Eurovisionul cocosatilor

Aseara a fost pe TCM… sau TNT… nu mai stiu pe care, “Heart of Darkness” de Nicolas Roeg, cu Tim Roth si John Malcovich… Cum filmul incepea dupa miezul noptii, iar ceasul era trecut de 10, in loc sa caut niste pornaciuni pe net sau sa scriu articolul despre “The Grey Zone” si “Waltz with Bashir” (pe care am sa le public dupa ce mi-o trece lenea ce-mi da frisoane de vreo doua saptamani incoace), n-am avut ce face si dau pe tevereu (de altfel un post respectabil si singurul pe care ma mai uit) si ce vad… Eurovizion, frate…! Am vrut sa dau un “pason” si sa mut pe alte „circoteci” (vreun Dan Diaconescu, vreo Nikita… ceva), cand ochii ca doua caprioare ai Monichii prind sa se umezeasca si sa zica ca nu, ca ea vrea s-o vada pe Elena… Who the fuck is Elena, fac eu pe prostul… dar nici asa n-a tinut, asa ca a trebuit, ca orice mascul alfa care se respecta, sa-mi bag coada intre picioare si sa ma conformez mofturilor pisicesti. Si rau nu mi-a parut… pentru ca ce a urmat a fost o caterinca de toata frumusetea…
In primul rand de remarcat stilul muzical abordat cu predilectie de catre majoritatea concurentilor, in special de catre cei din spatiul ex-sovietic si ex-iugoslav… respectiv o combinatie strutocamilistica, foarte apreciata in culturile semibananiere de marleti cu par pe limba si cunoscuta sub denumirea de manele-etno-dance. De altfel, o astfel de abordare muzical-coregrafica a devenit o obisnuinta la ultimele Eurovizioane, cam de la editia castigata Ruslana si handralaii – dansatori imbracati in stilul Conan Barbarul care scot flacari pe sub coada si gagici copanoase si decoltate in latexuri si piei de bou… ca Xena printesa cea urata. Pe langa coregrafia „kitch”-oasa gen „Lord of the Dance in vremea ciumei”, muzica poate candida cu succes la categoria „cele mai nashpa dintre cele mai nashpa nashpeturi”… Ai impresia ca toate piesele au fost compuse de Costi Ionita intr-una din zilele sale cele mai nefericite, intre o shaorma si o criza de identitate sexuala presarata cu cele mai pesimiste intrebari despre rostul existentei intr-o lume pana la urma, in pizda ma-sii, efemera… Sunt convins ca filosofia care sta la baza Eurovizionului isi va gasi suprema asezare in matca practicii in momentul in care Romania va castiga o editie, iar urmatoarea va fi organizata de Bucuresti in Parcul Izvor avandu-l ca si kapelmeister pe Marian Vanghele, reprezentantul Romanichii fiind Florin Salam, cel care va seduce definitiv multimile de votanti ai lu’ Basescu, ai lu’ pedeleu’ si pesedeu’, mobilizati exemplar la chemarea patriei in jurul gratarelor cu mici si ragaind admirativ de la berea la pet la fiecare tril virtuos al maestrului cu lant la gat si „geaca” Harisson.
Editia din acest an nu face nimic altceva decat sa niveleze drumul in perspectiva iminentului iures al hartistilor nostri ca este… si care o sa fie… Nu cred ca am vazut vreodata atatea „cepe” adunate la un loc cu ocazia vreunei manifestari cantatoare. De fapt, „cepele” prezente in concurs s-au impartit in trei categorii.
Prima ar fi „cepele” cu pretentii, in mare parte venite din Occident, printre care s-au infiltrat, dupa modelul „hop si noi, traiasca ma-ta!” si cativa nemancati din est… Adica… niste cehi care se dadeau uta-uta pe scena cu un gipsy-punk basinos, combinat cu un soi de Goran Bregovici dar mai nespalat pe dinti, cam ca Emir Kusturica & No Smoking Band. Am ras cu lacrimi si, colac peste pupaza se mai oripileaza si Monica-pisica: „Exista tigani in Cehia?”… „De ce nu, doar sunt la o aruncatura de bat de Auschwitz!”, raspund eu si-mi sparg paharul de vin in cap, mandru de gluma de cacat pe care am facut-o. Abia termina astia de cantat, ca intra altul, tot din lumea buna si anume belgian… un fel de Stefan Banica junior cu o burta de Elvis in faza terminala, care da drumul la un fel de „evergreen oldie but goldie”, fara cap si fara coada, despre care nu mi-am dat seama nici cand a inceput, nici cand s-a terminat… Doamne-ajuta! A urmat Belarus, reprezentat de un fel de Rafael, dar fara centura neagra la karate, si apoi Suedia, reprezentata de o domnita de aproape doi metri, cu un trapez la care daca te uitai iti dadeai seama ca principala bucurie a fatuchii respective era sa bage zilnic cate o suta de lungimi de bazin olimpic… sau sa ia cate doi urati ca mine, unul pe un umar si altul pe celalalt si sa scoata sub zece secunde la suta de metri plat… In rest, vocea OK iar melodia influentata de cacatelele alea de metale melodioase dupa care se dau in vant toti nordicii. Islandezii au venit cu o pisicuta care semana cu rodul iubirii dintre Jessica Simpson si Scarlett Johansson, dar cu tzatzici mai mici, iar finlandezii cu un soi de DJ Bobo dar mai urat si cu aspect mai cocalaresc, ca un rapper de Crangasi esuat in „dance”, amintind de stilul lui Nick de la N&D. Cand l-am vazut, mi-am amintit de un reportaj despre niste rapperi din Danemarca, care se rasculasera ei, cica, impotriva asupririi de pe-acolo… Caciuloaie, glugi, Fubu, lantoaie, figuri de Bronx… totul in decorul unui orasel facut parca din turta dulce… Hai sa moara ma-ta… sa tot dai la muie sistemului! La fel si cu finlandezul manelist… Si, dupa cum va spuneam, incurcati ca maimutele in suspensor, unii din… nici nu mai stiu de unde… din fosta Iugoslavie, anyway, care vroiau sa para Bon Jovi si nu reuseau sa aduca decat a Holograf in perioada marilor succese capilare. La fel ca si aia din Bosnia-Herzegovina, care scenic preluau conceptul lui Coldplay de pe „Viva la Vida” (concept pe care, apropo, sa-nnebunesc daca l-am inteles, desi din fire sunt baiat cult si cunoscator intr-ale artelor), adica toale ca ale alora din tabloul lui Eugen Delacroix, sunand insa tot ca Bere Gratis, minus chelia, burta si parul de pe piept ale lu’ Mitza… sau Mitzi… sau cum ma-sa pe gheata i s-o zice…
A doua categorie ar fi „cepele oparite”… adica marea majoritate a concurentilor, printre care, evident, si concurenta noastra… Toti erau plini de viata, dantuitori si gratitudinosi fata de publicul aplaudac, pe care il umpleau, la finalul reprezentatiilor, de „senchi”-uri si ocazional, aia mai culti, de cate un „spasiba!”. Reprezantanta noastra, care pe vremea cand evolua la Mandinga mi se parea mai bunoaca, s-a incadrat perfect in aceasta categorie (ca doar Laurentiu Duta i-a fost baci… stiti voi, ala cu „Huh-hah-diri-diri-da… na-na-na cifre, cifre!”… urmat de cate un moon-walk a la Jacko”). Dar, din fericire nici n-a iesit prea mult in evidenta, fiind mult surclasata de restul nashparliilor, care s-au lansat intr-o lupta nemiloasa pentru titlul de „uratii-uratilor”. Primele care au acaparat scena, din aceasta categorie, au fost uratele din Armenia… Doua gemene urlatoare, in stilul surorilor Modorcea, dar mult mai neatractive din punct de vedere sexual… adica… de fapt… pur si simplu neatractive din punct de vedere sexual care, vrand sa cucereasca inimile celor pititi pe dupa televizoare, au interpretat o manea de-a lor de-acasa, gen foarte apreciat de soferii de tir de pe ruta Baku-Frunze-Tbilisi. A urmat Turcia, care cred ca nu mai are nevoie de nici un comentariu… Bulgarii au fost pusi pe depanat basme, aducand pe scena pe unul imbracat ca Gerald Butler in „Beowulf si Grendel”, dar cu vocea in fustita „lambada”, ca a lui Mihaita Traistariu… In finala s-au dus, dintre „cepele” enumerate la aceasta categorie, Romania, Turcia si Armenia… Adica… i-a tunat si i-a adunat!
Ultima categorie o reprezinta „cepele din alt film”… adica aia care s-au dus acolo fara sa stie despre ce e vorba… Nici suficient de nasparlii… gen Israel, Islanda, Malta sau Elvetia, nici macar afoni si din contra, unii chiar simpatici, ca grasunica aia haioasa din Portugalia. Astia cred ca s-ar fi putut duce sa cante in orice alta parte fara sa se faca de ras… Au ales insa sa se duca la Eurovizion si sa se faca de ras. S-au calificat in finala in grup, mai putin Elvetia, semn ca Occidentul s-a cam saturat sa castige numai „blatistii” astia din est. S-au calificat pana si grupul de fete din Israel, care si-au facut publice pe scena toate belelele lor de-acasa, cantand intr-o formula multietnica si interconfesionala, adica cea mai lipsita de sex-appeal evreica de la Golda Meir incoace si o araboaica nasoasa si mai urata chiar decat Yasser Arafat. Au interpretat o melodie despre cum isi doresc popoarele de pe amble maluri ale Iordanului sa traiasca in pace si prietenie, au cantat la chitarute, au batut in niste tobe patrate si si-au aruncat una alteia, pentru a intari mesajul de pace transmis, niste ocheade pline de dragoste, cam ca Jena Jameson catre Briana Banks in celebra pelicula a lui Peter North „Lesbian Bedtime Stories”.
O prima seara plina de muzica de camin cultural, mutre botite si fals entuziasm, deasupra carora trona imperial, precum un joben gaurit pe tartacuta unei sperietori de ciori, engleza sovietica a celor trei… sau patru… nu mai stiu ca eram dupa cateva pahare de vin, a prezentatorilor. Sambata cica e partea a doua, dar eu nu am s-o vad, pentru ca o sa fiu plecat la Sibiu, unde, probabil, o sa ma imbat rau si o sa ascult jazz intr-un bar de jazz…
… Si sa nu uit… cica pentru Franta participa Patricia Kaas. Exact cum va spuneam… se cam zgarie pe ochi Occidentul "ca castiga" esticii in ultima vreme trofeul… care, intre noi fiind vorba, nu-i mare branza de capul lui… Si totusi… Patricia Kaas…