Eng'land pics... Dorset countryside, Stonehenge and Salisbury

Monica Pisica intr-un moment... de-al ei...












Casa popii din Salisbury
















Catedrala din Salisbury





















Pisici si oite

















Stones
















Case din Dorset... si Somerset

Eng'land pics... Bath

Orange tower

















Dealuri in flacari


















Monica Pisica sustinand echipa locala






























The Recreation Ground

















Reflectile veganiste ale Monicai Pisicai

















Lebada in asteptarea unei cine romantice cu neamurile anglofile ale lui Romica Mailat


















Podul de peste Avon


















Iggy Pop tradand idealurile luptei de clasa





















La o bere, cu Churchill si Sherlock Holmes





















St. John's Cathedral





















Mini Bear

Eng'land pics... Bournemouth

In sfarsit, iata pozele promise in urma cu ceva vreme... Cum care poze?... Pozele...












Monica Pisica adulmecand aerul marii...

















Monica Pisica iubind ceva roz

















Monica Pisica langa tufisul lui Moise






















Pietre si flori





































































A pint of bear

















Zenit




























































Marea si noaptea


















Pier Theatre ziua si noaptea































Shobolini

















Plaja comunala


















Monica Pisica verde


















Rocks and palms






















Mormantul lui Constantin Silvestri de langa catedrala St. Peter


















Deci... "at the pins and points ceremony at the boundary near this bound point"... Simplu ca bonjour...

















Copaci, nisip si cer
































Free pot area

















White cliffs of Dorset

















Surfer la varsta senectutii

















Contemplatie tampa...

"The Grey Zone" de Tim Blake Nelson

Pe vremea cand eram mai tanar, mai ignorant si mai lipsit de inima obisnuiam sa am incredere prea mult in ratiune si prea putin in glasul inimii. Nu credeam in ideea de absolutizare a raului pur si simplu pentru ca nu vedeam nici o utilitate pentru un asemenea demers etic. Lumea, asa cum era, ramanea cea mai buna dintre toate cele posibile, binele si raul fiind determinari ale propriei noastre raportari la consecintele morale ale actiunilor intreprinse, eliminand orice posibila asociere etica cu simtul comun si chiar… spun eu acum privind retrospectiv, cu bunul simt… Cu alte cuvinte, citisem prea mult Scopenhauer si Nietzche, intelesesem prea putin, in schimb ma purtam de parca il apucasem pe Dumnezeu de-un picior iar el, binevoitor cu mine, isi pogorase intre urechile mele toata intelepciunea celor vazute si nevazute.
Printre lucrurile pe care obisnuiam sa le tratez cu cinism se numara si chestiunea rescrierii in scop ideologic a istoriei de catre invingatorii ultimelor „incaierari” majore petrecute ca urmare a neintelegerilor dintre oameni. Evident ca nimeni nu poate nega falsificarea istoriei – nu suntem nici pe departe atat de romani pe cat spera unii… nu suntem nici macar atat de daci pe cat isi doresc altii, iar “The Founding Fathers” n-au fost nici pe departe atat de liberali si simpatici precum sunt ei prezentati azi, ci foarte puritani, rigurosi si lipsiti de umor… nici chiar ranzaretul de Ben Franklin nefiind deloc departe de aceasta categorie de oameni posaci si acri.
Desi nu ma indoiesc de bunele intentii ale democratiei, spre marea mea rusine, am fost uneori tentat sa cred ca, in scopul demonizarii unor sisteme politice de altfel demonice, cei buni si invingatori au mai trasat, pe ici pe colo, cate una-doua taieturi de condei, pentru a-i face, evident, pe cei buni si mai buni, iar pe cei rai si mai rai, pentru ca, in final, victoria binelui sa fie una absoluta. In cazul istoriei Holocaustului, nu m-am indoit de faptul ca au avut de suferit comunitati evreiesti sub guvernarea nazista, nu m-am indoit de faptul ca au existat lagare de concentrare si planuri de exterminare a unor grupuri etnice, dar m-am indoit de veridicitatea unor marturii care descriau brutalitati oribile savarsite parca sub influenta unor deviatii mintale in care sexualitatea si violenta se imbinau in forme patologice. Era greu sa cred ca poporul care l-a dat umanitatii pe Goethe si pe Beethoven este capabil sa creeze o monstruoasa masina de exterminare in urma actiunii careia milioane de oameni se transformau in cenusa si fum.
Asta pana mi-am dat seama ca raul care pune stapanire pe oameni nu are cu nimic de-aface cu Goethe, Beethoven, gradinile englezesti sau splendoarea artei renascentiste, ci pur si simplu cu faptul ca in anumite perioade istorice exista o adevarata vocatie a practicarii raului, vocatie care anima actiunile oamenilor. S-a intamplat in mai toata istoria omenirii, incepand cu epurarile etnice practicate imperiile antice, continuand cu razboaiele religioase, cu legiferarea sclaviei in oranduirea burgheza timpurie, culminand cu cele doua razboaie mondiale din secolul XX si cu politica dusa de personaje precum Hitler, Stalin, Pol-Pot, dictatorii latino-americani sau razboaiele economice ale inceputului de secol XXI denumite dramatic „actiuni anti-teroriste”. Intre masacrele savarsite de Asurbanipal sau Alexandru Macedon asupra populatiilor cucerite, prigoana crestinilor de la inceputul mileniului I, caderea cetatilor La Rochelle sau Breda, lagarele infiintate de englezi in Africa de Sud in timpul razboaielor contra burilor, gulagurile siberiene sau lagarele de concentrare naziste, „campurile mortii” din Cambogia sau inchisorile Abu Ghraib si Guantanamo nu sunt decat diferente statistice privind date si numere, si nu unele de continut moral. Imi este rusine cand aud argumentele aparatorii „corectitudinii istorice” sustinand faptul ca, in lagarele de concentrare naziste nu au pierit 11 milioane de oameni, nici macar 8 milioane, ci doar vreo 6 milioane, dintre care evrei nu au fost decat vreo 4 milioane si un pic… Cu alte cuvinte, „ia sa nu-si mai planga de mila atat evreii astia, pentru ca si armenii si-au „incasat-o” de la turci aproape la fel de urat si nu mai au pretentia sa-i mai consoleze nimeni”. Slava Domnului ca de asemenea agumente, desi am fost si eu la un moment dat un aparator al „corectitudinii istorice”, nu m-a lasat niciodata inima sa ma agat, avand intotdeauna decenta sa cred ca in asemenea situatii cifrele chiar nu conteaza, ele neavand puterea de a minimaliza in nici un fel intentia criminala a unor oameni sau a unor regimuri politice.
Regimul nazist nu a fost decat unul din cazurile in care dezordinea morala si apetenta omului pentru conflict si distrugerea semenilor sai s-au regasit transpuse intr-o maniera ideologica si de organizare politica. Caracterul profund malign al unui astfel de sistem nu poate fi evaluat insa doar prin prisma raportarii intr-o maniera cauzalista la conflictul dintre bine si rau – un astfel de demers maniheist isi pierde din consistenta in momentul in care, pentru a supravietui, individul este nevoit sa-si urmeze instinctele si sa se mute intr-o „zona gri” a moralitatii. Primo Levi, supravietuitor al Holocaustului si autorul mai multor lucrari memorialistice si eseuri avand ca tema perioada detentiei sale la Auschwitz sesizeaza foarte bine aceasta nuanta etica, denumind-o intr-unul dintre eseurile sale ca fiind „acele compromisuri asupra carora orice judecata devine complexa si dificila, actiunile care decurg din acestea fiind greu de judecat dupa o morala conventionala”. Iar cand spune acest lucru, Levi prezinta cazul acelor detinuti care, fortati de imprejurari extreme, au colaborat cu acel sistem criminal in cadrul caruia ei insisi erau victime si sortiti distrugerii.
Tim Blake Nelson (cunoscut celor cinefili pentru rolul lui Delmar din „o Brother, Where Art Thou?” al fratilor Coen), unul dintre cei mai respectabili regizori si actori de teatru americani, adapteaza pentru Broadway, initial, apoi pentru marile ecrane ideea transpusa de Primo Levi in culegerea de eseuri „The Drowned and the Saved”, respectiv povara responsabilitatii pentru aceia care, traind sub iminenta sfarsitului, aleg intre viata lor, prelungita cu ore, cel mult zile si refuzul de a ajuta la exterminarea celor deja condamnati. Decorul este reprezentat de infioratorul lagar Auschwitz-Birkenau, iar personajele sunt membrii unui Sonderkommando format din evrei maghiari. (Sonderkomando era un detasament de detinuti cu un statut relativ privilegiat, carora le erau permise anumite "libertati", in schimbul carora trebuiau sa ajute la intreg procesul gazarii prizonierilor, incepand cu pregatirea camerelor de dusuri pana la arderea cadavrelor in crematorii). Desi, dupa cum spuneam, membrii acestor detasamente se bucurau de un statut oarecum privilegiat, nu isi faceau totusi sperante in privinta supravietuirii deoarece stiau ca ei vor fi primi vizati in momentul in care tortionarii popoarelor ucise vor incepe sa stearga urmele crimelor comise. Mai mult, din cand in cand, aceste „sonderkommando” erau epurate pentru ca nu cumva zvonul atrocitatilor comise sa nu se raspandeasca in lagar, iar panica si teama pentru siguranta imediata a prizoniarilor sa nu degenereze in revolte si agitatii. De aceea, o conditie a supravietuirii pentru acei nefericiti o constituia „legea tacerii”, ascunderea fata de camarazii lor detinuti a crimelor savarsite de stapanii lagarelor, devenind in acest fel oarecum partasi la acestea si deci, pasibili de responsabilizare si chiar culpabilizare.
De altfel, o statistica trista de dupa razboi sesizeaza numarul mare de sinucideri, in procente transpuse in doua cifre, a supravietuitorilor acestor lagarelor de concentrere… Insusi Primo Levi a murit in urma unei tentative de suicid, in 1987, lucru care l-a facut pe Elie Wiesel sa declare, cu o tristete plina de talc, „Primo Levi a murit la Auschwitz, patruzeci de ani mai tarziu…” Acesta este „zona gri” a moralitatii; intelegerea si iertarea o poti obtine de la ceilalti, tu continuand insa sa porti in suflet demonul remuscarii de a fi supravietuit atunci cand altii nu au reusit acest lucru si mai ales, de a supravietui tocmai din cauza ca aceia nu au supravietuit.
Dincolo de povestea filmului, realizat intr-o maniera deopotriva realista (prin jocul actorilor), dar si neo-expresionista (prin cadrele, decorurile si actiunea de fond), tema iminentei mortii si a negarii moralitatii insasi ca modalitate de supravietuire este omiprezenta. „Nu suntem criminali” si „suntem deja morti” isi repeta obsesiv personajele, speranta supravietuirii nefiind o proiectie asupra viitorului ci incercarea incremenirii intr-un prezent lipsit de absolut orice perspective. Pana si SS-istul Muhsfeldt, interpretat magistral de Harvey Keitel traieste in acelasi univers incremenit in prezent, destainuindu-si, sub imperiul unei tristeti mefistofelice, credinta ca viitorul sta sub semnul distrugerii totale: „mai intai voi, apoi noi”. Pentru absolut toata lumea a vorbi despre viitor pare un lucru lipsit de sens pentru ca, la fel ca si capitanul Alatriste, toti isi spun „in viitor vom fi, oricum, morti”. Libertatea pe care ti-o poti permite are la baza cinismul sartrian: esti liber sa accepti, sau esti liber sa mori, folosindu-te inclusiv de suicid. Unii, aleg suicidul, dupa ce s-au facut partasi fara voia lor la asasinarea propriilor familii, altii aleg revolta armata, preferand o moartea la capatul unei astfel de actiuni disperate, decat gazul si flacarile crematoriilor. Finalul insa nu este decat unul – cenusa iesita pe furnalele sinistrei fabrici a mortii.
Pelicula mai are in distributie, pe langa Harvey Kaitel, deja amintit, pe David Arquette, Allan Corduner, Steve Buscemi si Mira Sorvino. „The Grey Zone” este un film cutremurator si deopotriva trist, o ecranizare excelenta a unui eseu care isi propune nu o naratiune de tip literar, ci o introspectie asupra unor mecanisme psihice si morale. Transformarea acestuia intr-o piesa de teatru si, ulterior, intr-un scenariu de film sunt dovada inteligentei artistice ale unui Tim Blake Nelson care se pare sa fie departe de a-si fi etalat dimensiunea adevaratei sale valori regizorale.

Eurovisionul cocosatilor

Aseara a fost pe TCM… sau TNT… nu mai stiu pe care, “Heart of Darkness” de Nicolas Roeg, cu Tim Roth si John Malcovich… Cum filmul incepea dupa miezul noptii, iar ceasul era trecut de 10, in loc sa caut niste pornaciuni pe net sau sa scriu articolul despre “The Grey Zone” si “Waltz with Bashir” (pe care am sa le public dupa ce mi-o trece lenea ce-mi da frisoane de vreo doua saptamani incoace), n-am avut ce face si dau pe tevereu (de altfel un post respectabil si singurul pe care ma mai uit) si ce vad… Eurovizion, frate…! Am vrut sa dau un “pason” si sa mut pe alte „circoteci” (vreun Dan Diaconescu, vreo Nikita… ceva), cand ochii ca doua caprioare ai Monichii prind sa se umezeasca si sa zica ca nu, ca ea vrea s-o vada pe Elena… Who the fuck is Elena, fac eu pe prostul… dar nici asa n-a tinut, asa ca a trebuit, ca orice mascul alfa care se respecta, sa-mi bag coada intre picioare si sa ma conformez mofturilor pisicesti. Si rau nu mi-a parut… pentru ca ce a urmat a fost o caterinca de toata frumusetea…
In primul rand de remarcat stilul muzical abordat cu predilectie de catre majoritatea concurentilor, in special de catre cei din spatiul ex-sovietic si ex-iugoslav… respectiv o combinatie strutocamilistica, foarte apreciata in culturile semibananiere de marleti cu par pe limba si cunoscuta sub denumirea de manele-etno-dance. De altfel, o astfel de abordare muzical-coregrafica a devenit o obisnuinta la ultimele Eurovizioane, cam de la editia castigata Ruslana si handralaii – dansatori imbracati in stilul Conan Barbarul care scot flacari pe sub coada si gagici copanoase si decoltate in latexuri si piei de bou… ca Xena printesa cea urata. Pe langa coregrafia „kitch”-oasa gen „Lord of the Dance in vremea ciumei”, muzica poate candida cu succes la categoria „cele mai nashpa dintre cele mai nashpa nashpeturi”… Ai impresia ca toate piesele au fost compuse de Costi Ionita intr-una din zilele sale cele mai nefericite, intre o shaorma si o criza de identitate sexuala presarata cu cele mai pesimiste intrebari despre rostul existentei intr-o lume pana la urma, in pizda ma-sii, efemera… Sunt convins ca filosofia care sta la baza Eurovizionului isi va gasi suprema asezare in matca practicii in momentul in care Romania va castiga o editie, iar urmatoarea va fi organizata de Bucuresti in Parcul Izvor avandu-l ca si kapelmeister pe Marian Vanghele, reprezentantul Romanichii fiind Florin Salam, cel care va seduce definitiv multimile de votanti ai lu’ Basescu, ai lu’ pedeleu’ si pesedeu’, mobilizati exemplar la chemarea patriei in jurul gratarelor cu mici si ragaind admirativ de la berea la pet la fiecare tril virtuos al maestrului cu lant la gat si „geaca” Harisson.
Editia din acest an nu face nimic altceva decat sa niveleze drumul in perspectiva iminentului iures al hartistilor nostri ca este… si care o sa fie… Nu cred ca am vazut vreodata atatea „cepe” adunate la un loc cu ocazia vreunei manifestari cantatoare. De fapt, „cepele” prezente in concurs s-au impartit in trei categorii.
Prima ar fi „cepele” cu pretentii, in mare parte venite din Occident, printre care s-au infiltrat, dupa modelul „hop si noi, traiasca ma-ta!” si cativa nemancati din est… Adica… niste cehi care se dadeau uta-uta pe scena cu un gipsy-punk basinos, combinat cu un soi de Goran Bregovici dar mai nespalat pe dinti, cam ca Emir Kusturica & No Smoking Band. Am ras cu lacrimi si, colac peste pupaza se mai oripileaza si Monica-pisica: „Exista tigani in Cehia?”… „De ce nu, doar sunt la o aruncatura de bat de Auschwitz!”, raspund eu si-mi sparg paharul de vin in cap, mandru de gluma de cacat pe care am facut-o. Abia termina astia de cantat, ca intra altul, tot din lumea buna si anume belgian… un fel de Stefan Banica junior cu o burta de Elvis in faza terminala, care da drumul la un fel de „evergreen oldie but goldie”, fara cap si fara coada, despre care nu mi-am dat seama nici cand a inceput, nici cand s-a terminat… Doamne-ajuta! A urmat Belarus, reprezentat de un fel de Rafael, dar fara centura neagra la karate, si apoi Suedia, reprezentata de o domnita de aproape doi metri, cu un trapez la care daca te uitai iti dadeai seama ca principala bucurie a fatuchii respective era sa bage zilnic cate o suta de lungimi de bazin olimpic… sau sa ia cate doi urati ca mine, unul pe un umar si altul pe celalalt si sa scoata sub zece secunde la suta de metri plat… In rest, vocea OK iar melodia influentata de cacatelele alea de metale melodioase dupa care se dau in vant toti nordicii. Islandezii au venit cu o pisicuta care semana cu rodul iubirii dintre Jessica Simpson si Scarlett Johansson, dar cu tzatzici mai mici, iar finlandezii cu un soi de DJ Bobo dar mai urat si cu aspect mai cocalaresc, ca un rapper de Crangasi esuat in „dance”, amintind de stilul lui Nick de la N&D. Cand l-am vazut, mi-am amintit de un reportaj despre niste rapperi din Danemarca, care se rasculasera ei, cica, impotriva asupririi de pe-acolo… Caciuloaie, glugi, Fubu, lantoaie, figuri de Bronx… totul in decorul unui orasel facut parca din turta dulce… Hai sa moara ma-ta… sa tot dai la muie sistemului! La fel si cu finlandezul manelist… Si, dupa cum va spuneam, incurcati ca maimutele in suspensor, unii din… nici nu mai stiu de unde… din fosta Iugoslavie, anyway, care vroiau sa para Bon Jovi si nu reuseau sa aduca decat a Holograf in perioada marilor succese capilare. La fel ca si aia din Bosnia-Herzegovina, care scenic preluau conceptul lui Coldplay de pe „Viva la Vida” (concept pe care, apropo, sa-nnebunesc daca l-am inteles, desi din fire sunt baiat cult si cunoscator intr-ale artelor), adica toale ca ale alora din tabloul lui Eugen Delacroix, sunand insa tot ca Bere Gratis, minus chelia, burta si parul de pe piept ale lu’ Mitza… sau Mitzi… sau cum ma-sa pe gheata i s-o zice…
A doua categorie ar fi „cepele oparite”… adica marea majoritate a concurentilor, printre care, evident, si concurenta noastra… Toti erau plini de viata, dantuitori si gratitudinosi fata de publicul aplaudac, pe care il umpleau, la finalul reprezentatiilor, de „senchi”-uri si ocazional, aia mai culti, de cate un „spasiba!”. Reprezantanta noastra, care pe vremea cand evolua la Mandinga mi se parea mai bunoaca, s-a incadrat perfect in aceasta categorie (ca doar Laurentiu Duta i-a fost baci… stiti voi, ala cu „Huh-hah-diri-diri-da… na-na-na cifre, cifre!”… urmat de cate un moon-walk a la Jacko”). Dar, din fericire nici n-a iesit prea mult in evidenta, fiind mult surclasata de restul nashparliilor, care s-au lansat intr-o lupta nemiloasa pentru titlul de „uratii-uratilor”. Primele care au acaparat scena, din aceasta categorie, au fost uratele din Armenia… Doua gemene urlatoare, in stilul surorilor Modorcea, dar mult mai neatractive din punct de vedere sexual… adica… de fapt… pur si simplu neatractive din punct de vedere sexual care, vrand sa cucereasca inimile celor pititi pe dupa televizoare, au interpretat o manea de-a lor de-acasa, gen foarte apreciat de soferii de tir de pe ruta Baku-Frunze-Tbilisi. A urmat Turcia, care cred ca nu mai are nevoie de nici un comentariu… Bulgarii au fost pusi pe depanat basme, aducand pe scena pe unul imbracat ca Gerald Butler in „Beowulf si Grendel”, dar cu vocea in fustita „lambada”, ca a lui Mihaita Traistariu… In finala s-au dus, dintre „cepele” enumerate la aceasta categorie, Romania, Turcia si Armenia… Adica… i-a tunat si i-a adunat!
Ultima categorie o reprezinta „cepele din alt film”… adica aia care s-au dus acolo fara sa stie despre ce e vorba… Nici suficient de nasparlii… gen Israel, Islanda, Malta sau Elvetia, nici macar afoni si din contra, unii chiar simpatici, ca grasunica aia haioasa din Portugalia. Astia cred ca s-ar fi putut duce sa cante in orice alta parte fara sa se faca de ras… Au ales insa sa se duca la Eurovizion si sa se faca de ras. S-au calificat in finala in grup, mai putin Elvetia, semn ca Occidentul s-a cam saturat sa castige numai „blatistii” astia din est. S-au calificat pana si grupul de fete din Israel, care si-au facut publice pe scena toate belelele lor de-acasa, cantand intr-o formula multietnica si interconfesionala, adica cea mai lipsita de sex-appeal evreica de la Golda Meir incoace si o araboaica nasoasa si mai urata chiar decat Yasser Arafat. Au interpretat o melodie despre cum isi doresc popoarele de pe amble maluri ale Iordanului sa traiasca in pace si prietenie, au cantat la chitarute, au batut in niste tobe patrate si si-au aruncat una alteia, pentru a intari mesajul de pace transmis, niste ocheade pline de dragoste, cam ca Jena Jameson catre Briana Banks in celebra pelicula a lui Peter North „Lesbian Bedtime Stories”.
O prima seara plina de muzica de camin cultural, mutre botite si fals entuziasm, deasupra carora trona imperial, precum un joben gaurit pe tartacuta unei sperietori de ciori, engleza sovietica a celor trei… sau patru… nu mai stiu ca eram dupa cateva pahare de vin, a prezentatorilor. Sambata cica e partea a doua, dar eu nu am s-o vad, pentru ca o sa fiu plecat la Sibiu, unde, probabil, o sa ma imbat rau si o sa ascult jazz intr-un bar de jazz…
… Si sa nu uit… cica pentru Franta participa Patricia Kaas. Exact cum va spuneam… se cam zgarie pe ochi Occidentul "ca castiga" esticii in ultima vreme trofeul… care, intre noi fiind vorba, nu-i mare branza de capul lui… Si totusi… Patricia Kaas…

Eng'land, Eng'land' Eng'land!

Ultimele doua saptamani si ceva au fost saptamani in care aproape ca am uitat ca exista Base, Dan Diaconescu, Piticul Porno, Nicolae Guta sau nea Gigi (care, by the way, am auzit ca a sezut pe bulau cat timp am lipsit eu)… pentru ca am plecat, impreuna cu Mariana pe care o mai cheama si Monica in sudul Angliei, la Bournemouth… Ea ca sa invete nu stiu ce chestii de…aaa… ma rog… niste chestii… ceva cu “economics”, sau cel putin asa scria pe unul dintre manualele pe care m-a tot pus sa i le car, eu ca sa fac aerosoli, sa ma imbat si sa fac scandal, sa vad stadioane de rugby si sa citesc pe Tom Hodgkinson… Cateva aspecte am punctat:

Munca la ei…

Ce nu inteleg eu despre englezi este cand naiba mai muncesc, pentru ca, intre noi fiind vorba, sunt destul de avuti si, dupa cum am fost noi invatati la scoala, nu se poate nici paine fara munca si nici munca fara sa fii prost ca un cur… Pana si eu, in aste’ zile, desi eram la „frecat duda” sau „lasure”, cum spun betivii aia p’acolo, a trebuit sa ma scol in fiecare dimineata la ora 8 ca s-o conduc la scoala pe Monica, care nu invatase drumul, dar nici n-a parut vreo clipa preocupata de acest aspect… exceptand, evident, cateva dimineti in care, pur si simplu am fost prea afectat de… bautu… vreau sa spun de oboseala acumulata in ajun, ca sa mai pot schita si altceva decat un zambet tamp, cateva bolboroseli si o respectuoasa intoarcere pe partea cealalta… In ciuda unor astfel de incidente, aferente pana la urma drumurilor lungi si vietii de cuplu, sculatul de dimineata mi-a oferit totusi avantajul castigarii timpului suficient preumblarilor prin zona… Intr-o dimineata, de exemplu, am mers pe faleza pana la Poole, o asezare aflata la 6 mile de Bournemouth, de mi s-au evaporat, in nici o jumatate de ora, toti aburii alcoolului in care imi fierbeau creierii. In timpul plimbarii am remarcat cum faleza era plina de oameni. Unii stateau la plaja, altii se dadeau cu bicicleta sau cu rolele, altii faceau jogging, basca o gramada care se dadeau cu placile de surfing, ca daca dadeai cu un bolovan in mare, mai mult ca sigur pocneai pe vreunul in mecla.
Si atunci m-am intrebat si eu ca prostul abia deprins cu mersul lucrurilor in capitalismul asta cacacios in care trebuie sa ne vindem sclavi unor slujbe de cacat pentru a ne bucura de dinti sanatosi si de pensie: „Bine, dom’le… da’ astia de pe-aici de unde fac rost de bani, ca nici nevoiasi si nici iubitori de munca nu prea par?”… N-am putut, evident, sa raspund la astfel de intrebari oricum prea grele pentru statutul meu social, dar, baiat „open minded” din fire, am decis ca, de unde fac rost, treba lor si mai ales cum ii fac rost fara sa dea in branci de atata munca, bravo lor! Un lucru este sigur: prea multi emigranti care sa faca treaba in locul lor nu prea sunt, cel putin in Dorset si imprejurimi – de la tipul care face curat in parc, pana la functionarul de la banca, toti sunt englezi. Poate ca slujbele lor sunt atat de bine platite, incat mai multi oameni ocupa un singur loc de munca, frecventandu-l prin rotatie si impartind leafa… Desi parca mi s-a parut ca grasanul plin de tatuaje de la toneta cu hamburgeri era acelasi in fiecare zi… Doar daca n-o fi avut pe-acasa vreo doi-trei frati gemeni, iar afacerea era, de fapt, una de familie…

Toaletele…

Spre deosebire de alte orase unde efectuatul unui banal pipi devine fie o provocare olfactiva (ca in cazul w.c.-urilor numite si ecologice din Becuresti), fie capata dimensiunea unei adevarate investitii (ca la Venezia, unde accesul la o toaleta publica costa doi euro), fie este o misiune imposibila (ca la Barcelona, unde daca te apuca, ori elimini prin transpiratie, ori gasesti un loc mai retras, pentru ca o toaleta n-ai sa gasesti, feresca sfantul!), la Bournemouth aceste locuri de reculegere si aducere aminte sunt… un fel de „pride of the borough”. Sunt atat de multe, incat poti sa bei linistit cate beri vrei, unde vrei si in amestec cu orice. La cel mai mic semn de revolta a vezicii nu trebuie decat sa-ti faci privirea roata si nu are cum sa nu-ti sara in ochi o toaleta… Pe faleza, cel putin, ele rivalizeaza ca numar cu tonetele de inghetata si cu hamburgariile ambulante. Numeroase, ceea ce din start este un lucru bun pentru orice crestin cumsecade venit la cura de alcool, mai sunt si curate, ultra-tehnologizate, cu tot felul de pisoare cu celule fotoelectrice, care actioneaza jeturi de apa, sapunuri, parfumeaza, dezinfecteaza… mai ca nu ti-o si scutura… In plus, pe peretii lor nu gasesti mesaje de genul „Name’s Mark, I’m fagg. Call me if you lookin’ for fun!” Gasesti in schimb automate de prezervative… pentru doua lire poti sa-ti tragi trei prezervative dintre cele mai „iron gear”, dar numai in toaletele baietilor… Hmm… am reflectat si am ajuns la concluzia ca rationamentul amplasarii lor in toaleta baietilor este justa: de exemplu, iesi cu o domnita la carciuma, bei cateva beri, mai un mozol, mai o tzatzica… te trezesti cu o ditamai minunea in nadragi. Drept care tre’ sa o inviti pe domnisoara undeva… undeva unde? Acasa nu se poate ca poate mai vrei sa mai bei una-doua-trei dupa… iar la toaleta fetelor… hai sa fim seriosi… cine are tupeu sa-si invite mandruta pentru „una mica” in toaleta fetelor!?!... Asa ca te duci la baieti, ca ei sunt mai libertini si mai intelegatori cu suferintele tineretii…
Regina toaletelor publice din oras este cea din parcul central. Initial am crezut ca acolo se gasesc birourile administratiei parcului – o constructie din caramida rosiatica, cu ferestre cu tocuri albe, impecabil vopsite si tigla neagra. De aceea eu, ca un tolomac, nestiind despre ce e vorba, mai mergeam inca doua sute de metri cand aveam nevoie, pe undeva la marginea cealalta… Langa usa, o placa comemorativa amintea celor care treceau pe-acolo ca fac pipi cu obladuirea consiliului local, care pune la dispozitia omenirii toate acele facilitati. Iar deasupra, era trantita o stema cu lei, inorogi, trandafiri si frunze de floarea cucului. Pentru ca daca si in Anglia trebuie sa dai bani la toaleta, atunci poti sa te caci pe ea de democratie liberala.

Alienii…

Cei mai haiosi sunt chinezoii… sau „asiaticii”, cum le spune Monica cea multiculturala si iubitoare de semeni… Sau „prietenii mei asiaticii”, asa cum isi numeste colegii de scoala, pentru ca in grupa ei… de fapt in scoala pe care o frecventeaza, elementul asiatic este predominant. Eu, cainos si fidel idealurilor national-socialiste, i-am botezat arogant si plin de mine in pielea mea alba „prietenii mei elefantii”, parafrazand intr-o maniera total lipsita de originalitate o pelicula candva celebra in zona Rahova-Ferentari-Giurgiului si nu numai. Daca femeile asiatice mai sunt cum mai sunt, adica total neinteresante si urate ca limba rusa, baietii merita o analiza mai amanuntita…
In primul rand fumeaza ca la balamuc, cum ar spune baietii de la mine de la bloc. Intr-o pauza, rad cate trei-patru tigari, dar nu oricum, ci punctand maxim la impresia artistica: apuca tigarile cu dintii, direct din pachet si aprind cu brichete marca Zippo, frecand aprinzatoarele pe cur sau pe picioare… inca n-am vazut pe niciunul sa aprinda ca Van Damme in „Dublu Impact” (stiti voi figura… deschizi capacelul brichetei si aprinzi scapariciul dintr-o singura miscare, asa… click-clack!), dar cand vreunul dintre ei va reusi asta, atunci cred ca s-ar putea intoarce acasa si sa se apuce de meditatii transcedentale, convins de desertaciunea acestei lumi, pentru ca, vorba lui Grig Bivolaru, „nil intentatum reliquit”…
Apoi sunt fascinati de tot ce inseamna moda occidentala: frizuri, toale, apucaturi de oras, rock, punk, disco, rap… De departe, cei mai panarama sunt asiaticii care se cred negrii… In rest, tra-la-la…
Altii, la fel de caterinca, sunt arabii… Atata doar ca ei se imbraca si fumeaza dupa cum le recomanda democratia islamica. Interfereaza bine cu asiaticii alaturi de care, conform informatiilor furnizate de Monica si preluate din surse mai mult decat sigure, adica de la unul dintre „asiatici”, conduc caracatita contrabandei cu tigari din Bournemouth. Se strang de obicei in grupuri de cate 5-10 si… fumeaza… ca altceva din ce mai sporovaie ei acolo nu inteleg. Mi-a sarit in ochi in special unul, micut, dintos si barbos, cu o privire blajina de bandit mexican, genul care isi alege ca modele in viata pe molahul Omar sau pe Ali cel Chimic…
O alta categorie etnica „exotica” sunt rusii. Cred ca este o moda prin Rusia ca familiile mai instarite sa-si trimita odraslele la studii in Anglia, pentru ca peste tot pe-acolo dai de alde da’stia. Sunt foarte bine imbracati, bine hraniti… unii chiar prea bine si toti se poarta de parca ar fi venit acolo calare pe tancuri… Lucru de altfel foarte de inteles, la cati bani umbla zvonul c-ar avea… ca n-am vazut unul care s-o arda la pub, cu „fish and chips” si bere la pahar…
Si in fine… pakindinezii… ca nu stiu cum altfel sa le spun, pentru ca, asemenea arogantului si ignorantului reprezentant al imperialismului colonial, Mr. Harris, din nuvela „Mvana Vamuke” de Al. Nenov, pentru care toti negrii aratau la fel, la fel si in cazul meu… habar n-am care-i indian, pakistanez sau bangladesh. Stiu in schimb ca tuturor le place sa se descalte in locurile publice cu un entuziasm invers proportional cu pasiunea pentru igiena picioarelor. M-am convins de acest lucru intr-o croissant-erie cand, intr-o dimineata, vecin de masa cu un reprezentant al celor trei popoare, am degustat o ceasca de ceai si un croissant cu vanilie asortate cu miros de picioare imputite…
Ar mai fi si negrii, dar astora nu le-am acordat prea multa atentie… Nu din prejudecati rasiale, pentru ca nu am asa ceva, ci pur si simplu deoarece, la fel ca in cazul femeilor asiatice, mi s-au parut neinteresanti… Desi am remarcat ca unora dintre ei le place sa vorbeasca singuri… Serios! Isi priponesc privirea undeva aiurea si incep sa bolburoseasca ceva… nu stiu ce… Am crezut, initial, ca poate sunt musulmani si sunt la ora rugaciunii… ca stiu ca p’astia ii apuca piosenia de mai multe ori pe zi. Dar si pakindinezii sunt, unii dintre ei, musulmani… dar pe ei nu i-am vazut asa de apucati de streche. Oricum… mi s-au parut destul de spooky, mai ales ca unul dintre ei s-a asezat intr-o zi langa mine pe o banca din parc, speriindu-ma de moarte…

Alogenii… adica englezoii…

Cel putin aia de prin sud traiesc fara nici un fel de grija, cu gurile pan’ la urechi, plimbandu-se toata ziulica, facand sport, band bere si taind frunza la caini. Nu sunt deloc atat de grasi cum ii prezinta folclorul continental, cu exceptia pisicutelor care sunt, o buna parte dintre ele, destul de „impanate”. Chiar si asa, sunt foarte dragute si gratioase in uniformele lor de pisicute, compuse din pantofiori „balerini”, colanti, un fel de bluzite-rochite decoltate si din tot felul de bijuterii de plastic colorate in toate culorile pamantului… Nu difera prea mult ca aspect de pisicutele noastre, atata doar ca nu sunt afectate de bolile aferente societatilor mizere si inapoiate, repectiv maneaua, arivismul si prostitutia. Baietii, in schimb, arata toti de parca ar fi sportivi de performanta: bine legati, inalti, betivi si cu un limbaj care l-ar fi trimis la culcare pana si pe nea Laca. Am observat la ei un dispret genetic fata de orice activitate sportiva care nu inseamna fotbal, rugby sau cricket… Sedeam intr-o zi pe o banca in parc, iar in fata mea doi americani se jucau cu o minge d’aia tuguiata, de-a lor, pe pajiste. Unul dintre ei chiar arunca foarte bine, aratand reale calitati de quarter-back (celalalt era insa muci, un grasan care nici nu stia nici sa arunce, nici sa prinda mingea, la un moment dat plavanul fiind cat pe ce sa vina gramada peste o brazda de lalele). Doi englezoi care trecea prin preajma, desi nu au vazut prestatiile celui mai talamb dintre americani, si-au dat ghionturi, dand drumul la bascalie: „Look mate… wha’a goofs!... Amerikens, amerikens!”
Le plac in schimb animalele si, mai mult, copiii. Cred ca principala activitate a femeilor de pe acolo este sa faca copii; si ii fac foarte bine, grasuni, blonzi si incredibil de frumosi. Fiecare domnita, la dupa ce isi termina perioada de „pisiceala” isi alege un cal din-ala de baiat si il pune sa-i faca cate patru-cinci copii, pe care apoi ii poarte mandra dupa ea in carucioare, atarnati de fuste sau legati in hamuri. Barbatii plimba cainii, cate doi, de toate rasele, formele si marimile. Asta am observat, cel putin, la taranii din sud, care mergeau desculti pe strada cu blugii rupti in cur, urlau pri carciumi cat ii tineau bojocii, isi ciupeau femeile de cur in public, beau ca turbatii si se comportau, in general, ca niste handralai dezinhibati… ceva intre comportamentul unor huligani „old-school” si al unor rudies fugiti de la scoala inainte de absolvirea ciclului gimnazial.
Londonezii in schimb sunt altfel… Mai scortosi, probabil mai lipsiti de umor, mereu pe fuga si imbracati de cel putin cinci sute de lire. Noroc cu meltenii de la tara, care vin la Londra in excursie, se imbata, zbiara ca apucatii si coloreaza atmosfera…

Mancarea si bautura…

Mancarea este proasta si scumpa, dar multa… Nu stiu daca acest ultim aspect este laudabil pentru ca n-am reusit inca sa elucidez aceasta dilema: cat de bine este sa mananci scump, dar mult, in conditiile in care mananci mult si prost? Ca orice vegetarian de buna credinta, as fi spus ca mai bine iesi la pascut, dar… when you’re in Rome…
Elementul de referinta al gastromoniei britanice in constituie cartoful, preparat sub forma de „chips”, adica prajit. La micul dejun ai eggs, bacon, chips and beans, la pranz sausages, chips and beans iar la cina, sa nu-ti umpli burta prea mult si sa mai lasi loc si de bere… fish and chips… Se cam repeta faza cu chipsurile, nu-i asa?... O saptamana am crapat la cartofi cat n-am mancat in cinci ani. Pana cand am schimbat meniul, dandu-ma pe friptura de vita. Cand am cerut prima oara acest meniu, baiatul de la bar care mi-a preluat comanda, m-a intrebat: „Doriti cu salata verde si rucola sau cu cartofi prajiti?”... Si acum sunt convins ca m-a luat la un misto foarte subtil cu intrebarea asta…
La bautura stau, in schimb, excelent… De felul meu sunt bautor de vin si de tarie, dar atat de bune erau acele „ales” (bere nefiltrata facuta in butoaie de lemn), incat sa te afli ca al mai pios dintre crestini si tot nu te poti abtine sa nu lingi cel putin cinci pe noapte. Le mai servesc si la „pints”, care au aproape 600 ml, pe pun pline ochi si nu lasa nici un fel de „traditionalele doua degete de spuma”, asa cum te aburesc muistii astia de barmani din Romania cand vrei sa le crapi in cap halba pe care ti-o umplu jumatate cu clabuci… La gust, berea englezeasca este… perfecta… Am gustat destule soiuri de bere, de felul meu fiind un bautor rafinat, dar o bere mai usoara si mai plina de limpezime ca berea englezeasca nu am intalnit. Merita sa traiesti acolo numai pentru berea lor… Englezii beau, dupa socotela mea, de la cinci beri in sus pe zi. De indata ce termina serviciul, se duc vre-o ora pe-acasa, cat sa faca un dus si sa-si schimbe ciorapii, apoi dau buluc la carciuma. La fel fac si pisicutele, care se cocoata pe niste tocuri lungi cat niste prajini, isi trag pe ele niste fustite scurte si se duc sa se socializeze cu baietii. Doar ca ele nu veau bere… Beau un fel de rose-frizante americanesc, usor dulce si parfumat si, daca ofera baietii, cate un cocktail sau vreun shoot de tarie. Ele se hlizesc si se gudura ca niste pisicute pe langa ei, ei stau bine priponiti pe picioare si cu pieptul in fata, razand in gura mare si intrecandu-se in gesturi cavaleresti… La sfarsitul serii toti pleaca rupti de beti acasa, pentru ca a doua zi sa o ia de la capat… Ceea ce am facut si eu… pentru ca, when you’re in Rome… dar parca am mai spus asta…

Ar mai fi multe de povestit, dar mai bine pun niste poze. Anglia, cel putin sudul cel vesel, este minunata…

Reguli vechi si noi

Rasfoind siturile de specialitate si in special pe cel mai mintos si mai cu coarne late dintre toate, adica veveveirebe… aflu ca zilele trecute, la Londra, „the senior stakeholders”, adica ai mai baci dintre bacii rugby-ului mondial, s-au adunat sa discute despre despre cum stam, despre ce-i de facut si despre incotro ne indreptam. Pe langa „bla-bla”-urile gen „cum afecteaza criza financiara rugby-ul de pretutindeni si cum s-o depasim cu camasile pe noi”, s-a adus in discutie si chestiunea asa numitelor Experimental Law Variations. Aceste reguli experimentale, denumite si Stellenbosh Laws, au avut ca scop fluidizarea jocului de rugby si eliminarea momentelor pasive, propunandu-se incurajarea jocului pe treisferturi, a vitezei si a obtinerii punctelor prin eseuri. Aceste lucruri, considerate elemente de spectaculozitate, nu au avut insa ca scop favorizarea atacului si subminarea autoritatii in joc a inaintarii ci mai degraba reevaluarea jocului in viteza pe fondul scaderii presiunii si, implicit, a riscurilor accidentarilor grave, a jucatorilor din gramada. Desi contestate de foarte multe personalitati din rugby-ul, si aici amintesc pe fostul pilier englez Jason Leonard, pe Martin Johnson, Warren Gatland, sau fostii „all blacks” Sean Fitzpatrick si Josh Kronfeld, regulile propuse sunt in mare masura unele de bun simt si propun in primul rand acceptarea evolutiei jocului de rugby de la „scrumming” la „passing”. Daca mai amintim faptul ca aceste reguli au fost aparate de insusi Spiro Zavos (un fel de Umberto Eco al literaturii si gazetariei sportive din Australasia), cred ca orice banuiala ce ar putea plana asupra bunelor intentii ale acestor reguli dispare.
Si ce spuneau aceste reguli din cauza carora nici noi, nici IRB si nici alti mintosi nu-au avut somn in ultimii doi-trei ani…
1. O prima regula interzice jocul balonului de jos in maul-uri („hands in the ruck”), balonul putand fi repus in joc doar de un jucator aflat in picioare. Deblocarea balonului se face doar prin talonare, ramasarea gramezii spontane se face doar perpendicular pe linia de contact dintre purtatorul de balon si jucatorul care placheaza (aceasta linie stabileste de asemenea si offside-ul in cazul fazei respective), iar jucatorul care in timpul miscarii gramezii ramane blocat in teritoriul advers, in pozitie de offside, poate fi indepartat, prin „smulgerea” lui din gramada, de catre adversar. Scopul interzicerii jocului balonului de jos a fost acela de a elimina riscul accidentarilor in maul-uri, miscarile facute de jucatori in timpul confruntarilor pentru castigarea posesiei ridicand un asemenea risc. Jocul pierde, evident din dinamism si spectaculozitate, succesiunea unor asemenea momente statice putand parea plictisitoare si neaducatoare de profit teritorial, dar castigandu-se siguranta.
2. In timpul gramezilor fixe, toti jucatorii, cu exceptia mijlocasilor la gramada, pot sta la cinci metri de linia ultimelor picioare, in loc de zece metri, conform regulilor vechi. Acest lucru impune, in primul rand, cresterea capacitatii de reactie a jucatorului care scoate mingea din gramada (flanker de parte deschisa, inchizator sau mijlocas la gramada), in conditiile in care acesta poate fi placat mai rapid de catre adversarii aflati mai aproape. Este incurajata acuratetea jocului defensiv, echipa aflata in atac (in acest caz cea care introduce in gramada) fiind fortata sa gaseasca solutii mai complexe decat deschiderea cu baloane lungi de urmarire. O aparare buna presupune, deci, solutii ingenioase si mai spectaculoase.
3. La repunerile din tusa, fiecare echipa isi poate aduce atatia jucatori cat doreste, atata timp cat acestia se afla intre liniile de 5 si 15 metri. De asemenea, talonerul echipei care nu repune, obligat pana la aceste noi reguli, sa se pozitioneze in timpul repunerii intre tusa si linia de cinci metri, poate de acum sa se aseze oriunde in teren. Regula justa, deoarece ofera mai multa libertate tactica, atat ofensiva, cat si defensiva. De asemenea, disparand talonerul din vechea pozitie, se poate ataca pe langa tusa, dupa „repunerile pe primul om”.
4. O modificare importanta s-a operat in cazul repunerilor rapide din tusa. Daca inainte cel care lua initiativa unui asemenea procedeu isi repunea siesi, din afara terenului, in spatele liniei de 5 metri, conform noilor reguli, jucatorul poate repune rapid catre oricare coechipier ce nu este depasit pe linia apararii de nici un adversar venit in presiune. Jocul este mai rapid, se evita „timpii morti”, dar se si ofera un usor avantaj echipei aflate in defensiva, care dupa o astfel de repunere poate indeparta presiunea adversarilor printr-un sut tactic.
5. A cincea regula vizeaza calitatea arbitrajului, eliminandu-se tusierii de meserie. Toti arbitrii unei partide oficiale sunt „centrali” conform pregatirii, in cadrul partidelor in care au rolul de tusieri putand raporta arbitrului de centru orice infractiune observata, asumandu-si toata responsabilitatea deciziilor. Calitatea arbitrajelor creste, acesta fiind un factor pozitiv.
6. Greselile din joc, offside-urile sau brutalitatile pot fi transformate in lovituri de pedeapsa, gramezi sau trimiteri in tusa. In cazul gramezilor fixe dictate ca penalitati, faza urmatoare pasei de deschidere nu poate fi convertita in drop-goal… Spre rusinea mea… p’asta n-am inteles-o… Pus si simplu nu-mi aduc aminte cum era inainte…
7. In cazul in care mingea este introdusa in propriul 22, iar jucatorul purtator de balon o suteaza direct in afara terenului, repunerea din tusa se va efectua perpendicular cu locul sutului. Daca in urma sutului, mingea atinge terenul inainte de a iesi in margine, repunerea se va efectua din dreptul locului unde a cazut balonul. Regula corecta, pentru ca recomanda mai multa responsabilitate si respect al spiritului jocului, in cazul suturilor tactice.
8. Steagul de la coltul terenului de tinta devine parte a terenului, in cazul in care jucatorul in atinge in timpul culcarii balonului, eseul putand fi acordat. Pana la adoptarea acestor reguli, atingerea steagului de colt anula eseul. Hmm… eu cred ca mai bine s-ar scoate cu totul steagul de la coltul terenului…
9. Maul-ul poate fi prabusit de jucatorii echipei care se afla in aparare… pam, pam!…

… Si spun asta pentru ca aceasta este „buba” aflata in discutia forurilor seniorale ale rugby-ului mondial. Adica, dupa ce au intors lumea cu curu-n sus, dupa ce au dat la „gioale” echipelor care se incapatanau sa pastreze rugby-ul in afara experimentelor comerciale gen „rugby league” sau „rugby super-lague”, in care publicului ii sunt oferite, ca la americani, paine si circ, respectiv multe eseuri si faze usor de mestecat intlectual, dupa ce i-au facut pe cei mai bogati si mai bogati, iar pe cei mai saraci si mai saraci, de a ajuns Romania sa piarda la echipe precum Rusia si Portugalia doar pentru ca prapaditii aia sedeau pe burta tot meciul, asteptand doar momentul unui contraatac pe treisferturi, IRB este pe cale sa se „suceasca” si sa anuleze aceasta utima reglementare, intelegand pana la urma ca, pe langa oasele rupte aferente prabusirilor de maul, masura nu face altceva decat sa omoare jocul. Intrebati acum doi ani de ce au luat o astfel de hotarare, reprezentantii IRB au spus ca vor sa dinamizeze jocul si sa-l faca mai spectaculos pentru ca, in optica lor, prabusirea maul-ului de catre echipa aflata in aparare ar determina echipa aflata in atac sa deschida jocul pentru sarjele treisferturilor. In plus, au spus acestia, accidentarile rezultate din presiunea exercitata de contactul inaintasilor ar fi reduse, precum si obtinerea de puncte facile rezultate din penalitatile obtinute ca urmare a prabusirii moul-urilor. Caracterul liberal al unor asemenea decizii, in ciuda unora care le-au contestat, au fost privite cu optimism de majoritatea, luandu-se totusi decizia neaplicarii lor uniforme la nivelul diferitelor federatii. Europenii s-au declarat de acord cu posibilitatea convertirii in penaliati transformate spre buturi a infractiunilor rezultate din prabusirea gramezilor rulante, in vreme ce federatiile din emisfera australa au respins orice compromis, nepermitand ca penalitatile sa genereze puncte prin lovituri de picior, ci sa fie convertite in tuse, repuneri la mana sau gramezi regulate… Ca de obicei, federatiile din sud au gandit corect si in spiritul jocului.
Pana la urma, insa, decizia a fost una gresita… Accidentarile au ramas aceleasi, deoarece ramasarea gramezilor presupune procedee mai periculoase decat dinamica maul-ului rulant, numarul baloanelor blocate si a aruncarilor peste gramada au crescut, imitiativa deschiderilor pe treisferturi a fost in continuare anulata, preferandu-se jocul pe puncte de fixare. Mai mult, in Europa cel putin, vidul creat de noua reglementare a fost total. Daca nu s-a mai sanctionat prabusirea maul-ului, s-au sanctionat infractiunile generate de aceasta. Iar echipele au preferat, in continuare, transformarea penalitatilor in lovituri la buturi… Cu alte cuvinte, ce luai pe mere, dadeai pe pere…
Astfel incat, decizia IRB de a reconsidera acest amendament al regulamentului nu poate fi decat salutara… In plus, mereu am considerat ca inaintarea unei echipe de rugby merita mai multa consideratie. Ca de-aia nu suntem la fotbal…