Pe vremea cand eram mai tanar, mai ignorant si mai lipsit de inima obisnuiam sa am incredere prea mult in ratiune si prea putin in glasul inimii. Nu credeam in ideea de absolutizare a raului pur si simplu pentru ca nu vedeam nici o utilitate pentru un asemenea demers etic. Lumea, asa cum era, ramanea cea mai buna dintre toate cele posibile, binele si raul fiind determinari ale propriei noastre raportari la consecintele morale ale actiunilor intreprinse, eliminand orice posibila asociere etica cu simtul comun si chiar… spun eu acum privind retrospectiv, cu bunul simt… Cu alte cuvinte, citisem prea mult Scopenhauer si Nietzche, intelesesem prea putin, in schimb ma purtam de parca il apucasem pe Dumnezeu de-un picior iar el, binevoitor cu mine, isi pogorase intre urechile mele toata intelepciunea celor vazute si nevazute.
Printre lucrurile pe care obisnuiam sa le tratez cu cinism se numara si chestiunea rescrierii in scop ideologic a istoriei de catre invingatorii ultimelor „incaierari” majore petrecute ca urmare a neintelegerilor dintre oameni. Evident ca nimeni nu poate nega falsificarea istoriei – nu suntem nici pe departe atat de romani pe cat spera unii… nu suntem nici macar atat de daci pe cat isi doresc altii, iar “The Founding Fathers” n-au fost nici pe departe atat de liberali si simpatici precum sunt ei prezentati azi, ci foarte puritani, rigurosi si lipsiti de umor… nici chiar ranzaretul de Ben Franklin nefiind deloc departe de aceasta categorie de oameni posaci si acri.
Desi nu ma indoiesc de bunele intentii ale democratiei, spre marea mea rusine, am fost uneori tentat sa cred ca, in scopul demonizarii unor sisteme politice de altfel demonice, cei buni si invingatori au mai trasat, pe ici pe colo, cate una-doua taieturi de condei, pentru a-i face, evident, pe cei buni si mai buni, iar pe cei rai si mai rai, pentru ca, in final, victoria binelui sa fie una absoluta. In cazul istoriei Holocaustului, nu m-am indoit de faptul ca au avut de suferit comunitati evreiesti sub guvernarea nazista, nu m-am indoit de faptul ca au existat lagare de concentrare si planuri de exterminare a unor grupuri etnice, dar m-am indoit de veridicitatea unor marturii care descriau brutalitati oribile savarsite parca sub influenta unor deviatii mintale in care sexualitatea si violenta se imbinau in forme patologice. Era greu sa cred ca poporul care l-a dat umanitatii pe Goethe si pe Beethoven este capabil sa creeze o monstruoasa masina de exterminare in urma actiunii careia milioane de oameni se transformau in cenusa si fum.
Asta pana mi-am dat seama ca raul care pune stapanire pe oameni nu are cu nimic de-aface cu Goethe, Beethoven, gradinile englezesti sau splendoarea artei renascentiste, ci pur si simplu cu faptul ca in anumite perioade istorice exista o adevarata vocatie a practicarii raului, vocatie care anima actiunile oamenilor. S-a intamplat in mai toata istoria omenirii, incepand cu epurarile etnice practicate imperiile antice, continuand cu razboaiele religioase, cu legiferarea sclaviei in oranduirea burgheza timpurie, culminand cu cele doua razboaie mondiale din secolul XX si cu politica dusa de personaje precum Hitler, Stalin, Pol-Pot, dictatorii latino-americani sau razboaiele economice ale inceputului de secol XXI denumite dramatic „actiuni anti-teroriste”. Intre masacrele savarsite de Asurbanipal sau Alexandru Macedon asupra populatiilor cucerite, prigoana crestinilor de la inceputul mileniului I, caderea cetatilor La Rochelle sau Breda, lagarele infiintate de englezi in Africa de Sud in timpul razboaielor contra burilor, gulagurile siberiene sau lagarele de concentrare naziste, „campurile mortii” din Cambogia sau inchisorile Abu Ghraib si Guantanamo nu sunt decat diferente statistice privind date si numere, si nu unele de continut moral. Imi este rusine cand aud argumentele aparatorii „corectitudinii istorice” sustinand faptul ca, in lagarele de concentrare naziste nu au pierit 11 milioane de oameni, nici macar 8 milioane, ci doar vreo 6 milioane, dintre care evrei nu au fost decat vreo 4 milioane si un pic… Cu alte cuvinte, „ia sa nu-si mai planga de mila atat evreii astia, pentru ca si armenii si-au „incasat-o” de la turci aproape la fel de urat si nu mai au pretentia sa-i mai consoleze nimeni”. Slava Domnului ca de asemenea agumente, desi am fost si eu la un moment dat un aparator al „corectitudinii istorice”, nu m-a lasat niciodata inima sa ma agat, avand intotdeauna decenta sa cred ca in asemenea situatii cifrele chiar nu conteaza, ele neavand puterea de a minimaliza in nici un fel intentia criminala a unor oameni sau a unor regimuri politice.
Regimul nazist nu a fost decat unul din cazurile in care dezordinea morala si apetenta omului pentru conflict si distrugerea semenilor sai s-au regasit transpuse intr-o maniera ideologica si de organizare politica. Caracterul profund malign al unui astfel de sistem nu poate fi evaluat insa doar prin prisma raportarii intr-o maniera cauzalista la conflictul dintre bine si rau – un astfel de demers maniheist isi pierde din consistenta in momentul in care, pentru a supravietui, individul este nevoit sa-si urmeze instinctele si sa se mute intr-o „zona gri” a moralitatii. Primo Levi, supravietuitor al Holocaustului si autorul mai multor lucrari memorialistice si eseuri avand ca tema perioada detentiei sale la Auschwitz sesizeaza foarte bine aceasta nuanta etica, denumind-o intr-unul dintre eseurile sale ca fiind „acele compromisuri asupra carora orice judecata devine complexa si dificila, actiunile care decurg din acestea fiind greu de judecat dupa o morala conventionala”. Iar cand spune acest lucru, Levi prezinta cazul acelor detinuti care, fortati de imprejurari extreme, au colaborat cu acel sistem criminal in cadrul caruia ei insisi erau victime si sortiti distrugerii.
Tim Blake Nelson (cunoscut celor cinefili pentru rolul lui Delmar din „o Brother, Where Art Thou?” al fratilor Coen), unul dintre cei mai respectabili regizori si actori de teatru americani, adapteaza pentru Broadway, initial, apoi pentru marile ecrane ideea transpusa de Primo Levi in culegerea de eseuri „The Drowned and the Saved”, respectiv povara responsabilitatii pentru aceia care, traind sub iminenta sfarsitului, aleg intre viata lor, prelungita cu ore, cel mult zile si refuzul de a ajuta la exterminarea celor deja condamnati. Decorul este reprezentat de infioratorul lagar Auschwitz-Birkenau, iar personajele sunt membrii unui Sonderkommando format din evrei maghiari. (Sonderkomando era un detasament de detinuti cu un statut relativ privilegiat, carora le erau permise anumite "libertati", in schimbul carora trebuiau sa ajute la intreg procesul gazarii prizonierilor, incepand cu pregatirea camerelor de dusuri pana la arderea cadavrelor in crematorii). Desi, dupa cum spuneam, membrii acestor detasamente se bucurau de un statut oarecum privilegiat, nu isi faceau totusi sperante in privinta supravietuirii deoarece stiau ca ei vor fi primi vizati in momentul in care tortionarii popoarelor ucise vor incepe sa stearga urmele crimelor comise. Mai mult, din cand in cand, aceste „sonderkommando” erau epurate pentru ca nu cumva zvonul atrocitatilor comise sa nu se raspandeasca in lagar, iar panica si teama pentru siguranta imediata a prizoniarilor sa nu degenereze in revolte si agitatii. De aceea, o conditie a supravietuirii pentru acei nefericiti o constituia „legea tacerii”, ascunderea fata de camarazii lor detinuti a crimelor savarsite de stapanii lagarelor, devenind in acest fel oarecum partasi la acestea si deci, pasibili de responsabilizare si chiar culpabilizare.
De altfel, o statistica trista de dupa razboi sesizeaza numarul mare de sinucideri, in procente transpuse in doua cifre, a supravietuitorilor acestor lagarelor de concentrere… Insusi Primo Levi a murit in urma unei tentative de suicid, in 1987, lucru care l-a facut pe Elie Wiesel sa declare, cu o tristete plina de talc, „Primo Levi a murit la Auschwitz, patruzeci de ani mai tarziu…” Acesta este „zona gri” a moralitatii; intelegerea si iertarea o poti obtine de la ceilalti, tu continuand insa sa porti in suflet demonul remuscarii de a fi supravietuit atunci cand altii nu au reusit acest lucru si mai ales, de a supravietui tocmai din cauza ca aceia nu au supravietuit.
Dincolo de povestea filmului, realizat intr-o maniera deopotriva realista (prin jocul actorilor), dar si neo-expresionista (prin cadrele, decorurile si actiunea de fond), tema iminentei mortii si a negarii moralitatii insasi ca modalitate de supravietuire este omiprezenta. „Nu suntem criminali” si „suntem deja morti” isi repeta obsesiv personajele, speranta supravietuirii nefiind o proiectie asupra viitorului ci incercarea incremenirii intr-un prezent lipsit de absolut orice perspective. Pana si SS-istul Muhsfeldt, interpretat magistral de Harvey Keitel traieste in acelasi univers incremenit in prezent, destainuindu-si, sub imperiul unei tristeti mefistofelice, credinta ca viitorul sta sub semnul distrugerii totale: „mai intai voi, apoi noi”. Pentru absolut toata lumea a vorbi despre viitor pare un lucru lipsit de sens pentru ca, la fel ca si capitanul Alatriste, toti isi spun „in viitor vom fi, oricum, morti”. Libertatea pe care ti-o poti permite are la baza cinismul sartrian: esti liber sa accepti, sau esti liber sa mori, folosindu-te inclusiv de suicid. Unii, aleg suicidul, dupa ce s-au facut partasi fara voia lor la asasinarea propriilor familii, altii aleg revolta armata, preferand o moartea la capatul unei astfel de actiuni disperate, decat gazul si flacarile crematoriilor. Finalul insa nu este decat unul – cenusa iesita pe furnalele sinistrei fabrici a mortii.
Pelicula mai are in distributie, pe langa Harvey Kaitel, deja amintit, pe David Arquette, Allan Corduner, Steve Buscemi si Mira Sorvino. „The Grey Zone” este un film cutremurator si deopotriva trist, o ecranizare excelenta a unui eseu care isi propune nu o naratiune de tip literar, ci o introspectie asupra unor mecanisme psihice si morale. Transformarea acestuia intr-o piesa de teatru si, ulterior, intr-un scenariu de film sunt dovada inteligentei artistice ale unui Tim Blake Nelson care se pare sa fie departe de a-si fi etalat dimensiunea adevaratei sale valori regizorale.
