Cronica unui inceput previzibil

Vineri a inceput Six Nations… De bine ce am asteptat acest turneu ca pe Mos Craciun, din cauza programarii primului meci, cel dintre Tara Galilor si Anglia, la ora 21:45 si fiind obosit dupa o saptamana de alergat in jurul cozii la serviciu, am dormit ca o valiza in gara cam jumatate din partida, timp in care am pierdut al doilea eseu al lui Ashton si jumatate din eseul lui Stoddart – spun jumatate pentru ca am fost trezit de larma comentatorilor care se precipitau la faza si, astfel, am putut sa vad macar reluarea... Pana la urma l-am vazut a doua zi, dar deja stiam rezultatul si… nu a mai fost la fel din punct de vedere emotional…

Asteptarile specialistilor, care prevedeau un duel aprig pe inaintare, foarte incrancenat pe primele linii, a fost pe deplin confirmate in timpul jocului. Desi englezii par sa fi dominat cel putin pe capul de gramada, galezii, desi lipsiti de prezentele lui Gethin Jenkins si Adam Jones, pe pozitiile celor doi pilieri, s-au comportat ma mult decat onorabil, atat pe fazele specifice ofensivei – impingeri pe gramada fixa, fixari, ramasari sau spargeri ale liniei defensive ale adversarilor, cat si in defensiva. In ciuda nervozitatii – linia II engleza Louis Deacon si pilierul galez Craig Mitchell au primit cate un cartonas galben, asta dupa alte reprize de imbranceli, nervozitate accentuata si de declaratiile belicoase de dinaintea partidei ale lui Warren Gatland si Matthew Rees, meciul nu a degenerat in violente gratuite, protagonistii celor doua echipe preferand sa-si plateasca restul politelor intr-un cadru cat mai... regulamentar...
Meciul a inceput cu galezii punand presiune pe adversari, tactica concretizata in doua penalitati acordate de englezi, ambele insa ratate de Stephen Jones si James Hook. La prima faza inportanta a englezilor, venita la un sfert de ora de la fluierul de inceput, Flood reuseste sa bata linia avantazului la 15 metri de terenul de tinta, il vede pe Ashton venit in suport, paseaza, iar aripa lui Northampton culca intre buturi. Flood transforma, iar scorul devine 7-0 pentru Anglia, in ciuda inceputului furibund al gazdelor. Dupa cate trei penalitari transformate de Stephen Jones, respectiv Toby Flood, la scorul de 16-9 pentru oaspeti, in minutul 55, acelasi Chris Ashton marcheaza al doilea eseu englez, la capatul unei faze pornite de impetuozitatea ofensiva a lui Tom Palmer, urmata de pasa precisa a lui Mark Cueto. Galezii nu renunta, dar superioritatea tactica a englezilor da roade, atfel incat eseul lui Morgan Stoddart, recent revenit la nationala dupa o absenta de aproape trei ani, nu reuseste sa inflameze lucrurile. Wilkinson, intrat spre sfarsitul meciului, mai pune trei puncte pentru englezi, iar acestia castiga, 26-19, egaland scorul la 54 intr-o statistica istorica a intalnirilor victorioase in fata galezilor.
Desi infrangerea de pe teren propriu nu a picat prea bine galezilor, cu atat mai mult cu cat ea s-a petrecut in fata eternilor rivali englezi, nu trebuie omis din analiza partidei faptul ca oaspetii veneau cu o echipa foarte bine legata, din care lipsea doar Lewis Moody, in vreme ce gazdele prezentau „carpeli” pe majoritatea compartimentelor. Chiar si asa, insa, defensiv s-au comportat exemplar, toate cele trei linii ale pachetului de inaintare suplinind subtirimea jocului la contact a compartimentului median al treisferturilor, subtirime ilustrata cum nu se poate mai bine de cele doar 17 placaje reusite de centrii galezi Jonathan Davies si Jamie Roberts. Englezii au fost in parametrii lor normali, caracterizati de cresterea de forma din ultimele luni. Nu s-au precipitat deloc la constructia jocului, cei doi mijlocasi, Ben Young (la gramada) si Toby Flood (la deschidere) gestionand inteligent oportunitatile tactice, astfel, deloc intamplator, uvertura engleza a fiind aleasa omul meciului.


Inaintea meciului de la Roma, Brian O’Driscoll spunea, complezent sau nu, ca va veni momentul in care Italia va invinge, in cele din urma, Irlanda. Multi, printre care si eu, am considerat declaratia capitanului „verzilor” un gest de amabilitate menit a incuraja si aprecia efortul italienilor de a se mentine in elita rugby-ului mondia. Nu banuia deloc eroicul centru a lui Leinster ca italienii, departe de a „toarce” maguliti, si-au ascutit ghearele pregatind o rezistenta ce era sa provoace o surpriza de pomina. Abia in minutul 77 cinismul lui O’Gara, materializat printr-un drop-goal perfect, a frant inimile si naruit sperantele celor adunati pe Flaminio. Scorul final, 13-11 pentru irlandezi a consfintit o partida care a intrecut ca intensitate a jocului si in dramatism meciul disputat cu o seara inainte, pe Millenium din Cardiff.
Se poate spune ca doar ghinionul i-a impiedicat pe italieni sa obtina o performanta memorabila, intrucat modul in care s-a desfasurat jocul de-a lungul celor 80 de minute a demonstrat cum nu se putea mai bine superioritatea elevilor lui Nick Mallett. Linia I italiana, cea care i-a zdruncinat serios pe australieni, in luna noiembrie, pe gramezile ordonate, a captat prim-planul, Perugini, Ghiraldini si Castrogiovanni nefacand nici o concesie adversarilor directi – Cian Healy, Rory Best si Mike Ross. Numai o rezistenta disperata, de care pot fi capabili doar irlandezii, i-au ferit pe oaspeti in ultimele minute de rusinea primirii unui eseu cu gramada, victoria fiindu-le asigurata de luciditatea lui O’Driscoll si de precizia lui O’Gara, dar si de faptul ca Mirco Bergamasco, transformerul Italiei a ratat cinci puncte pentru ai sai, puncte care ar fi trasat alte coordonate istoriei acestui meci. De remarcat ramane modul extrem de inteligent din punct de vedere tactic pe care l-au imprimat italienii jocului lor, neacordand adversarilor decat 7 penalitati, dintre care doar una cu posibilitatea de a fi fructificata prin sut la buturi de catre irlandezi. Nu mai este, cred, nici un dubiu ca Italia, creste de la an la an, inevitabilul prevestit de O’Driscoll fiind foarte aproape de a se produce.


Ultimul meci al etapei s-a disputat la Paris si a opus Franta si Scotia. Considerata o partida cu un final previzibil – o victorie sigura a gazdelor, realitatea din teren, desi nu a contrazis pronosticul majoritatii, a demonstrat ca scotienii nu au venit consolati cu rolul de victime sigure, cum, la fel, nici francezii nu au o echipa in masura a fi considerata o castigatoare care nu lasa adversarilor nici un drept la apel, chiar si unor adversari facili ca scotienii. Scorul final, 34-21 (4-3 la eseuri) este unul destul de strans tinand cont de diferentele dintre cei doi adversari. Caderea survenita in jocul francezilor, incepand din minutul 60, la scorul de 24-7 in favoarea lor, este un real semnal de alarma pentru Marc Lievremont. Carentele defensive ale liniei de treisferturi, rapida si eficienta in fazele de atac, dar fragila in fata unor adversari determinati, pare sa fie principala dilema de rezolvat inaintea Cupei Mondiale. Pentru scotieni, problemele par sa fie mult mai mari si practic imposibil de dovedit...

In etapa urmatoare, pe langa Anglia - Italia si Scotia - Tara Galilor, se va juca si „meciul vedeta” dintre Irlanda si Franta. Desi englezii par favoriti la castigarea Turneului, in cazul in care acestia se vor impiedica in vreuna dintre etapele urmatoare, meciul de la Dublin ar putea fi unul care sa hotarasca echipa castigatoare din acest an. De aceea, este foarte de urmarit ce va fi duminica, pe Lansdowne Road...

Cum devenim ceea ce suntem...

Pe vremea cand era jucator de rugby, Alin Petrache era unul dintre preferatii mei. Si aveam toate moivele sa-l plac, pentru ca era un flanker bataios si inteligent, cu un caracter frumos, un lider inascut pe care nationala il astepta de ceva vreme. Si chiar daca Stejarii nu au rupt gura targului sub căpitănia lui Petrache, ecceptie facand poate victoria cu Italia din 2004 si prestatiile in masura decentei de la Cupa Mondiala din 1999, din Tara Galilor, bateam insa fara nici un fel de emotie pe alde Rusia si Portugalia, in vreme ce cu Georgia pierdeam doar daca prindeam o zi in cale afara de proasta…
Intre timp, Portugalia a ajuns sa ne cafteasca si acasa si-n deplasare, Rusia la fel, iar cu Georgia am ajuns sa tremuram si daca ne abordeaza cu echipa de juniori-fete… Si, nu in ultimul rand, Alin Petrache a ajuns presedintele federatiei de rugby…
Acum cateva saptamani i-am vazut pe Alin Petrache si pe Florin „bai Florinel” Matei facand pe desteptii pe Money Chanel, imbracati amandoi la patru ace. Nu au spus nimic interesant - Alin a batut campii cu prostiile lui despre cat de domn l-a facut rugby-ul pe el si despre cat de greu e sa conduci federatia, iar Florinel balosind de zor mana care il hraneste, adica a lui Alin, spunand ca toate victoriile din ultima vreme, si aici, ca sa fiu sincer, nu am prea „percutat” la ce victorii se refera, s-ar datora in proportie de 90 % prezidentului (lu’ Petrache adica, nu lu’ Basescu, stati linistiti!) si ca daca nu era sefu’ cu sfaturile pretioase, praful s-ar fi ales si de calificarea la Mondiale, si de mandrete de echipa in constructie, basca de viitorul rugby-ului romanesc. Alin sedea pe scaun mandru, ca pe oua si fornaia satisfacut din nari. Ai fi zis ca tocmai dadusem de pamant cu Noua Zeelanda… Si ca sa fie tolomac pana la capat, mai scoate a lu’ Matei una memorabila, de mi-au dat mucii de ras… Ca cica, pe vremuri, cand maturam batatura cu Rusia si Portugalia, ce stiam noi ce-i aia bucuria victoriei, ca aia oricum erau niste amarasteni, cu care nu era nici o glorie sa te lupti. Pe cand acum, cand ne tremura curu’ aproape la fiecare meci pe care il jucam, fie ca e vorba de Anglia, fie ca e vorba de Portugalia, ei bine… acum simtim si noi ce-i aia bucuria victoriei. Cu alte cuvinte, daca nu putem fi la fel de buni ca cei mai buni, macar sa fim prosti ca cei mai prosti, sa ne gasim si noi locul in lume. Ca doar nu puteam fi la nesfarsit asa… nici in caruta, nici pe jos. Drept care, in nici trei ani de mandat, Petrache a reusit sa-si indeplineasca obiectivul, acela de a ne situa si noi in „normalitatea” mediocra a rugby-ului de mana a doua, pierzand si cu Rusia, si cu Portugalia, si cu Namibia, in plus de asta, nici una dintre marile natiuni rugbistice nemaidorind sa mai aiba de-a face cu noi in vreun meci test, in afara celor impuse cu de-a sila de calendarele oficiale ale IRB, forul mondial, din condescendenta, lasandu-ne si noua un os de ros sub forma IRB Nations Cup, un fel de petrecere la iarba verde, in care nationala Romaniei primeste vizita unor echipe de semiamatori, al caror joc lasa foarte mult de dorit sub aspectul calitatii. Oricat de mult as incerca, nu pot sa nu-i dau dreptate lui Matei… atat de rau simt c-am ajuns, incat ma bucur ca un copil cand ii batem pe portughezi, iar punctul bonus defensiv smuls Georgiei, pe cuvant daca nu, in consider mana cereasca.
Mi-am propus sa nu fiu conflictual, sa nu am sentimente negative fata de nimeni si sa nu critic pe nimeni doar de dragul de a critica. Si pot spune ca am atins un nivel de pace interioara pe care putine lucruri il mai pot tulbura in vreun fel. Iar acele lucruri nu pot fi, in nici un caz modul in care alde Petrache si gaşca lui de pupincuristi flamanzi gestioneaza rugby-ul romanesc. Iubesc atat de mult acest sport incat nu pot avea nici o urma de resentiment atunci cand este vorba despre rugby. Chiar daca federatia s-ar desfiinta maine, iar echipa nationala s-ar transforma in firma de bodyguarzi, nu as fi afectat de acest lucru. Ar fi in continuare rugby in Insulele Britanice, in Franta, in Marele Sud, in Argentina… Nu am nevoie de nici o manifestare nationala a acestui fenomen sportiv cu care sa ma identific, pentru ca eu iubesc rugby pentru ceea ce este, nu pentru ca-l practica ce-i de-un neam cu mine. De fapt, cred sincer ca in urmatorii zece ani federatia de rugby se va desfiinta, iar daca nu, atunci va ajunge o federatie obscura, ceva in genul federatiei nationale de popice, pentru ca… asta este situatia entropica a tarii.
Barry John, una dintre figurile charismatice ale rugby-ului galez din anii 60 spunea despre acest joc ca este expresia cea mai intima a unui popor. Ca orice activitate ce poate fi teoretizata, rugby-ul are si el retorica lui lemnoasa, plina de expresii care mai de care mai tampe si inepte… Gen „sport de huligani jucat de gentlemani”… Desi nu sunt un cinic, mi-am ras in barba de vorbele batranului Barry, considerand ca a zis-o si el asa, ca s-o zica… De fapt, mai tarziu, mi-am dat seama ca avea dreptate. Rugby este un sport care nu se poate dezvolta decat la umbra unei culturi sportive solide. De asemenea, este suficient de dificil si necesita o disciplina tactica pe care nu o poti deprinde decat in corelatie cu activitati intelectual-educationale. Nu intamplator, cele mai bune scoli de rugby sunt nu doar cluburi sportive, ci unitati de invatamant, de la gimnazii pana la universitati. Pana si galezii, cei care intruchipeaza cum nu se poate mai bine ideea de rugby proletar, nascut in vaile bazinelor carbonifere din Cambria, trebuie sa admita faptul ca aceas sport s-a cristalizat si desavarsit intr-o echipa a superlativelor, asa cum a fost Tara Galilor vreme de decenii, abia dupa ce a fost transformat in obiect de studiu si practica in universitatile din Cardiff, Newport si Swansea. Natiunile care practica rugby cu performante notabile sunt printre cele mai avansate ca sisteme politice si sociale, sisteme in cadrul carora indicii de dezvoltare umana sunt printre cei mai ridicati – educatie, sanatate, dar si caracterizate de spirit civic si comunitar, care da nuanta dominanta intregului spectru de activitati umane.
Romania are o natiune in declin, atat sub aspect socio-economic, cat si moral si spiritual – un melanj nefericit intre saracie, lasitate si incultura, asortate cu invidie, mentalitate parvenitista si indiferenta fata de suferinta celorlalti. In toata aceasta mocirla a spiritului, nu se pot gasi resurse pentru lucrurile frumoase, bune si drepte care il pot inalta pe om. Iar jocul de rugby este unul dintre acele lucruri imposibil de cultivat in aceste conditii. Bietul Alin Petrache, oricat de arivist, ignorant si prea trufas este, nu poate fi acuzat pentru toata aceasta suma de lucruri care au condus la situatia actuala generala, care, in particular, se rasfrange si asupra rugby-ului autohton. Pana la urma, Petrache si gasca lui de „lige blide” scapatati nu pot fi responsabili decat pentru carentele lor morale. Care, oricat de neplacute simturilor de tot felul ar fi, nu pot fi cauza chiar tuturor releleor acestei lumi.
De ce spun asta… Nu pentru ca neapărat m-ar deranja atitudinea lui Petrache, care nu este mai repugnabila decat cea a altora ca el, ajunsi in diverse demnitati, sau pur si simplu a omului de rand care nu stie decat sa urasca si sa murdareasca. Pana la urma, indiferent de ceea ce a fost, in cazul unui om, conteaza si ceea ce a devenit. Iar Alin Petrache a devenit intocmai modelul unui lider/manager specific Romaniei actuale: incompetent dar falos, concupiscent in strangerea de onoruri si beneficii materiale, alunecos ca un lup in piele de oaie si, poate cel mai grav, indiferent si rupt total fata de lucrurile pe care le are in grija.

Sambata, in ziua in care Italia a pierdut dramatic in fata Irlandei, intr-unul dintre cele mai incrancenate meciuri pe care „azzurri” le-au disputat in Turneu, Romania pierdea cu Portugalia, la Lisabona, dupa ce incasase pana in minutul 80 trei eseuri. Cand totul parea sa se termine catastrofal, Catalin Nicolae receptioneaza un balon pe care il culca in terenul de tinta, aducand un nesperat punct bunus defensiv Romaniei. Toata lumea a rasuflat usurata, si, culmea neobrazarii, s-a aratat satisfacuta, incantata chiar, de obtinerea acestui punct rusinos… Si intr-atat de mult se pare ca sa se fi ingrosat obrazul, incat nimeni nu a vazut ca, inainte de marcarea eseului, Nicolae a zburdat trei pasi cu balonul in brate, in afara tusei…

Prolog Six Nations - Franta si Anglia

Sezonul trecut a mers ca uns pentru francezi, acestia reusind Marele Slem si etaland, fara drept de tagada, cea mai buna echipa a Turneului. Dar cum orice lucru care incepe bine, se termina prost, daca nu chiar foarte prost, francezii aveau sa simta pe propria piele, in lunile urmatoare, adevarul acestei mostre de intelepciune irlandeza a batranului Murphy. Infrangerile din luna iunie, ambele la peste 40 de puncte, in partidele cu Africa de Sud i-au adus pe francezi cu picioarele pe pamant, astfel incat Marc Lievremont s-a vazut pus din nou in postura „carpaciului” nevoit sa cosmetizeze o echipa prea lesne blazata. Luna noiembrie a inceput bine, cu o victorie impotriva celor din Fiji si cu o revansa in fata Argentinei, transata insa cu un neconvingator 15-9, pentru ca, la o saptamana dupa acel meci, sa urmeze „nenorocirea” din meciul cu Australia, un 16-59, in care toate statisticile meciului au fost, cu o claritate zdrobitoare, in favoarea Wallabies. A fost de fapt un meci in care tactica l-a tradat pe Lievremont, care a vrut sa contracareze prin manevre similare extraordinara mobilitate si rapiditate a treisferturilor australiene. Pretul a fost slabirea defensivei la nivelul centrilor, iar rezultatul acestei erori s-a vazut in bataia de pomina pe care francezii au incasat-o chiar in fata propriilor suporteri. Apropiatii rugby-ului francez s-au suparat pe Lievremont, atribuindu-i in totalitate „meritele” acestei infrangeri, pornind de la selectia jucatorilor pe posturi, pana la abordarea gresita a tacticii jocului. Nimeni nu a indrajnit sa-i judece pe jucatori, intrucat nimeni nu a pus la indoiala valoarea lor individuala. Insa oare vina ii apartine chiar intr-atat de mult tehnicianului, sau exista o si o serie de alti factori care i-au influentat deciziile in ceea ce priveste managementul echipei?
Inaintarea, cea care a castigat precedentul Turneu pentru francezi, in special linia I, a ramas aproape nemodificata (Domingo-Servat-Mas), la fel si linia II (Pierre-Nallet). Iar daca in linia III au mai aparut modificari de componenta, preferandu-se uneori flankeri mai usori si mai rapizi, utili replierilor in defensiva pe fondul atacurilor treisferturilor adverse, conform unei tactici de umplere in aparare a spatiilor dintre centrii, astfel gasindu-si locul in echipa Wenceslas Lauret, Fulgence Ouedraogo sau Alexandre Lapandry, in general s-a preferat o formula in care sa predomine forta pe impingere in momentele gramezilor fixe, cu Dusautoir si Bonnaire flankeri si Harinordoqui inchizator. De altfel, aceasta formula a inaintarii este si cea anuntata de Lievremont pentru meciul de sambata, cu Scotia.
Problemele Frantei au inceput insa odata cu „surparile” tactice ale jocului tocmai pe compartimentul considerat mereu „forte”, acela al treisferturilor. Nimeni nu o spune, dar aceasta „criza” pere sa fie, totusi, provocata mai mult de excesul de diplomatie a lui Lievremont, decat de lipsa sa de inspiratie in realizarea selectiei. Intr-un campionat atat de important ca acela al Frantei, in care sumele de bani vehiculate sunt din ce in ce mai consistente, este o chestiune de management eficient pentru ca fiecare club sa aiba reprezentanti in echipa nationala, in acest fel creându-se o presiune suplimentara pentru antrenorul Frantei care, astfel, se vede prins intr-un hatis de intrigi si interese partinice, care uneori pot afecta cea mai buna decizie privitoare la selectie. Altfel nu se poate explica de ce doar postul de mijlocas la gramada, pe care, deocamdata, Morgan Parra nu pare sa aiba adversar, este singurul ramas neschimbat in privinta titularului si, mai ales, de ce in momentul in care ai atatia specialisti pentru fiecare dintre pozitiile liniei de treisferturi, incluzand aici si fundasul si, neortodox si deloc corect tactic, mijlocasul la deschidere, „invarti” jucatorii pe toate posturile, altele decat cele pe care le ocupa la echipele de club….? De exemplu, Damien Traile, un jucator cu valente multiple, de „utility-back”, dar care evident se simte mult mai bine in postura de centru interior, asa cum joaca in mod frecvent la Biarritz, se vede jucand la nationala uvertura sau chiar fundas, desi are 1.95 m si 105 kg, asta in vreme ce fundasi autentici precum Poitrenaud, Porical sau Medard abia daca mai prind banca de rezerve. Un alt exemplu, chiar mai surprinzator decat cel al lui Traille, este pozitionarea ca centru exterior a lui Aurelien Rougerie, o aripa autentica la Clermont, echipa la care activeaza, Bastareaud sau Marty, mult mai potriviti pentru aceasta sarcina, nici macar regasindu-se in echipa anuntata pentru intalnirea cu Scotia. Sau poate, cine stie, nu-i vorba despre politica ci doar despre o viziune tactica revolutionara a lui Lievremont… Asta doar viitoarele cinci meciuri ne-o vor demonstra, meciuri in care francezii trebuie sa-si apere castigul de anul trecut. Pare insa destul de greu de crezut ca un nou Grand Slam este posibil, la fel ca si pozitionarea mai sus de locul 2. Desi… cu francezii nu se stie niciodata… 


Anglia arata ca echipa calare pe cei mai mai cai in acest sezon si asta nu prin prisma rezultatelor obtinute, cat prin consistentul program de intalniri internationale pe care l-a avut in 2010, compus din nu mai putin de 15 partide, incluzand aici si meciurile editiei precedente de Six Nations. A castigat 7 partide si a a obtinut doua egaluri, cea mai concludenta victorie fiind cea impotriva Australiei, in luna noiembrie, de pe Twickenham, dupa ce, in iunie, la Sidney, mai izbutisera inca o victorie, la limita, 21-20, „suplimentata” pentru un moral bun de un egal si o victorie impotriva Australia Barbarians. Victoria din toamna ramane totusi de referinta, un 35-18 clar precum cristalul, in urma unui meci in care Anglia a dominat la majoritatea capitolelor si in care a aratat ca o echipa care si-a pus la punct toate lipsurile ce au facut-o sa sufere atat de mult in anii trecuti.
Cu un capitan nou, in persoana lui Lewis Moody, cu o linie I mai buna chiar decat cea de acum doi ani, in care acum stralucesc Sheridan, Hartley si Cole si cu trei „descoperiri” de exceptie, linia II Courtney Lawes, demiul Ben Youngs si centrul interior Shontayne Hape, englezii spera sa triumfe din nou in Turneu, dupa o pauza de sapte ani. Si au toate sansele sa izbuteasca acest lucru, intrucat echipa place tuturor, chiar si contestatarilor din anii trecuti ai lui Martin Johnson, climatul din jurul antrenorului englez fiind acum unul mult mai linistit si mai relaxat.
Din punctul de vedere al calitatii selectiei, Anglia este echipa cea mai reusita. Pe inaintare, capul de gramada este unul teribil, iar linia III (oricare dintre Croft, Haskel, Moody, Fourie si Easter) impresioneaza prin forta, rapiditate si dispozitia la placaje. Linia II, din care a disparut Steve Borthwick, intinerita insa prin titularizarea lui Lawes, functioneaza la parametri buni, chiar daca nu rupe gura targului in ceea ce priveste „impresia artistica”, achitandu-se bine de rolul defensiv si sustinand onorabil efortul pe impingeri al liniei I. Treisferturile au avut mult de castigat prin aparitia unui liant excelent intre efortul inaintarii de a mentine si castiga baloane si explozia fazelor pornite de pe deschidere, aici referindu-ma la mijlocasul la gramada Ben Youngs, tanarul rugbist de la Leicester Tigers, una dintre cele mai spectaculoase prezente din ultima jumatate a sezonului competitional international. Cu Tobby Flood, o uvertura „croita” dupa modelul lui Wilkinson, inteligent in jocul in camp, precis in executiile cu piciorul si cu o buna dispozitie la contactele fizice aferente defensivei, cu un cuplu de centri in care fiecare stie foarte bine ce are de facut, Hape de pe pozitia centrului interior, cu un apetit ofensiv foarte bogat si Tindall, ca centru exterior, impecabil in sustinerea apararii si cu un fundas care pare sa fi atins varful de forma, ca Ben Foden, englezii etaleaza un compartiment median cerebral si foarte deteminat in evolutii. Forta acestuia este sustinuta de doua aripi de mare clasa, Marc Cueto si Chris Ashton, masive dar foarte rapide in timpul sarjelor lansate pe benzile laterale. Daca il mai mentionam si pe uriasul Matt Banahan, avem imaginea unor parti extreme ale treisferturilor de la care se asteapta nu doar aportul ofensiv, ci si un joc de dublaj consistent in defensiva.
Fara a ne mai adanci in amanunte tehnice, putem considera Anglia ca principala favorita din acest an la castigarea Turneului. Primul meci va incepe peste cateva ore, la Cardiff, unde englezii for infrunta Tara Galilor, intr-o partida de care se leaga sperantele pentru obtinerea atat a Marelul Slem, cat si a Triplei Coroane. Va fi un meci de crancen, in care nimeni nu va da un pas inapoi. Desi ii sustin pe galezi, nu cred ca vor scapa de dorinta furioasa de victorie a englezilor…

Prolog Six Nations - Tara Galilor si Irlanda

Istoria ne prezinta echipa Tarii Galilor ca fiind cea mai galonata echipa din Europa, singura cu statistici pozitive in fata celorlalte competitoare din Six Nations, nefiind depasita intr-un clasament „all times” decat de cele trei mari forte ale emisferei sudice. Se poate spune ca rugby-ul este o caracteristica a poporului galez, lucru pe care nu il mai poti afirma decat despre neo-zeelandezi si sud-africani. Fidelitatea cu care suporterii galezi sunt alaturi de echipa lor, pasiunea cu care isi canta sentimentele si „incapatanarea” cu care sunt parte dintr-un sport care devine din ce in ce mai greu, in special pentru o echipa considerata mereu o minune mult prea mare, pentru o natiune atat de mica. Din februarie si pana la sfarsitul lui aprilie, galezii nu cunosc nimic altceva decat rugby, vreme de peste o suta de ani legendarele Arms Park si Millenium din Cardiff devenind adevarate locuri de pelerinaj pentru toti velsii cumsecade, iar „My father’s land” o incantatie prin care popor mai tare decat cea mai tare nuca isi cauta gloria absoluta prin forta, sacrificiul si dragostea pentru ai lor a 15 dintre cei mai bravi baieti din Cambria. Pentru adversari, orice deplasare in Tara Galilor se poate incheia cu lacrimi, pentru ca este in firea rugbistului galez sa lupte pana la capat atunci cand toate privirile compatriotilor sai sunt atintite asupra sa.
Uneori, insa, dorinta si taria sufleteasca nu sunt suficiente intr-o disciplina care de la an la an se vrea tot mai precisa, asemenea unei stiinte, performanta fiind conditionata nu doar de dispozitia combativa a sportivului, ci de un intreg set de factori care incep inca de la pregatirea timpurie a tanarului rugbist, trecand prin procesul de cizelare a unor automatisme de natura tehnico-tactica si terminand cu viziunea asupra jocului a fiecarui antrenor, cel care, pornind de la complexitatea tuturor factorilor enumarati anterior si tinand cont de prevederile unui regulament mai alambicat in logica sa decat un tratat de drept international, trebuie sa gaseasca, ca un maestru sahist, strategia castigatoare. Pentru galezi, obisnuiti de altfel cu toate rafinamentele jocului, anul 2010 a fost insa unul pe care si-l doresc cat mai repede uitat. Cu doar doua victorii in Turneu, impotriva Italiei si Scotiei (cu aceasta din urma fiind cat pe ce sa „calce pe bec”, victoria venind abia in prelungiri, dupa un meci de pomina), cu trei infrangeri in luna iunie – una cu Africa de Sud, la Cardiff, si alte doua in turneul din Noua Zeelanda, cu All Blacks, turneu in urma caruia au incasat 7 eseuri dintr-un total de 71 de puncte, marcand in schimb doar 1 eseu din 19 puncte, galezii au inteles ca devenise imperios necesar sa impresioneze prin prestatiile din noiembrie, luna in care urma sa primeasca pe Millenium vizita celor trei uriasi din Sud, dar si a imprevizibililor si extrem de motivatilor rugbisti fijieni. Dupa trei infrangeri si un egal, obrazul antrenorului Warren Gatland crapand de rusine, era evident ca exista o mare problema de rezulvat, altfel existand riscul declansarii unor derapaje mult mai grave.
Si totusi, exista inca intrebarea unde s-a gresit… Pentru ca, departe de a fi Scotia sau Italia, Tara Galilor are optiuni multiple pentru fiecare post, pe alocuri intrecand ca valoare Anglia, Franta sau Irlanda. Apoi, pentru un tip atat de tipicar ca Gatland, atent la criteriile de selectie a jucatorilor si foarte devotat principiilor jocului, pare aproape de neconceput sa greseasca intr-atat de mult, pe masura rezultatelor slabe din ultimul an. Galezii nu au tradat in nici o partida nici combativitarea si nici excelentele deprinderi tactice. Si totusi, undeva s-a gresit…
Pentru ca, Gatland, in momentul in care a destabilizat linia III prin numeroase inlocuiri ale componentei sale de la meci la meci, ar fi trebuit sa stie ca, in acest fel destabilizezi nu doar comunicarea intre cele trei linii ale inaintarii, ci si intregul joc al echipei, atat in defensiva, cat si in momentele specifice gramezilor. De-a lungul intregului an ultimul compartiment al inaintarii a suferit toate combinatiile posibile, nu mai putin de opt jucatori intrand in componenta acestuia si, poate lucrul cel mai grav, alternand pozitiile la legare in gramada fixa. Ironia face ca, dupa tot acest sir de schimbari neinspirate, Gatland pare decis sa ramana la o formula apropiata de cea cu care a inceput anul trecut, cu Andy Powell si Sam Warburton, ca blind-side, respectiv open-side flankers, si cu Ryan Jones ca inchizator, pe banca de rezerva ramanand Dan Lydiate si Jonathan Thomas. Si chiar daca nici pana la acesta data antrenorul neo-zeelandez al galezilor nu a facut publica prima echipa pentru meciul cu Anglia, de pe Millenium, un lucru este sigur: nici Ryan Jones si nici Alun Wyn Jones nu vor conduce echipa din teren, ca si capitani, ci talonerul lui Llanelli Scarlets, Matthew Rees. Se pare ca acesta va fi ajutat in prima linie de Paul James si John Yapp (sau poate Craig Mitchell), atat Gethin Jenkins, cat si Adam Jones fiind accidentati si imposibil de recuperat pana la ora meciului. In spatele lor, in linia II se vor gasi probabil Bradley Davies si Alun Wyn Jones. Alti absenti certi vor fi Martyn Williams, neconvocat, Leigh Halfpenny, accidentat si Richie Rees, inca suspendat pentru o palma „scapata” unui adversar intr-un meci de Celtic League. De asemenea surprinde neconvocarea pana la aceasta data al lui Dan Biggar, macar ca rezerva a lui Stephen Jones pentru postul de uvertura. Treisferturile nu au suferit prea mari modificari, cu fundasul Lee Byrne si perechea de centri James Hook si Jamie Roberts, sustinuti de Andy Bishop. Accidentarea grava a lui Tom Shanklin, care si-ar putea chiar incheia cariera din acest motiv, il lasa pe galezi fara nici un centru exterior autentic, atat Hook, cat si Roberts simtindu-se mult mai bine in tricoul cu numarul 12, aceasta criza la nivelul „utility backs” accentuand presiunea in defensiva a fundasului Lee Byrne, si asa destul de ezitant si neinspirat in astfel de momente ale jocului. Despre aripi nu vom spune decat ca nimeni nu-i poate ameninta postul de titular lui Shane Williams.
Cu o echipa macinata de absente si destul de incropita, galezii nu prea pot spera la mai mult de locurile 3-4 in acesta editie de Six Nations, primul mare test fiind chiar cel de vineri, impotriva Angliei. Avantajul terenului propriu si rivalitatea sincera cu englezii, pot crea premizele unei victorii, desi sansele par sa fie pe undeva pe la 30%...


Irlanda a incheiat pe locul 2 editia precedenta a Turneului, cu trei victorii si o doua infrangeri, dupa ce, cu un an in urma realizase un Gand Slam istoric, dupa o jumatate de secol de asteptare. Si totusi, dupa anul de gratie 2009, lucrurile au urmat o traiectorie oscilanta, in 2010 Irlanda pierzand cu Franta si Scotia, apoi cu Barbarians… apoi… mai cu toata lumea cu care a jucat in vara… Turneul din luna iunie, din Noua Zeelanda si Australia a adus infrangeri deloc usor de digerat, dintre care cea mai rusinoasa a fost un 28-66 cu All Blacks, meci in care „the green boys” au primit o caciula de eseuri, noua la numar, mai precis… Declan Kidney spera sa dreaga lucrurile in luna noiembrie, cand urma sa primeasca vizita celor din Samoa, Argentina, Africa de Sud si Noua Zeelanda. Iar pasienta le-a iesit, chiar daca pe jumatate, dar suficient totusi cat sa nu-i infurie pe suporteri. Doua victorii, cu Samoa si Argentina si doua infrangeri, una la limita, cu Africa de Sud (21-23) si una mai „relaxata” cu Noua Zeelanda (18-38). Daca mai punem la socoteala si victoria lui Munster cu rezervele Wallabies, se poate concluziona ca irlandezii au terminat anul la limita, nici pe plus, dar nici pe minus, cam ce au luat pe mere, dand pe pere…
Dincolo de rezultatele in nici un caz pe masura asteptarilor, Irlanda e o echipa care arata bine, construita in timp si cu migala. De aceea batranul Declan nu a cautat sa schimbe prea multe in componentaa lotului, exceptie facand linia I, unde batranii John Hayes si Marcus Horan au lasat locul lui Cian Healey, Tony Buckley si Tom Court, in pozitiile pilierilor, postul de toloner, altadata ocupat de Jerry Flanerry, fiind acum disputat de Rory Best si Sean Cronin. Pentru linia II, suspendarea lui Paul O’Connell a lasat loc liber concurentei dintre Mick O’Driscoll, Donncha O’Callaghan si Leo Cullen, fiecare dintre acestia fiind insa capabil sa suplineasca cu succes absenta ultimului capitan al Leilor Britanici. Si ca sa inchidem gramada, merita mentionata si teribila linie III a irlandezilor, dupa parerea mea cea mai buna a ultimelor doua sezoane ale Turneului – Stephen Ferris, David Wallace si Jamie Heaslip. Daca mai amintim si convocarea eroului ultimelor partide de H Cup ale lui Leinster, inchizatorul Sean O’Brien, avem imaginea unei „back row” pline de vitalitate, rapida si excelenta in toate fazele jocului. La mijlocasi, daca pentru deschidere, se va miza din nou pe inspiratia si precizia la suturi a lui Ronan O’Gara, suplinit de pe banca rezervelor de Johnny Sexton, pentru gramada va fi interesant de urmarit asupra carei optiuni se va opri Kidney, dintre Peter Stringer, Eoin Readen, Tomas O’Leary sau Isaac Boss. Treisferturile vor fi aceleasi, cu O’Driscoll si D’Arcy in centru, Fitzgerald, Trimble, Horgan, Bowe si Earls aripi, iar Rob Kearney fundas. Lucrurile par simple, dar exista emotii inca de la inceput, pentru ca in deplasarea de sambata de la Roma nu se poate conta pe Tommy Bowe, Jamie Heaslip si Stephen Ferris, accidentati, emotii care par sa nu fie insa atat de apasatoare, tinand cont de adversar, cel mai accesibil din Turneu.
Desi cel mai probabil irlandezii se vor lupta in acest an pentru locurile 3-4, exista si sperante mai mari, intrucat, chiar daca vor juca cu galezii in deplasare, vor primi acasa pe Anglia si Franta, iar impotriva unor asemenea adversari, terenul propriu poate fi un avantaj consistent. Dincolo de acest considerent, Irlanda are un joc frumos, gramada fiind la nivelul Angliei si Frantei, deci superioara celei a galezilor, in ceea ce priveste eficienta in ofensiva/defensiva a triunghiului centri-fundas fiind de departe echipa cu cele mai bune rezultate. Punctele slabe par sa vina dinspre inconstanta mijlocasilor la deschidere (poate si din acest motiv Kidney a selectionat nu mai putin de patru!), dar si dinspre tendinta spre jocul fizic a unor aripi rapide, dar masive si tentate mai degraba de rolul defensiv, decat de cel ofensiv. Punctul forte, dupa cum am mai spus, linia III, echivalentul perfect in Europa a celei neo-zeelandeze. Restul amanuntelor, raman de vazut pe parcurs...

Prolog Six Nations - Italia si Scotia

Turneul celor Sase Natiuni bate la usa. Pentru echipele angrenate in competitie, acesta este cel mai important test inaintea Cupei Mondiale din aceasta toamna - de aceea interesul jucatorilor si tehnicienilor pentru pregatirea meciurilor va fi unul deosebit, aceste preocupari putandu-se concretiza in partide interesante si pline de neprevazut, asa cum, de altfel, numai Six Nations poate oferi.
Italia este una dintre echipele cele mai demne de respect. Cu o traditie aproximativ similara cu a noastra in ceea ce priveste jocul de rugby, italienii si-au propus, incepand cu anii 90 sa acceada la nivelul inaltei performante, printr-o restructurare a sistemului de selectie si a celui competitional. Un alt factor, deloc de neglijat, care a contribuit la ascensiunea rugby-ului italian in ultimul deceniu l-a constituit titularizarea masiva a italo-argentinuenilor, lucru vizibil si in actualul lot al „azzurrilor”, compus in punctele forte ale osaturii sale din sud-americani cu posibile origini din Mezzogiorno.
Multa vreme, italienii au trait si au crescut, ca si noi, de altfel, la umbra rugby-ului francez. Odata cu decizia comitetului Five Nations de acceptare a Italiei in competitie insa, in afara perioadei mandatului de doi ani al francezului Pierre Berbizier, inceput in 2005, la conducerea tehnica a echipei s-au aflat numai „sudisti”, neo-zeelandezii Brad Johnstone si John Kirwan in trecut, iar in prezent sud-africanul Nick Mallett. Iar rezultatele au fost in general bune, Italia avand o medie de cel putin un meci castigat in Six Nations si aducand in prim-plan jucatori de reala valoare. Mai mult, incepand cu anul trecut, ca o recunoastere a meritelor rugby-ului itaalian, doua echipe din peninsula au fost acceptate in Cupa Celtica – Treviso si Aironi, ambele cu rezultate modeste, dar asta doar deocamdata…
In sezonul trecut de Six Nations Italia a castigat un meci, 16-12 cu Scotia si a pierdut „la mustata” cu Anglia, 12-17. A urmat apoi un turneu de vara in Africa de Sud, unde a disputat doua partide, pierdute insa, in compania Springboks, marcand doua eseuri dintr-un total de 24 de puncte. In toamna, Italia a primit trei vizitatori – Argentina, Australia si Fiji, comportandu-se de aceasta data mult mai onorabil, pierzand greu cu Argentina (16-22) si cu Australia (14-32), dar castigand cu Fiji (24-16), gratie a opt penalitati transformate magistal de Bergamasco.
Ca orice echipa respectabila, Italia se bazeaza pe o foarte consistenta linie I, dominata de figura carismatica a lui Martin Castrogiovanni, dar si pe inspiratia unui inchizator de mare clasa, la un momendat nominalizat la titlul de cel mai bun jucator al planetei, capitanul echipei si a lui Stade Francais, Sergio Parisse. Treisferturile nu arata nici ele prea rau, aripa Mirco Bergamasco si centrul exterior Gonzalo Canale fiind doua dintre „piesele” cele mai grele ale echipei.
Italia poate produce surprize, dar poate fi si „ciuca batailor”. In comparatie cu forta Angliei, Frantei sau a Irlandei, „azzurri” au in continuare o echipa in care mai este mult loc pentru progrese, iar acest lucru ii face foarte vulnerabili. Chiar daca sunt convins ca vor arata mai mult decat bine pe alocuri, nu-i vad, in acelasi timp, mai sus de ultimul loc, mai ales ca, in acest an vor disputa „derby-ul lingurii de lemn” in deplasare, in Scotia.


Scotia care a continuat si in ultimele meciuri evolutiile ezitante, cu doua victorii in iunie impotriva Argentinei si cu una, in noiembrie, impotriva Africii de Sud. In rest, perspective deloc pe masura pretentiilor unei natiuni care altadata reusea triumful suprem in Turneu. Daca n-ar fi fost si Italia prin preajma, Scotia ar fi reusit, fara indoiala, un sir „istoric” de linguri de lemn de-a lungul unui intreg deceniu. Dincolo de componenta lotului, la nivel de individualitati superioara italienilor, dar destul de mult sub nivelul gelezilor, de exemplu, scotienii par sa sufere la capitolul tactic, jucand un rugby deloc in pas cu vremurile, de multe ori aratand ca o echipa „in curs de dezvoltare”, ca una care abia acum invata acest joc si nicidecum ca o natiune co-inventatoare a rugby-ului.
In acest an, Scotia va juca meciul contra Italiei acasa, ceea ce constituie un avantaj. Cu toate acestea e bine sa ramana precauta, deoarece este posibil sa prinda o gramada deosebit de motivata a italienilor, mai ales ca partida se va disputa in ultima etapa, dupa ce, probabil, ambele vor fi suferit infrangeri in linie, astfel incat meciul va fi unul decisiv pentru stabilirea codaşei din acest an a Turneului. Greul va cadea pe primele doua linii, cele care vor cauta penalitati bune de a fi transformate in puncte de catre Dan Parks, Phil Godman sau Chris Paterson. Iar aceste linii sunt unele deloc de neglijat, Allan Jacobsen, Ross Ford si Euan Murray, sustinuti din spate de de doi dintre Haynes, Gray, Mc Leod sau Kellock, acesta din urma desemnat capitan al echipei pentru acest turneu, fiind punctele forte ale unei nationale care, chiar daca nu prea mai reuseste performante notabile, isi are inca renumele unui grup care isi vinde foarte greu pielea. Totusi, ar fi o minune daca in acest an si in actualele conditii ale lotului, Scotia va reusi sa termine mai sus de locul 5. Cel mai probabil vor invinge Italia si se vor bate pe viata si pe moarte cu englezii, pe Twickenham, doar pentru a muri frumos…

Concluziile anului 2010 - Wallabies

De cand Robbie Deans a preluat Australia, putini au fost aceia care s-au aratat sceptici in fata viitorului stralucit al Wallabies, stiut fiind faptul ca magicianul din Canterbury este un tehnician inteligent si bine pregatit, dar mai ales capabil sa formeze echipe valoroase prin descoperirea maximului de potential la fiecare dintre elevii sai. Desi a fost invinsa in toate cele trei intalniri cu Noua Zeelanda si intr-un meci contra sud-africanilor, in Tri Nations, este evidenta cresterea de forma a Australiei, multi vazand deja viitoarea finala mondiala ca fiind una dintre Wallabies si All Blacks.
Australia a fost dintotdeauna o echipa care a impresionat. Trei finale de cupa mondiala jucate, dintre care doua castigate, par si acum ireale pentru o natiune in care „aussie ruls”, cricket-ul si rugby-league sunt atractiile sportive principale, rugby-union putand fi situat cu indulgenta pe un loc 4 in randul interesului australienilor pentru acest gen de indeletniciri competitionale. In plus, firea australienilor, de „larrikinis”, pentru care portretul lui Ned Kelly poate sta oricand deasupra tabloului reginei, nu-i recomanda in nici un caz pentru practicarea cu asemenea succes a unei intreprinderi in care rigoarea si disciplina tactica sunt coordonatele performantei. Cu toate acestea, australienii au aratat mai mereu ca una dintre cele mai frumoase echipe ale lumii, fiind autorii unor partide memorabile si redescoperind, de la o generatie la alta jucatori fabulosi.
Inaintea Tri Nations, Australia era cotata cu sansa a doua, multi indraznind chiar sa o aseze in spatele Africii de Sud, in special aceia pentru care dezastrul din anul 2010 al Springboks era de neconceput la o asemenea scara. Dupa preluarea echipei, la sfarsitul lui 2007 de catre Robbie Deans, multi au asteptat un reviriment spectaculos, sperand castigarea unui nou titlu Tri Nations, al treilea dupa dubla consecutiva din 2000 si 2001 ce a precedat teribilul an 1999, cel al triumfului mondial de la Cardiff. Australia insa nu a mai castigat Tri Nations, in 2008 obtinand trei victorii (dar si suferind o infrangere rusinoasa impotriva Springboks – 8-53, la Jo’burg), in 2009 situatia parand a se agrava, dupa doar o victorie si cinci infrangeri, pentru ca in 2010 Wallabies sa obtina doar doua victorii, plus una in afara turneului, dar contand, totusi, pentru Bledisloe Cup. Performante deloc pe masura pretentiilor unei duble campioane mondiale, dar exista ceva foarte bine cladit in aceasta echipa a Wallabies, ceva ce poate crea premizele pentru succes. Iar acest lucru bine cladit in constituie compartimentul median si treisferturile, incluzand aici, intr-un mod deloc ortodox si tactic, fundasul.

Gramada australiana este una care nu arata in nici un caz ca una in masura sa sperie. Cu o linie I pe care Italia, bunaoara, a dominat-o intr-un meci disputat pe 20 noiembrie la Florenta si castigat de Wallabies cu 32-14 si cu o linie II destul de stearsa, in care mai mult numele lui Nathan Sharpe si mai putin forma si abilitatile fiecarui component par sa o conteze la „impresia artistica”, australienii se prezinta de multe ori ca o echipa care nu se poate baza pe primele cinci tricouri. Imbunatatirea apare insa odata cu linia III, in care Elsom si Pocock formeaza o pereche de flankeri perfect comparabila cu aceea a neo-zeelandezilor sau a sud-africanilor, pereche inchisa destul de bine la nivelul numarului 8 fie de Richard Brown, fie de Ben McCalman.
Nimic insa nu pare sa se compare cu excelentul angrenaj - linie mediana-treisferturi. In cea mai pura traditie „aussie”, preocupati de agilitate si tehnica de manuire a balonului pe fondul schemelor derulate in viteza, Wallabies au prezentat in acest an cel mai bun joc de atac in faza a II-a de posesie, austalienii devenind cu adevarat redutabili, odata trecut „hop-ul” castigarii balonului de catre un cap de gramada de nivel mediu. Accidentarea indelungata a lui Fourie du Preez l-a impus pe australianul Will Genia ca cel mai bun mijlocas la gramada din lume, mobilitatea sa in jurul „melle”-ului si rapiditatea gasirii solutiilor tactice ideale impunandu-l ca cel mai util om al echipei sale. Cele mai interesante descoperiri ale australienilor provin insa de pe acea pozitie denumita de ei si numai de ei „utility back”, un fel de „strutocamila” – nici uvertura, nici centru interior, nici aripa si nici fundas, dar care presupune rapiditate, vigoare in jocul fizic si o buna acuratete a suturilor. Pe langa versatilii Adam Ashley Cooper, Berrick Barnes, Drew Mitchell si Matt Giteau, si-au facut loc Quade Cooper, James O’Connor si Kurtley Beale, fiecare dintre acestia avand capacitatea de a schinba cu usurinta partile si de a suplini cel putin doua pozitii specifice treisferturilor. Si, ca orice „ausiie”, mai trebuie pomenit excelentul joc de picior al tuturor, mai sus de tricoul cu numarul 9 neexistand nici un jucator in actualul lot al Wallabies care sa nu fie capabil sa execute penalitati din sut, sau sa transforme incercarile. Cei mai buni oameni, dupa Genia, cred ca pot fi nominalizati tinerii Kurtley Beale si James O’Connor, primul pentru rapiditatea sarjelor sale si excelentul joc de prinzator in propriul 22, iar al doilea pentru acuratetea executiilor de picior si insistenta sa de a se afla la locul si momentul potrivit, la capatul ultimei pase.

Toamna a decurs pentru Wallabies dupa deja cunoscuta reteta „una rece, una calda”. Dupa ce au incheiat luna octombrie cu o victorie smulsa in ultimele minute Noii Zeelande, la Hong Kong, intr-un meci contand pentru Bledisloe Cup, dar in afara Tri Nations, australienii si-au inceput turmeul european cu o victorie contra Tarii Galilor – 25-16, urmata de inca una, a rezervelor, inpotriva lui Leicester Tigers – 26-15. Dar, ca sa respecte traditia „calcatului in strachini”, au avut grija sa incaseze o mama samatoasa de bataie de la englezi, 35-18, intr-o partida care s-ar fi putut incheia chiar mai prost daca nu ar fi fost insistenta lui Beale, cel care a marcat doua eseuri in a doua jumatate a reprizei secunde, reducand astfel proportiile dezastrului de pe Twickenham. A fost un meci in care englezii au dominat la toate capitolele, primele doua linii ale gramezii gazdelor neavand adversari pe momentele de fixare pe intreg parcursul jocului. Autralienii au gresit, iar Toby Flood si-a rotunjit procentajul reusitelor la 100%, transformand in puncte toate loviturile de picior. Dupa dusul rece primit de titulari in meciul cu Anglia, a fost randul rezervelor sa „muste” gazonul, dincolo de Marea Irlandei, la Limerick, intr-un meci contra selectionatei provinciei Munster. Infrangere cu atat mai usturatoare cu cat, pe o ploaie si un vant de toamna autentica irlandeza, cel care a coborat furtuna in vestiarul Wallabies a fost chiar un australian, fost component al reprezentativei Seven, fundasul Paul Warwick, care a transat victoria de partea thomondezilor prin trei penalitati transformate si doua drop-uri (15-6). Cu doua victorii si doua infrangeri, „cangurii” paraseau insulele britanice pentru ultimele doua confruntari ale turneului, împotriva Italiei si Frantei. Azzurri au opus o rezistenta onorabila pe Artemio Franchi din Florenta, parand chiar sa domine pe capul gramezii, dar capituland la momentele placajelor liniei III si la sarjele treisferturilor australiene. Scorul final 32-14 pentru Wallabies, care priveau cu ingrijorare catre ultimul meci al turneului, de pe Stade de France din Paris, ingrijorare accentuata de faptul ca urmau sa aiba in fata cea mai buna linie I din Europa – Domingo-Servat-Mas, dar si un „compartiment de creatie” experimentat si foarte plin de idei, trasat pe axa mijloc-centru interior, compus din Morgan Parra, Damien Traille si Yannick Jauzion. Asadar, dilema lui Robbie Deans se adancea, intruca trebuia sa gaseasca solutia optima a evitarii, pe cat posibil, a confruntarilor prelungite la nivelul primelor doua linii, dar si de a depasi tactic un adversar caruia ii placea jocul in viteza, cu aripi sustinute adesea de centrul exterior. Titularizarea lui Aurelian Rougerie pe postul de centru exterior, in conditiile in care rugbistul lui Clermont are o lunga experienta de aripa, tradau intentiile lui Marc Lievremont si complicau planurile lui Deans. Se preconiza un meci in care victoria era a celui care alerga mai mult cu balonul si care gresea mai putin in momentul posesiei. Totul a mers insa ca un vis frumos pentru Wallabies, care au prins cea mai buna zi a anului, castigand cu un incredibil 59-16, prin marcarea a nu mai putin de 7 eseuri, Drew Mitchell reusind un hat-trick pe care nu-l va uita multa vreme – nici el, si nici adversarii francezi.

Desi pare bizar sa spun ascest lucru, urmarind tabla scorurilor inregistrate de australieni in sezonul trecut, se poate remarca o crestere consistenta a formei jucatorilor si a filosofiei de joc, neo-zeelandezul Deans parand a fi foarte aproape de a gasi o formula ideala pentru abordarea meciurilor de la Cupa Mondiala. Singura problema ramane rezolvarea hibelor existente in jocul primelor doua linii. Timp insa mai este, cu atat mai mult cu cat urmeaza un sezon de Super Rugby, competitie in care Australia va participa in acest an cu inca o echipa – franchiza celor din Melbourne, denumita cat se poate de „aussie”, Rebels, dar si inca o editie de Tri Nations. Asta inseamna ca paleta de optiuni a selectionerului devine mai larga, intrucat exista atat motivatie, cat si interes in marea insula de la antipozi in perspectiva interesantelor confruntari din aceasta toamna.

Concluziile sezonului 2010 - Springboks

Africa de Sud este marea dezamagire a sezonului. Dupa ce in urma cu un an a impresionat prin vigoarea jocului in Tri Nations, in doar 12 luni, Springboks a ajuns o echipa care sperie prea putin celelalte echipe mari. Vina principala o poarta, cat se poate de fotbalistic, antrenorul Piter de Villiers, cel care in doar doi ani a reusit sa faca praf munca depusa in formarea campioanei mondiale din 2007 de catre Jake White si Eddie Jones. Lipsit de viziunea asupra jocului presupusa la nivelul „Springboks”, prea „moale” atat in fata jucatorilor, cat si a presiunilor din partea board-ului rugbistic sud-african in ceea ce priveste managementul echipei si alegerea strategiilor in camp, de Villiers pare condamnat sa scufunde si mai mult corabia deja la apa a burilor. Doar o victorie in acest sezon de Tri Nations, doua victorii scurte (23-21 cu Irlanda si 29-25 cu Tara Galilor) si o infrangere de toata rusinea cu Scotia (21-17) au facut ca victoria mai concludenta impotriva Angliei (21-11) din penultimul meci al turneului de toamna sa nu insemne mare lucru in ochii fanilor dezamagiti, cu atat mai mult cu cat a fost urmata, o saptamana mai tarziu, de o infrangere seaca, 20-26, cu selectionata Barbarians.
Este greu de stabilit care sunt punctele forte ale Springboks, judecand dupa prestatiile ultimelor sale luni – si totusi, impresia lasata este aceea de „branza buna in burduf de caine”, iar cauza principala pare sa fie, asa cum am mai spus, lipsa unei abordari corecte, atat din punct de vedere tactic, cat si din perspectiva gestionarii capitalului uman disponibil la echipa, din partea antrenorului. Pe langa aceasta cauza principala, mai sunt o serie de cauze secundare, unele conexe deficientei manageriale sus mentionate, altele independente de aceasta. Pe langa problema antrenorului, o alta chestiune, cel putin la fel de importanta,este aceea a capitanului. Pentru ca, in afara lui John Smit, nici un alt springbok nu pare capabil sa conduca din teren o echipa capricioasa, plina de personalitati puternice, echipa care pare sa degenereze foarte rapid, in numeroase momente, spre imaginea unei gasti de „bullies”, asa cum este echipa Africii de Sud. Suspendrile din acest sezon, dintre care cea mai spectaculoasa este fara indoiala cea de opt saptamani dictata impotriva lui Bakkies Botha in urma meciului de debut cu Noua Zeelanda, desele derapaje nervoase care lasa o imagine urata asupra echipei, momente ce scot in prim-plan, ca „vedete”, pe langa linia II deja mentionat, pe Schalk Burger si Danny Rossouw, dar mai ales acea nervozitate negativa, care in loc sa motiveze, determina greseli tehnice si tactice, se reflecta in rezultatele Africii de Sud, pentru care anul 2010 o fost unul dintre acei ani a caror amintire nu ti-o doresti.

Nu pot fi, totusi, multe lucruri de reprosat in alegerea de catre de Viliers a jucatorilor care sa reprezinte nationala, individual fiecare aratad calitati indiscutabile atat in Super Rugby, cat si in Curry Cup. Linia I, fie ca l-a avut pe Smit, Bismarck du Plessis sau Adriaan Strauss pe postul de taloner, iar ca pilieri pe oricare dintre Steenkamp, Mtawarira, Jannie du Plessis, C.J. van der Linde sau B.G. Botha, a fost la fel de determinata si neinfricata in momentele de fixare, iar despre linia II – Bakkies Botha-Vic Matfield, nu cred ca este nimeni in masura sa aiba vreun comentariu negativ asupra prestatiilor din momentele spcifice postului. Nervozitatea si temperamentul lui Botha, sau lipsa inspiratiei si inteligentei specifice capitanului de care, din pacate, a dat dovada Matfield atunci cand a suplinit aceasta „functie” in absenta lui Smit, in timpul turneului de toamna, pot influenta negativ, dar pot fi si suplinite de o atare stare de spirit si ordine tactica insuflate de banca tehnica. Linia III, pe alocuri indisciplinata, dar foarte devotata efortului colectiv, a fost „lovita” in aceasta toamna de lipsa aportului lui Schalk Burger si Heinrich Brussow, ultimul absent din lot si in Tri Nations, dar a fost bine suplinita la nivelul flankerilor de Francois Louw, Juan Smith, Willem Alberts sau de Deon Stegmann. Surprinde insa subtirimea numarului 8, Pierre Spies neavand alt inlocuitor decat pe „stersul” Ryan Kankowski, asta in conditiile in care antrenorul de Villiers se incapataneaza sa nu-l convoace pe inchizatorul la gramada al lui Western Province, Duane Vermeulen, rugbist considerat de multi mai bun chiar decat Spies. Concluzionand, despre gramada sud-africana, putem spune ca nu sufera sub aspectul selectiei, cat al disciplinei, al comunicarii si nu in ultimul rand al orgoliilor. Pentru ca, in ciuda incercarilor de a se masca acest lucru, toata lumea stie ca numai pe inaintare sud-africanii au trei capitani: Smit, Matfield si Burger. Ma intreb cum o fi cand s-or destepta astfel de ambitii si la Pierre Spies...
Suferinta cea mare a Springboks devine foarte vizibila de la numarul 9 in sus... Absenta de un an a lui Fourie du Preez, cel mai bun mijlocas la gramada din rugby-ul actual, excelent tactician si liant intre inaintare si treisferturi, a facut ca Africa de Sud sa arate ca o echipa rupta pe jumatate, Ricky Januarie, Fraqncois Hougaard si nici char eternul jolly joker Ruan Pienaar nereusind sa faca „discreta” aceasta absenta, fara indoiala cea mai importanta si sursa a tuturor relelor din acest sezon pentru Springboks, la stransa concurenta, evident, cu „inspiratia” lui Peter de Villiers.
Castigul sud-africanilor din ultimii trei ani a fost insa recuperarea miraculoasa a unui post pe care nu au prea stralucit in ultimnii 10 ani, acela al mijlocasului la gramada, de la Andre Pretorius incoace neremarcandu-se nici o alta uvertura prin precizia transformarilor si a inspiratiei rezolvarilor fazelor din camp.Pentru ca, intra-devar, Springboks au avut ceva de asteptat pana la aparitia lui Morne Steyn, un mijlocas la deschidere complet, calm, lucid si precis in executiile de picior si, mai presus de toate, foarte constant in evolutii.
In privinta centrilor, sud-africanii sunt acoperiti destul de bine, Jean e Villiers, Jacque Fourie, Wynand Olivier sau Frans Steyn fiind suficient de rapizi in replieri incat sa asigure stabilitatea defensiva in momentul depasirilor de catre adversari a liniei avantajului, dar si consistenti la momentul atacurilor pe treisferturi. Si aici insa indisciplina devenita deja specifica sud africanilor isi spune cuvantul, greselile oamenilor de pe acest post avand ca efect penalitati si suspendari; atat Fourie, cat si de Villiers au absentat din meciuri importante datorita cartonaselor galbene primite.
Si daca tot pomeneam, atunci cand vorbeam despre Noua Zeelanda, despre incapatanarea lui Graham Henry de a-l pastra in lot pe Rokocoko in ciuda lipsei sale evidente de forma, la fel s-a intamplat si in cazul lui Peter de Villiers, atunci cand a fost vorba despre jucatorul sau preferat, Bryan Habana, cel care a fost, in mod constant in acest an, „omul degeaba” in primul 15 al Springboks – inexistent atat in aparare, cat si in atac, mai degraba incurcand decat ajutand... Titularizarea tarzie in cadrul turneului din toamna a lui Lwazi Mvovo, o aripa cu un mare potential, provenind de la campioana editiei din acest an a Curry Cup – Natal Sharks, a mai „indulcit” un pic impresia lasata de slaba prestatie a aripilor. Pentru ca nici Bjorn Basson si nici Gio Aplon nu par capabili sa asigure consistenta de alta data a benzilor laterale, asa cum se intampla in zilele bune ale lui Bryan Habana sau Breyton Paulse.
Si pentru ca tot vorbeam de vremurile de aur ale Springboks, mai trebuie spus ca, de la retragerea lui Percy Montgomery, acum aproape trei ani, sud-africanii nu au mai reusit sa gaseasca solutia pentru acoperirea postului de fundas, alegand mai mereu intre solutii de „carpeala” – Gio Aplon, Ruan Pienaar, Frans Steyn, sau solutii proaste – Zane Kirchner.

Daca ar fi sa dau un pronostic sigur pentru la anul, chiar mai sigur decat acela al castigarii Cupei Mondiale de catre Noua Zeelanda, as spune ca in nici un caz nu vom vedea pe cea mai inalta treapta a podiumului echipa Africii de Sud. Lipsa evidenta a unor solutii in privinta lotului, timpul relativ scurt pentru schimbari la nivelul managementului si al strategiilor pe tremen scurt anuleaza orice fel de sperante pentru Springboks. Condamnati sa mearga cel putin pana dupa 2011 cu acelasi antrenor, pentru ca orice fel de schimbare asumata acum, cand deja este prea tarziu, ar agrava si mai mult situatia, sud-africanii nu pot decat sa-si fixeze obiective modeste in comparatie cu pretentiile, indreptatite de altfel, ale unei natiuni considerate de multi adevarata patrie a rugby-ului. Singura speranta, slaba ce-i drept, se leaga de capacitatea de revenire si de orgoliul specific acestei frumoase echipe, lucruri care au ridicat-o in momente in care, la fel ca si acum, parea doborata si fara nici un fel de sanse...