa fie fectat de acest flagel moral, ci intreg fotbalul. Atata doar ca bocciii lor nu sunt chiar atat de boccii ca ai nostri – trebuie sa admitem faptul ca personaje precum cei trei Becali, nea Mitica Corleone, Adi Mititelu, Cristi Borcea, Vasilica Turcu sau altii ca dansii sunt aparitii unice, fara a mai pune la socoteala veritabilele giuvaieruri ale minti revarsate asupra celor care stau sa-i asculte, cu prilejul interviurilor. Iar aici imi vine in minte un dialog aproape ireal intre Manolo Terzian si Gigi Becali, purtat in ziua in care nea Gigi isi lua in primire scaunul de europarlamentar. Intreaba Terzian, de colo: „Si v-a recunoscut cineva, domnule Becali?”, ca asa ii place lui sa-i spuna lu’ nea Gigi… „domnule”… Nea Gigi raspunde: „Nuu… Adica da! Da!!! M-a recunoscut unu’ care lucra badigard la Lyon… Statea la poarta… Era un negru… sau cum i se spune acum…” si balguie ceva. Manolo il ajuta „Un om de culoare…” „Da, da… zice nea Gigi, un om de culoare… Da’ era de culoare neagra… Ca daca era de culoare galbena, ii ziceam chinez, sau ce-o mai fi el, pe-acolo…” Am ras, evident, cu lacrimi. Era sa ma innec! Sa-i bagi deshetele in ochi de democratie reprezentativa si in el de parlament european… Hehehe… parca era mai bine pe vremea lu’ Carol Quintul.
Dar asta nu-i nimic… Cei mai simpatici sunt fotbalistii. Iar unul dintre cei mai simpatici, chiar mai simpatic, vorba prietenului Bob, decat Claudiu Raducanu, este Nicolae Mitea. Imi amintesc ca ma uitam la stirile din sport, pe vremea cand Mitea tocmai se transferase la Ajax, pe post de fata mare. A dat un gol pe care s-a grabit sa-l dedice, plin de inocenta, prietenei lui, Raluca de la Bembi. Mi-au sarit instantaneu mucii de ras… Lu’ Bob i se inrosise chelia si, printre lacrimi de ras, a reusit sa spuna: „Sa-nebunesc… asta e mai cretin decat Claudiu Raducanu!” Dar vremurile de aur pentru Niki Mitea au apus. Acum este doar un talent murit speranta pe care fratii Becali incearca din greu sa-l plaseze la un club de mana a saptea, dar cu potential financiar, din spatiul ex-sovietic sau de prin lumea araba. Asa ca, incercand sa-i mai aranjeze freza sifonata fostului… ce-o fi fost el si acum nu mai este, Gesepeul, Proteveu si alti scartza-scartza pe hartie s-au dus sa-l bage in seama, doar-doar si-o gasi si el ceva de lucru dupa perioada asta de intermercato. Ce-a iesit nu putea fi decat o mare caterica, bai tata…
Mai intai Proteveul, n-are ce sa faca si il inteaba daca-si mai da cu maneaua in timpane, la care Niki raspunde, plin de importanta, ca un om mare ce se afla: „Da, ascult… De fapt, eu cred ca nu-i om care sa nu-i placa manele. Si chiar daca sunt unii care se duc la concert, sau la opera… asta nu inseamna ca sunt mai inteligenti, mai cizelati…” Bravo, bai, cap de lemn…! Carevasazica, intre a aplauda interpretarea unui tenor acompaniat de filarmonica din Londra si a arunca cu parale de hartie pe Vali Vijelie, nu-i nici o diferenta. „Nessun Dorma” din „Turandot” de Puccini si „E ziua lui, e ziua la baiat” a lui Rudi Ploiesteanu impart aceeasi treapta de nivel valoric… Bai, frunte lata!
Dar asta nu-i nimic pe langa interviul luat de Cristi Geambasu, poate ziaristul cel mai apropiat de coeficientul de inteligenta a lui Niki Mitea, pentru GSP. Iata-l, integral, intrerupt pe alocuri doar de comentariile noastre malitioase:

„Are 9 selectii la echipa nationala, a jucat la Ajax 5 sezoane, iar acum incearca sa inceapa alta viata. De fotbalist…”

Hm… deja incepe, inca de la primele propozitii, sa-l ia ia in „balon”… Deci…

”Undeva în Bucureşti, o bucată de pămînt pe care odinioară se cultivau legume. Zarzavagiii au dispărut în negura tranziţiei, iar în loc au apărut case impunătoare. Unele cu arhitectură îndrăzneaţă, imobile accesorizate neapărat cu off-road-uri 4x4 la poartă. Nimic mai firesc, fiindcă drumul e plin de şleauri de gheaţă şi gropi. Liniştea cartierului e spartă doar de lătratul cîinilor fără stăpîn, invidioşi pe semenii lor cu pedigree din curţi.
Intrăm într-un living curat ca o farmacie, străjuit de un brad. Împodobit minimalist, la fel ca tot spaţiul. Bun gust, nimic strident. Mobilier funcţional, o plasmă care merge pe Eurosport, cîteva podoabe pe pereţi, care amintesc de Crăciun.”

Slaba, introducerea, Cristi… Scrii ca un zarzavagiu. Dar sa continuam…

”Greşelile tinereţii
Pe tînărul din faţa noastră îl cheamă Nicolae Mitea. Ei, hai, trebuie să vi-l amintiţi! Pe fotbalistul Nicolae Mitea, nu pe prietenul Andreei Tonciu. Aceea e o poveste de amor sau una mondenă, sau şi una şi alta, noi vrem una despre fotbal.

Sincer, acum, Cristi… Ti-ai scuturat maimuta cu ochii beliti la Andreea Tonciu? De fapt… cine pula mea e Andreea Tonciu? Daca imi pierd timpul cu Elias Canetti, n-am de unde sa stiu „ce si cum” cu lumea buna…

"Înapoi la acel Mitea pe care îl ştiam! Vîrf de picior stîng, uscăţiv, tehnic, rapid, explozie, plecat de la Dinamo la Ajax, lăncier la 17 ani şi jumătate după numai 9 meciuri în Groapă, apoi întors acasă în aceeaşi Groapă după cinci sezoane, transplant nereuşit. Acum merge pe 25 de ani şi e liber. Liber de contract, liber să facă ce vrea. Dar el vrea să joace fotbal. Asta ştie. Doar asta.”
Bla, bla, bla… Pai ce vroiai sa mai stie? Fizica cuantica!?!... Si… chiar esti convins ca stie fotbal?

„- Te-a uitat lumea, Niki!
- Nu mă uită, ce dacă n-am jucat de o jumătate de an? Tată, uite ce e, voi sînteţi primii cu care am acceptat să vorbesc. Nu-mi place să mă bag în seamă, să mă plîng. Şi ce să spun dacă n-am echipă?”

Corect, tata…! Chiar asa… cine spuneai ca esti?...

”- Exact, încotro?
- Aştept. Atunci cînd am avut oferte am ţinut la preţ şi am greşit. Am refuzat şi Lazio, am ţinut şi la 100.000. Şi mi-a zis nea Victor Becali că nu-i bine. Dar asta-i viaţa.”

Pai vezi daca iesi din vorba lu’ nea Victor Becali?... Si cum asa, bre… ai refuzat pe Lazio?! Erai prea ocupat la Ajax… sau la Dinamo… hahaha!

”- La Dinamo te-ai mai întoarce?
- Niciodată. Am renunţat la contractul cu Ajax, am renunţat şi la nişte bani. Venisem să joc, n-am înţeles ce s-a întîmplat, mă pregătisem bine, numai că Rednic mă băga 10 minute, un sfert de oră. Am încheiat-o cu ei, mi-au dat jumătate din banii pe care mi-i datorau şi ne-am despărţit. Aşa e la noi, cică să laşi loc de bună ziua...”

Chiar asa, tata… Ti se aplatizasera de tot bucile de la banca de rezerve luata sub cur la Ajax si te miri de ce nu ai fost titular la Dinamo…

”- Asta a fost tot?
- Din păcate, nu, l-au dat afară şi pe fratele meu ăla mai mic. Asta n-am înţeles-o, se răzbunau pe mine?”

Sau poate frat-tu ala mic chiar era cizma rau la fotbal…

”- Ai juca în ţară dacă ai primi oferte?
- Tată, am făcut cea mai mare prostie atunci cînd am acceptat să mă întorc în România şi am renunţat la Ajax! Vreau undeva în străinătate, în Vest, în Est, dar nu în ţară! Ce să fac în ţară, să merg prin cafenele şi restaurante?”

Pai… mai stii si altceva, bai tata?

”- Ce nu îţi place aici?
- Multe. Mă obişnuisem cu cei din Olanda, lumea era serioasă, parolistă, nu te dădăcea nimeni. Aveai singur grijă de tine. În străinătate am învăţat respectul. Eşti mai respectat şi ca om, şi ca fotbalist.”

Ah… ma speriasem… Credam ca o sa raspunzi „… modul minimalist in care abordeaza romanii valorile culturale”.

"Sufăr că nu joc!"
”- Apropo, ce zici despre foştii tăi colegi de la Dinamo care petrec prin cluburi?
- Tată, fiecare trebuie să aibă grijă de corpul lui aşa cum ştie. Atît. Eu nu dau lecţii nimănui. Nu beau, nu fumez, dar aşa sînt eu. Ei, da, şi am o gagică.”

Ai si gagica!? Pai… esti pe cai mari, tata…

”- Manele mai asculţi?
- Da, din alea bune, nu orice. Nu mi-e ruşine cu asta. Ascult la mine în maşină, acasă, nu deranjez pe nimeni, care-i problema?”

Bravo, tata!… Fii selectiv, nu pune botu’ la toate subculturalismele!

”- Nici una. Cum îţi omori timpul?
- Nici eu nu mai ştiu cum să-mi umplu ziua. Încerc să-mi menţin forma. Alerg pe pista de tartan de lîngă fostul Stadion Naţional. Nu-i nici o ruşine. Sufăr că nu joc. Ştii, tată, cînd eram mic, ţineam mingea pe picior de la vestiare pînă pe teren!”

Eu, cand eram mic, puteam sa fac baloane din muci… Si acum mai pot!

”- Cum te vezi peste 10 ani?
- Aş vrea să am o viaţă bună, liniştită, să ştiu că am putut avea grijă de familie. Am 3 fraţi şi o soră, un nepoţel, părinţii, toţi depind de mine.”

Fratioare… pardon!... Tata… nu-i vad bine. Mai ales acum, cand au inghetat astia punctul de pensie…
Dupa care, la coada articolului, sunt cateva citate de-ale lui Niki Fotbalistu’ de Aur:

"Dimineaţa, cînd mă trezesc, îmi zic doar atît: «Dă, Doamne, să sune telefonul ăla odată!»"

Da’ tu esti sigur ca ai dat numarul corect?

"Am avut ghinion. Ăştia au noroc să joace în ziua de azi, ăştia mai lemnari!"

Hai, ma tata…

"N-am altă pasiune decît fotbalul. Simt că am, aşa, un talent de la Dumnezeu!"

Manca-ti-as talentu’ tau! Si eu colectionez capace de bere…

Catre sfarsitul articolului aflam ca Mitea a jucat, in 7 ani, 74 de partide. Asta inseamna zece meciuri pe an. Cred ca pana si eu am jucat mai mult fotbal…

Vuitton se pregateste sa moara...

Ieri am vazut la stiri ceva care o sa intristeze pe toti amatorii de chilipiruri “originale”… cica primaria din Venezia a luat hotararea sa asmuta politia impotriva negustorilor de marafeturi si sa reglementeze comertul stradal. Si au aratat imagini cu niste africani care carau niste gentoaie cat toate zilele in care erau indesate niste gentute mai mici… Viutton, Gucci… fleacuri… din’astea… “Eftin si bun!” Pentru 20-25 de euro fiecare domnita isi putea achizitiona o gentuta “original, sir, trust me!”, din piele, cu cusatura, pana si cu staif de la “mama lui”. Pai ce… ii cade mana chinezului sa scrie Vuitton cu doi de”t”? S-au dus vremurile lui Ruibok, Mike sau Adibas… doar n-o sa se duca Vuitton sa dea in judecata atelierele ambulante de pe Dumnezeu stie ce vapor bantuitor pe oceanele lumii si sa-i ceara daune pentru dreptul la proprietete intelectuala.
In plus, toata lumea este multumita. Cel mai multumit este, in primul rand, chinezul de pe vapor, care cu o masina de cusut de fabricatie cehoslovaca si folosind musamaua cu care se capitoneaza camerele de presurizare ale vaporului face niste Gucci-uri si Vuittoane mama, mama! Ajunge vaporul in port mai adus de spate, dar cu cala plina de jucarele pisicesti. Seara, vin negrisorii, descarca marfa, platesc pretul corect… cam 5 euro pe gentuta fara TVA (sunt caterincos rau, nu-i asa?) si a doua zi ii vezi ’colo, pe debarcader la San Marco, imbiind musterii: „Original, sir!” Negrisorii sunt si ei multumiti, care se vad astfel cu „o meserie pe mana”, vorba lu’ nea Vasilica Turcu, nefiind nevoiti sa se apuce de nenorociri si ciordeli si in felul asta sa creasca riscul de a fi imbarcati, poate chiar pe vaporul cu care au adus chinezii gentutele, si trimisi acasa, la casuta din copac. Mie negrisorii astia chiar imi sunt simpatici… Mi-aduc aminte ca anul trecut m-au convins sa cumpar de la ei doua gentute colorate, una pentru Monica Pisica si una pentru sor’mea… Si inca am avut noroc ca m-am miscat repede, pentru ca erau si alti clienti la coada care puteau sa-mi sufle „pomana”… Unde mai pui ca, dupa cateva minute, negrisorii adunasera taraba si fugeau de le sfaraiau calcaiele, cu caralii pe urmele lor.
Apoi ar trebui sa fie multumit Luis Vuitton insusi… dac-o mai fi printre noi, cei relativ vii, pentru ca ii pica tocmai bine o reclama „moca” pe strazile Venetiei. Pentru ca, hai sa fim seriosi, de unde au bani turistii sa dea 4-5000 de euro pe o gentuta, daca nu cumva sunt rusi…? In schimb toata lumea se va lauda acasa ca si-a luat un Gucci sau un Vuitton de la Venetia… Ca doar are si eticheta si staif scris corect gramatical. Si uite asa Vuitton patrunde in toate casele, nu doar in alea cu termopane la geam, aude lumea de el si-i mai creste un coi in frunte…
In fine, cei mai castigati sunt pisicile si cocaletii. Vom incepe, la fel ca in democratia islamica, cu barbatul. Se duce si el… la Venezia, sa zicem… cu o treba… Acasa, fetita lui de Crangasi ii zice: „Ia-mi, pisi, si mie ceva cand te-ntorci acasa… O gentuta!” Acum el stie ca dansa a vazut ce firme se poarte in lumea buna, ca doar vorba aia, toata ziua sta agatata cu ochii pe teveu la Moni Columbeanu si la alte pipite sarite direct din oala cu fasole in frapiera cu icre negre. Asa ca, are habar marlanul catre ce sa se orienteaze… Acum, evident, ca nu-i atat de prost sa ia una din magazin, care si la reduceri costa peste 1500 de euro… Desi o iubeste pe „printesa” lui, in adancul fiintei sale stie o astfel de investitie „sentimentala” nu se justifica etic. Oricat de aburit ii este creierul de la atatea manele, stie ca Crangasi nu-i Monte Carlo. In plus, are nevoie de bani… mai de-o „bagaboanta”, mai de-un chef cu lautari… Astfel ca… 20-25 de euro pe un Vuitton este, ontologic vorbind, pretul cel mai corect…

Pisicile, printesele si alte turiste ies si ele, de asemenea, in castig. Se plimba, spera sa cunoasca si ele un italian dragut, chiar daca mai in varsta – oricum mai bun decat „saraciile” de baieti de-acasa, care n-au bani nici de-o shaorma, d’apai de sa le scoata si pe ele la un Mec sau la un strand mai acatarii, altul decat „Trei Ligheane”. Daca izbandesc sau nu, fetele noastre, in amor, asta e treba lor… da’ un Vuitton tot isi cumpara si ele… si tot de la negrisorii nosti, evident, ca de la magazin este mai greu, in lipsa unui sponsor indragostit ca un motan. Partea comica e cand ajung inapoi, in tara. In mod sigur n-o sa spuna nici una dintre ele ca a cumparat gentuta de la unu care sprijinea bordura cu bucile. Are si ea (fata, nu bordura) o prestanta, totusi! Si nici ca a cumparat-o de la magazin pentru ca, hai sa fim seriosi, toti cunoscutii ei stiu ca paralele pe care le dai pe o astfel de geanta nu le iei pe fatuca noastra si pe toata familia ei de rahoveti amarati, nici daca ii duci la targul de sclavi de la Timbuktu. Asa ca o sa spuna „Nu, fata, am primit-o cadou!”, asta chiar daca prietenele ei or sa-si dea coate si-or sa-si spuna, pline de pizma pe reusita in viata a amicei lor, „Heheheee… da' cata pula o fi supt, saraca, pentru Vuittonu’ ala…!” Ea se va uita insa, triumfatoare in ochii lor, pentru ca, oricum, e mai bine sa fi luata drept curva, decat o amarasteanca proasta care nu a reusit ninic in viata din cauza ca s-a incurcat in principii morale total neproductive in conditii de recesiune economica. Dupa cum vedeti, toata lumea era multumita… si asta cu doar 20-25 de euro…
Acum aceste lucruri se pare ca vor fi trecut si asta pentru ca primariei din Venezia i se pare necultural sa-i lasi si pe altii sa-si traiasca viata, in ritmuri de dans din buric. Rusine!

Vorbe de duh...

"... pana la urma... asta sunt... o fiinta porno..."

(Sexy Braileanca)

Gayfestul la romani

Se pare ca principalul eveniment monden al sfarsitului de saptamana trecut a avut loc sambata si s-a numit parada homosexualelor si lesbienilor din cadrul festivalului faunelor sexuale denumit si Gayfest. Daca toata saptamana trecuta, de luni pana vineri, manifestarea a constat in work-shopuri, vizionari de pelicule cu tematica, expozitii de fotografie si diferite alte chestii de altfel foarte interesante, sambata a venit momentul cel mai bashcalicos si mai de chindie, respectiv celebra parada a diversitatilor de tot felul.
Daca in ceilalti ani aveam ce sa vedem la acesta manifestatie, respectiv pe unii imbracati ca niste sorcove, huiduiti de grobieni mandri de faptul ca dansii fut numai femei, vorba lu’ nea Mircea Dinescu, mutre palide si mutre acre, asceti ascoristi si atei antifascisti mascati si inglugosati la peste 40 de grade, jandarmi impartind bastoane si pumni in stanga si in dreapta, coplesiti de importanta multiculturala si ultra-liberala a momentului, anul acesta nu am avut parte de absolut nimic. Nici macar un „huo, poponarilor!”, nici macar o torta sau o petarda aruncata intre cracii lui Naomi sau a lu’ Cici-Balerina de hooltras-ii adolescenti ai diferitelor peluze bucurestene, nici o icoana scoasa la plimbare de preacuviosii aparatori ai valorilor familiei crestine, nici o camasa verde sau vreo poza de-a lui Zelea Codreanu purtata cu sfoisenie ca pe moastele sfinte de catre Noua Dreapta. In afara de 300 de paparude si vreo o mie de jandarmi, parada nu a consemnat nimic notabil. De altfel, atmosfera a fost una atat de plicticoasa si frigida, incat nici macat televiziunile in goana dupa senzational nu au avut ce sa relateze, dezamagite de lipsa de erectie a evenimentului. Si totusi…

Gayfestul este fenomen foarte supralicitat de adeptii zorzoanelor stangiste, dar liberale, gen free-sex, ateism, tricouri cu Che Guevara, multiculturalism, haine in carouri, marijuana, sex oral, power to the people, budigai roz sau muzica punk. Si eu sunt de stanga, si mie imi place punk si sa fumez marijuana… dar nu scap din vedere un lucru… Pana la urma, homosexualitatea este o chestie legata de sex… sau, mai precis, de modul in care fac unii sex. Din punctul meu de vedere, adica din punctul de vedere al unui tip pudic si destul de timid in relatiile cu gagicile, este treaba fiecaruia cum si cu cine face sex. Sexul… vreau sa spun actul sexual, este ceva ce tine de intimitatea fiecaruia si nu cred ca avem dreptul sa ne bagam pe sub patura nimanui, decat atunci cand suntem invitati, ca persoane mature, la un menaje-a-trois, la un gang-bang sau la alte forme de swinging. In rest, fiecare e liber sa se iubeasca cu cine pofteste, atata timp cat nu o face impotriva vointei celuilalt. Atat de liber, incat nu conteaza rasa, nationalitatea sau sexul partenerului. Cata vreme sunt respectate regulile bunei cuviinte si ale moralei publice orice om este liber sa iubeasca pe cine pofteste, fiind de asemenea liber sa imparta asternutul cu oricine ii acorda consimtamantul, fie ca vorbim despre o femeie si un barbat, un barbat si un barbat sau o femeie si o femeie. De aceea nu vad rolul unei astfel de manifestari, in care baietii sa se imbrace ca fetele, sa se tina de mana, sa se sarute frantuzeste, sa se pipaie si sa-si doreasca operatii de schimbare de sex, in conditiile in care, homosexual sau heterosexual, nu este o chestie tocmai decenta sa-ti faci publica sexualitatea pentru ca, inevitabil, o dai in pornografie si… pornalau, in general… Mie, personal, mi se rupe de heterosexualitate sau de homosexualitate, atata timp cat zgomotele orgasmelor altora nu-mi tulbura linistea celor patru pereti. Na c-am zis-o, ca un mos ajuns la andropauza!…
Pe langa aceasta dimensiune punk-liberala, mai este una legata de un drept fundamental al fiecaruia - conceptul socio-politic de „libertate” acopera, pana la urma, inclusiv dreptul fiecaruia de a face sex cand si cu cine vrea, fara sa fie monitorizat de moralisti cu capete patrate, pentru ca… despre asta este vorba cand ne referim la libertate… Societatea moderna a cunoscut destule tipuri de totalitarisme si de dictaturi, o multime de oameni aflandu-si suferinta sub asemenea regimuri, pentru ca sa ne dorim suficient ca lumea in care traim astazi sa fie una a libertatilor, sau macar una in care oamenii sa hotarasca liberi cu cine doresc sa faca sex. Pentru ca problema drepturilor minoritatilor sexuale este una reala, discriminarea, adversitatea fatisa si chiar actele de violenta impotriva membrilor acestora fiind un lucru cat se poate de real. Indiferent de permisivitatea si de caracterul tolerant al legislatiei dintr-un anumit stat, mai este si acea problema legata de perceptia generala a publicului fata de acest gen de chestiuni, dar si al unui dublu standard moral pe care il aplica atunci cand se refera la „tarele si raul” dintr-o societate Pentru ca, de exemplu, este de neconceput sa afirmi ca „iti este scarba de poponari”, pentru ca mai apoi sa dai fuguta la sectia de votare si sa dai cu ştampila pe Iliescu, Basescu, Vadim sau Marian Vanghelie. Se pare ca o astfel de combinatie intre „principii morale solide” si prostie marlaneasca este una fatala pentru orice democratie. Cred cu toata convingerea ca aceaste probleme de optiune sexuala ale unor membri ai societatii noastre ar trebui sa fie printre ultimele care sa ne preocupe, in conditiile in care analfabetismul, mizeria si decadenta morala pun din ce in ce mai mult stapanire pe tara asta, din pacate singura pe care o avem.

Dar, am impresia pe undeva ca devenim prea seriosi si… toata lumea stie ce fac oamenii seriosi… De aceea, propun sa revenim la veselia care ne-a caracterizat la inceput si sa prezentam taberele:

In coltul negru cu verde, cu cusma pe-o ureche cantand din frunza, EI… aparatorii ordinii morale: ASCOR-ul, Noua Dreapta, Noii Golani, miscarea ultras, mutrele trase de atata post si abstinenta, gacicile urate si mustacioase care ar sta toata ziua la spovedit si la dat ochii pe spate, studentii la teologie cu simpatii legionare, skinheads, alti skinheads, Brigada de Asalt, cacaciosi cu sepci cu patratele adunati si ei la o „baietie” ultra, familiile crestine, steaguri verzi, fantoma lui Horia Sima, Antonescu si Vadim Tudor, un ghiveci ideologic si o adunatura pestrita care in loc sa stea acasa, sa vada un porn sau sa faca un gratar cu manele, se aduna la contramanifestatie sa ce?... Pentru Basarabia pamant romanesc… Hai sictir!

In coltul roz, in chiloti cu ata-n cur, baietii si fetele… Lesbienele, urate ca limba rusa care, daca nu s-ar iubi intre ele, oricum nu le-ar iubi nici un barbat intreg la minte si cu cat de cat gusturi in materie de femei, homosexualii, aproximativ asemanatori cu lesbienele, dar imbracati mai cu gust, travestitii, Naomi, Cici Balerina, ONG-istii lui Papuc, Antifa, Mircea Toma, intelectualii in chiloti de dama… o adunatura la fel de pestrita si , in general, la fel de batuta in cap…

La mijloc, jandarmii prosti ca niste cururi…

Problema lor este ca judeca aproximativ in aceiasi termeni, exceptie, evident, jandarmii, care nu judeca deloc. Daca cei din coltul negru cu verde le-ar da foc celor din coltul roz, si cei din coltul roz le-ar face aproximativ acelasi lucru celor din coltul negru cu verde. Pana la urma la fel de incuiati sunt cu totii, difera doar termenii in care isi construiesc discursul. Intre bla-bla-ul patriotard si crestin moralicesc al unora si demagogia liberala a celorlalti nu exista prea multe deosebiri de esenta. Se pare ca, indiferent de optiunile noastre sexuale, suntem acelasi popor obisnuit sa gandeasca doar in sloganuri si sa se urneasca doar la pocnitul din bici, indiferent daca biciul este manuit de cineva in uniforma de postav kaki sau in costum de latex. In Romania totul este posibil. Chiar si atunci cand mintile oamenilor se vor mai deschide, atmosfera va fi aceeasi, consacrata la toate iesirile la iarba verde pe unde este invatat sa o arda romanachele, heterosexual sau nu. Daca la Londra, la Gayfest, canta U2 si Coldplay, la Bucale, in viitorul apropiat, Marian Vanghelie se va ocupa, sub atenta indrumare a lui Adrian Nastase, la organizarea unei sesiuni de gratare cu mici si bere, asortate cu manele-dance si sepci roz, cu pesede… Pentru ca, dupa o zi de petreceri si chindii dedicate diversitatii, atat nea Marian, cat si Naomi, Ascoru’ si Noua Dreapta sa-si dea intalmire la Dan Diaconescu pentru o dezbatere de idei pe baza problemelor unei societati liberale.

Despre munca si protectie sociala...

Si tocmai cand Romania parea sa cunoasca o dezvoltare erectiva fara precedent, pe langa puzderia de personaje porno – eleve, profesoare, bibliotecare, pana si pitici… ai auzit, Bobule… pana si pitici, toate asortate cu personaje pitoresti prin preasfiosenia lor, precum Alina Plugaru, Laura Andresan, Simona Senzual sau Sexy Braileanca, a trebuit sa vina un ditamai ministeriabilul, adica persoana cu pretentii, vorba aceea, care sa dea cu mucii in fasole si cu sperma in LCD-ul laptopului si sa se faca de toata minunea fiind prins de o tara intreaga masturbandu-se sau, mai pe romaneste, facand laba. Personajul in discutie se pare ca este fostul ministru al muncii si protectiei sociale, dom’ Paul Pacuraru… stiti voi, ala fonfait care articuleaza cuvintele de parca i s-ar fi incurcat juma’ de kil de caramele printre masele. Ei si ce? O sa spuneti ca toata lumea, vreau sa spun partea ei barbateasca, obisnuieste „sa se mai joace cu maimuta” din cand in cand, zvonurile calomnioase la adresa acestora impartindu-i, din acest punct de vedere, in doua categorii – barbati care si-o freaca si barbati care nu recunosc. Dar de la un fost ministru… parca ai mai multe pretentii. Ca doar nu vorbim despre un pusti puber pe care mamica lui l-a surprins zabovind nefiresc de mult cu mana in chiloti. Si apoi nu inteleg un lucru… la banii lu’ dom’ ministru, nu gasea si dansul una, doua, trei… sau chiar patru-cinci gagicute cu care sa se inveleasca peste noapte? La ce-i buna o laba cu scandal, cand putea sa rasufle catre presa o cu totul alta poveste, una mult mai virila si mai cu iz de testosteron… Decat sa roseasca si sa se fastaceasca, surprins mancandu-si mucii si sa vina cu texte de genul: „Da’ ce… ca io n-am facut nimic!?!”, ar fi putut sa pozeze intr-un fante gagicar, asezandu-si pieptul in fata si replicand indiscretilor: „ Daca ne tine, futem si cate zece femei odata… nu-i vina mea ca sunt un barbat atat de fatal!” Din pacate pentru Paulica Pacuraru, nu a fost prins facandu-si de cap cu cinci gagicute bunoace si nici macar intrand cu „curatenia pe sectoare”… A fost prins „scarmanandu-se”, facandu-se de panarama in fata unei tari intregi…

Totusi, din aceasta noua perspectiva asupra sexualitatii clasei politice romanesti, putem desprinde si o alta idee, anume aceea ca laba metafizica a fostului ministru al muncii si protectiei sociale poate fi si un moment de inspiratie si de vocatie, intrucat, prin prisma fostei sale pozitii ministeriabile, se poate deduce faptul ca munca, ca si laba, de altfel, este si va fi, vorba Majestatii Sale Regele, principala ocupatiune manuala a romanului, indiferent de nivelul functiei publice la care poate accede… Cat despre protectie sociala… vorba unei alte mecle incoronate, respectiv Nero: „Laba si circ!”

Eurovisionul cocosatilor

Aseara a fost pe TCM… sau TNT… nu mai stiu pe care, “Heart of Darkness” de Nicolas Roeg, cu Tim Roth si John Malcovich… Cum filmul incepea dupa miezul noptii, iar ceasul era trecut de 10, in loc sa caut niste pornaciuni pe net sau sa scriu articolul despre “The Grey Zone” si “Waltz with Bashir” (pe care am sa le public dupa ce mi-o trece lenea ce-mi da frisoane de vreo doua saptamani incoace), n-am avut ce face si dau pe tevereu (de altfel un post respectabil si singurul pe care ma mai uit) si ce vad… Eurovizion, frate…! Am vrut sa dau un “pason” si sa mut pe alte „circoteci” (vreun Dan Diaconescu, vreo Nikita… ceva), cand ochii ca doua caprioare ai Monichii prind sa se umezeasca si sa zica ca nu, ca ea vrea s-o vada pe Elena… Who the fuck is Elena, fac eu pe prostul… dar nici asa n-a tinut, asa ca a trebuit, ca orice mascul alfa care se respecta, sa-mi bag coada intre picioare si sa ma conformez mofturilor pisicesti. Si rau nu mi-a parut… pentru ca ce a urmat a fost o caterinca de toata frumusetea…
In primul rand de remarcat stilul muzical abordat cu predilectie de catre majoritatea concurentilor, in special de catre cei din spatiul ex-sovietic si ex-iugoslav… respectiv o combinatie strutocamilistica, foarte apreciata in culturile semibananiere de marleti cu par pe limba si cunoscuta sub denumirea de manele-etno-dance. De altfel, o astfel de abordare muzical-coregrafica a devenit o obisnuinta la ultimele Eurovizioane, cam de la editia castigata Ruslana si handralaii – dansatori imbracati in stilul Conan Barbarul care scot flacari pe sub coada si gagici copanoase si decoltate in latexuri si piei de bou… ca Xena printesa cea urata. Pe langa coregrafia „kitch”-oasa gen „Lord of the Dance in vremea ciumei”, muzica poate candida cu succes la categoria „cele mai nashpa dintre cele mai nashpa nashpeturi”… Ai impresia ca toate piesele au fost compuse de Costi Ionita intr-una din zilele sale cele mai nefericite, intre o shaorma si o criza de identitate sexuala presarata cu cele mai pesimiste intrebari despre rostul existentei intr-o lume pana la urma, in pizda ma-sii, efemera… Sunt convins ca filosofia care sta la baza Eurovizionului isi va gasi suprema asezare in matca practicii in momentul in care Romania va castiga o editie, iar urmatoarea va fi organizata de Bucuresti in Parcul Izvor avandu-l ca si kapelmeister pe Marian Vanghele, reprezentantul Romanichii fiind Florin Salam, cel care va seduce definitiv multimile de votanti ai lu’ Basescu, ai lu’ pedeleu’ si pesedeu’, mobilizati exemplar la chemarea patriei in jurul gratarelor cu mici si ragaind admirativ de la berea la pet la fiecare tril virtuos al maestrului cu lant la gat si „geaca” Harisson.
Editia din acest an nu face nimic altceva decat sa niveleze drumul in perspectiva iminentului iures al hartistilor nostri ca este… si care o sa fie… Nu cred ca am vazut vreodata atatea „cepe” adunate la un loc cu ocazia vreunei manifestari cantatoare. De fapt, „cepele” prezente in concurs s-au impartit in trei categorii.
Prima ar fi „cepele” cu pretentii, in mare parte venite din Occident, printre care s-au infiltrat, dupa modelul „hop si noi, traiasca ma-ta!” si cativa nemancati din est… Adica… niste cehi care se dadeau uta-uta pe scena cu un gipsy-punk basinos, combinat cu un soi de Goran Bregovici dar mai nespalat pe dinti, cam ca Emir Kusturica & No Smoking Band. Am ras cu lacrimi si, colac peste pupaza se mai oripileaza si Monica-pisica: „Exista tigani in Cehia?”… „De ce nu, doar sunt la o aruncatura de bat de Auschwitz!”, raspund eu si-mi sparg paharul de vin in cap, mandru de gluma de cacat pe care am facut-o. Abia termina astia de cantat, ca intra altul, tot din lumea buna si anume belgian… un fel de Stefan Banica junior cu o burta de Elvis in faza terminala, care da drumul la un fel de „evergreen oldie but goldie”, fara cap si fara coada, despre care nu mi-am dat seama nici cand a inceput, nici cand s-a terminat… Doamne-ajuta! A urmat Belarus, reprezentat de un fel de Rafael, dar fara centura neagra la karate, si apoi Suedia, reprezentata de o domnita de aproape doi metri, cu un trapez la care daca te uitai iti dadeai seama ca principala bucurie a fatuchii respective era sa bage zilnic cate o suta de lungimi de bazin olimpic… sau sa ia cate doi urati ca mine, unul pe un umar si altul pe celalalt si sa scoata sub zece secunde la suta de metri plat… In rest, vocea OK iar melodia influentata de cacatelele alea de metale melodioase dupa care se dau in vant toti nordicii. Islandezii au venit cu o pisicuta care semana cu rodul iubirii dintre Jessica Simpson si Scarlett Johansson, dar cu tzatzici mai mici, iar finlandezii cu un soi de DJ Bobo dar mai urat si cu aspect mai cocalaresc, ca un rapper de Crangasi esuat in „dance”, amintind de stilul lui Nick de la N&D. Cand l-am vazut, mi-am amintit de un reportaj despre niste rapperi din Danemarca, care se rasculasera ei, cica, impotriva asupririi de pe-acolo… Caciuloaie, glugi, Fubu, lantoaie, figuri de Bronx… totul in decorul unui orasel facut parca din turta dulce… Hai sa moara ma-ta… sa tot dai la muie sistemului! La fel si cu finlandezul manelist… Si, dupa cum va spuneam, incurcati ca maimutele in suspensor, unii din… nici nu mai stiu de unde… din fosta Iugoslavie, anyway, care vroiau sa para Bon Jovi si nu reuseau sa aduca decat a Holograf in perioada marilor succese capilare. La fel ca si aia din Bosnia-Herzegovina, care scenic preluau conceptul lui Coldplay de pe „Viva la Vida” (concept pe care, apropo, sa-nnebunesc daca l-am inteles, desi din fire sunt baiat cult si cunoscator intr-ale artelor), adica toale ca ale alora din tabloul lui Eugen Delacroix, sunand insa tot ca Bere Gratis, minus chelia, burta si parul de pe piept ale lu’ Mitza… sau Mitzi… sau cum ma-sa pe gheata i s-o zice…
A doua categorie ar fi „cepele oparite”… adica marea majoritate a concurentilor, printre care, evident, si concurenta noastra… Toti erau plini de viata, dantuitori si gratitudinosi fata de publicul aplaudac, pe care il umpleau, la finalul reprezentatiilor, de „senchi”-uri si ocazional, aia mai culti, de cate un „spasiba!”. Reprezantanta noastra, care pe vremea cand evolua la Mandinga mi se parea mai bunoaca, s-a incadrat perfect in aceasta categorie (ca doar Laurentiu Duta i-a fost baci… stiti voi, ala cu „Huh-hah-diri-diri-da… na-na-na cifre, cifre!”… urmat de cate un moon-walk a la Jacko”). Dar, din fericire nici n-a iesit prea mult in evidenta, fiind mult surclasata de restul nashparliilor, care s-au lansat intr-o lupta nemiloasa pentru titlul de „uratii-uratilor”. Primele care au acaparat scena, din aceasta categorie, au fost uratele din Armenia… Doua gemene urlatoare, in stilul surorilor Modorcea, dar mult mai neatractive din punct de vedere sexual… adica… de fapt… pur si simplu neatractive din punct de vedere sexual care, vrand sa cucereasca inimile celor pititi pe dupa televizoare, au interpretat o manea de-a lor de-acasa, gen foarte apreciat de soferii de tir de pe ruta Baku-Frunze-Tbilisi. A urmat Turcia, care cred ca nu mai are nevoie de nici un comentariu… Bulgarii au fost pusi pe depanat basme, aducand pe scena pe unul imbracat ca Gerald Butler in „Beowulf si Grendel”, dar cu vocea in fustita „lambada”, ca a lui Mihaita Traistariu… In finala s-au dus, dintre „cepele” enumerate la aceasta categorie, Romania, Turcia si Armenia… Adica… i-a tunat si i-a adunat!
Ultima categorie o reprezinta „cepele din alt film”… adica aia care s-au dus acolo fara sa stie despre ce e vorba… Nici suficient de nasparlii… gen Israel, Islanda, Malta sau Elvetia, nici macar afoni si din contra, unii chiar simpatici, ca grasunica aia haioasa din Portugalia. Astia cred ca s-ar fi putut duce sa cante in orice alta parte fara sa se faca de ras… Au ales insa sa se duca la Eurovizion si sa se faca de ras. S-au calificat in finala in grup, mai putin Elvetia, semn ca Occidentul s-a cam saturat sa castige numai „blatistii” astia din est. S-au calificat pana si grupul de fete din Israel, care si-au facut publice pe scena toate belelele lor de-acasa, cantand intr-o formula multietnica si interconfesionala, adica cea mai lipsita de sex-appeal evreica de la Golda Meir incoace si o araboaica nasoasa si mai urata chiar decat Yasser Arafat. Au interpretat o melodie despre cum isi doresc popoarele de pe amble maluri ale Iordanului sa traiasca in pace si prietenie, au cantat la chitarute, au batut in niste tobe patrate si si-au aruncat una alteia, pentru a intari mesajul de pace transmis, niste ocheade pline de dragoste, cam ca Jena Jameson catre Briana Banks in celebra pelicula a lui Peter North „Lesbian Bedtime Stories”.
O prima seara plina de muzica de camin cultural, mutre botite si fals entuziasm, deasupra carora trona imperial, precum un joben gaurit pe tartacuta unei sperietori de ciori, engleza sovietica a celor trei… sau patru… nu mai stiu ca eram dupa cateva pahare de vin, a prezentatorilor. Sambata cica e partea a doua, dar eu nu am s-o vad, pentru ca o sa fiu plecat la Sibiu, unde, probabil, o sa ma imbat rau si o sa ascult jazz intr-un bar de jazz…
… Si sa nu uit… cica pentru Franta participa Patricia Kaas. Exact cum va spuneam… se cam zgarie pe ochi Occidentul "ca castiga" esticii in ultima vreme trofeul… care, intre noi fiind vorba, nu-i mare branza de capul lui… Si totusi… Patricia Kaas…

Cronica unei relatii neprincipiale... Chris Cornell si Dan Bursuc

Aseara liniste si pace… Liverpool a maturat pe jos cu Real Madrid, iar peste gard de proteveu a fost „Ordinary Decent Criminal” cu Kevin Spacey si Colin Farrell. Am facut douazeci de kilometri de bicicleta, am baut lapte si am mancat fursecuri, am ras, am stat in cap si tocmai cand ma pregateam sa inchei ziua pe cai mari, ma pune dracu’ sa ma balangan pe unul dintre posturile alea muzicoase pe care ni le trimite iupisiu’ pe cablu… si ce vad?... Pe unu’ tras la fata ca un vegetarian, ca un veganist chiar, imbracat intr-o camasa de musama si care canta aaa… ceva… cu un distorsion-echo effect pe voce… cam cum canta Akon si cu negrul ala’lalt… cum ma-sa ii spune… Kayne West. Tocmai cand ma pregateam sa schimb canalul, pentru ca eram „en pasant”, mi s-a zbatul ochiul drept… „Sa-innebunesc, daca asta nu e Chris Cornell… Da’ ce spanac cauta in melodia asta de cacat? Hohohooo… uite-l si pe grasu’ ala de Timbaland! Sa-mi bag mana-n ochi, intors lumea cu curu-n sus!” Asa ca am stat pana la sfarsit, sa vad pana unde se poate ajunge cu mistocareala. Si am vazut ca se poate ajunge departe… foarte departe… Melodia se cheama „Part of Me” si este incredibil de slaba… proasta chiar. Atat de proasta, ca pana si Rhiana sau pisicuta aia de la Pussycats i-ar fi spus umflatului sa-si dea cu praf de mers, ca ele nu canta asemenea cacaturi… Pana si prapaditii aia de la One Republic l-ar fi refuzat pe motiv de incompatibilitate intelectuala… adica i-ar fi spus ca nu-s atat de prosti sa cante porcaria aia… Justin Timberlake nici n-ar fi raspuns la telefonul grasului, avertizat probabil de Rhiana, cu care umbla zvonul ca si-o trage, ca i se pregateste o gluma proasta din partea porconelui… Dar iata cum, uneori, ceva ce poate fi catalogat „rahat cu perje” de Rhiana, ajunge sa fie inghitit pe nemestecate de Chris Cornell… pentru ca altfel nu-mi imaginez cum a fost posibila o astfel de colaborare intre el si acest Dan Bursuc al muzicii de peste ocean, Timbaland. Ce „Soundgarden”, ce „Temple of the Dog”, ce „Audioslave”…? A inteles pana si un monument al muzicii precum Chris Cornell ceea ce au inteles de mult alde Rob Thomas, Bon Jovi, Nickelback si alti fruntasi ai „manelei rock”… „banii face lumea sa se-nvarta”, iar burta goala ghiortaie la fel, chiar si atunci cand iesti vegetarian, veganist sau mai stiu eu ce alta specie de erbivor… Am inchis tembelizorul si m-am dus sa ma culc chinuit de o dilema… De ce toti alde „fosta-i lele trandafir” care vor si ei sa aiba parai si femei o „ard” prin interviuri la stilul „… de mult visam la un proiect hip-hop…”, asa cum si cum Chris Martin si-a justificat porcaria aia de „Homecoming” (Damon Albarn si Gorillaz sunt o exceptie… astia chiar sunau bine…). Am inteles in schimb ce a vrut sa spuna Tom Morello cand, intrebat de ce s-a destramat Audioslave, a raspuns scurt „… viziuni muzicale diferite”. Pana sa vad clipul lui Cornell eram convis ca Zack de la Rocha este de vina pentru acele „viziuni muzicale diferite”… Acum stiu insa cu certitudine ca, intr-adevar, viziunile lor incepusera sa se diferentieze mult… mult de tot…

Floricel... Achim Floricel

Ei, bine… cine zicea ca Romania este o tara de cacat, are acum ocazia sa-si arda vreo doua peste bot si sa spuna, la fel ca Tudor Postelnicu, „Am fost un dobitoc!” Pai cum sa fie o tara de cacat aia in care, de o luna de zile se traieste ca intr-un film cu James Bond: kalashnicoave furate ca bostanii de pe tarla, scurgeri de informatii catre, dupa cum s-au exprimat autoritatile, „o tara nealiata Romaniei” si, deasupra a tot, promptitudinea politiei care a organizat filtre, a cautat acul incarul cu fan, a colaborat cu servicii care mai de care mai secrete pe fondul unui tambalau national care a tinut boborul cu sufletul la gura si cu lingura suspendata pe undeva pe la jumatatea distantei dintre gura si farfuria cu ciorba in curs de racire. Pana la urma, „happy-end”-ul a invis, netrebnicii au fost prinsi iar ticalosia reparata. Daca in cazul furtului de pistoale-mitraliera, dupa indelungi pande, filtre, tumbe si alte figuri de Buftea „magareata” a cazut, previzibil de altfel, pe prostanacii in al caror schimb de garda s-a descoperit sigiliul depozitului de armament rupt, in privinta „primului caz de spionaj de dupa 1990” povestea s-a dovedit a fi una mai complexa, mai incalcita chiar… atat de asa cum i-am spus, incat a scos in prim-plan un personaj care, din cauza numelui sau, sunt in stare sa pun pariu pe ce vreti voi, ca a fost obiectul bascaliei colegilor inca incepand cu perioada gradinitei - Achim Floricel… Ia stati asa… voi ati auzit cum ii spune lu’ asta… Achim Floricel. Si cand ma gandesc ca, pe vremea cand tarania si prostul gust nu trasesera chiar de tot prin cur tara asta, radeam de numele lui Romica Tociu… Acum nu mai rad, ca m-am imbolnavit de stomac. Revenind la domnul despre care vorbeam, Achim Floricel, nu Romica Tociu, dansul cica ar fi subofiter in structurile Ministerului Apararii, adica un tablagiu parlit, care, contra unor sume variind intre 800 si 1000 de dolari vindea unui bulgar secretele unitatii militare in care se juca el de-a Mos Teaca. Cum l-a cunoscut el pe bulgar si cum au ajuns ei sa dezvolte „relatii neprincipiale” ne spune Directia pentru combaterea sexului oral intre popoare si a terorismului; cica Mata Hari in izmene asta al nostru ar fi fost un mare specialist in domeniul informatiilor criptate si ca ar fi „cultivat o reltie de amicitie” cu un reprezentant al poporului cu ceafa groasa, relatie care, in loc sa culmineze cu patimi si iubiri, a esuat intr-un banal raport „profesional”, bazat pe schimbul de informatii contracost, ciordite la gramada pe un stick din calculatorul unitatii. Se pare ca pana la urma, nesatisfacut sentimental de lipsa de pularosenie a romanului, bulgarul s-a saturat si a acceptat sa „toarne” toata tarasenia autoritatilor romane, potrivit aceleiasi Directie pentru blow-job si cum-shoot facial. Asa ca, lipsa de initiativa erotica in relatia sa cu „amicul” bulgar l-a aruncat pe romanul nostru intr-o belea mai groasa decat ceafa celui mai cefalos dintre bulgari, politia smulgandu-l pe Floricel in miez de noapte dintre cracii nevestei, a doua zi procurorii fluturandu-i deja pe sub nas amenintari cu parnai de 25-30 de ani daca nu colaboreaza. Iar el a colaborat, ce era sa faca, si a colaborat atat de bine, incat cateva zile mai tarziu imunitatea diplomatica a atasatului militar de la ambasada Ucrainei a fost ridicata, acestuia punandu-i-se un sut in cur si fiind expulzat la Kiev sau la Moscova… de unde isi primea el statele de plata. Faptul ca povestea asta e cusuta cu ata alba, trebuie sa fii ori daltonist, ori idiot clinic sa nu-ti dai seama. Ce ma intriga pe mine este altceva – de ce ai prezenta publicului o asemenea caterinca, cand peste tot in lume chestiile astea sunt ascunse cu jena sub covor, la fel ca pisatul de mata pe care n-ai avut timp sa-l stergi pana sa apara musafirii? Apoi, de unde l-au gasit pe prapaditul ala de plutonier-major… de unde avea jigaritul ala acces la informatii atat de importante incat sa-i faca pe dusmanii tarisoarei noastre sa baleasca abundent la adulmecatul lor? Ce fel de informatii erau acelea? Cumva Romania isi pregateste in mare taina planurile de dominatie mondiala, iar un bulgar si un plutonier erau pe cale sa le zadarniceasca? Si nu in ultimul rand… si-o trageau cei doi spioni, pentru ca, din cultura mea cinematografica imi amintesc ca James Bond obisnuia sa le babardeasca pe muierile cu care interactiona… Pana si uratul asta de Daniel Craig ramane fara nadragi in cateva scene din James Bondurile in care joaca, acompaniat la nud de cateva pisicute cu impresii de spioance. Asadar, nu se poate spionaj fara sex. Poate confirma acest lucru Mihai Caraman, consilier pe probleme de securitate externa pe vremea guvernului Bombo, care in tineretea sa, pe cand lucra la Secu, neavand in activitatea profesionala bafta la tzatzici si copanele ca James Bond, a trebuit sa-si puna curul la bataie in fata unui functionar NATO cu pofte la baieti… Dar asta e… de la Baba Dochia incoace, romanii n-au avut noroc la femei… Pana si Traian si Decebal si-au dat seama de acest crud adevar in momentul in care au vrut s-o puna de-un popor si n-au gasit nici un alt stimulent erotic prin care sa-si puna in aplicare planul milenar decat propriile buci paroase. De-aia, probabil, au si iesit romanii atat de cretini… pai ce sa invete copiii intr-o casa in care nimeni nu auzise de bideu?
Dincolo de hilarul unei asemenea povesti, se ridica, totusi un semn de intrebare… Cumva se cauta justificarea pentru banii aruncati aiurea inspre bugetele serviciilor secretoase, care in afara de ascultat aiurea telefoane si santaj politic o freaca cu mare indemanare, asta in conditiile in care salariile restului bugetarilor o cam iau la vale? Sau nea Baselu’ nu mai este atat de sigur de fidelitatea unora dintre cercopitecii de pe-acolo si acum, in an electoral, are nevoie de un pretext prin care sa mai epureze o parte din dintosii despre care nu poate baga mana in foc, iar un astfel de scandal asta este fix de ce avea nevoie. Indiferent de cauzele mediatizarii acestei „afaceri de spionaj”, modul artistico-literar in care a fost expusa lasa mult de dorit: lipsa de imaginatie, incoerenta, personaje insuficient conturate… de-aia n-o sa primeasca prea curand vreun contzaran de-al nostru Nobelul pentru literatura. Si ar mai fi ceva… cum moloz sa te cheme Achim Floricel!?!