Nord si sud

Asa cum se intampla in fiecare toamna, echipele nationale din emisfera de sud si-au inceput traditionalul turneu in Europa, ziua de sambata programand intalnirile dintre Anglia si Australia, Tara Galior si Noua Zeelanda si partida disputata de Leicester Tigers contra Africii de Sud.
Capul de afis al intalnirilor din aceasta saptamana l-a tinut meciul dintre Anglia si Australia, contand pentru “Cook Cup”. Englezii porneau increzatori, avand in fata o echipa a Australiei care pierduse sase din ultimele sapte partide disputate. Diferenta de valoare existenta la momentul actual intre cele doua emisfere a facut insa ca balanta meciului sa se incline in fata „sudistilor”, acestia reusind sa castige confruntarea. Wilkinson, care nu mai intalnise Australia din 2003, de la celebra finala a mondialului castigata de englezi prin „drop-goal”-ul lui „Johnny-Boy”, a fost din nou omul meciului pentru Anglia, marcand toate cele noua puncte (doua lovituri de pedeapsa si un drop), dar mai ales remarcandu-se ca cel mai combativ om de pe teren, cu 15 placaje reusite si un „turn-over”. Insuficient insa pentru a opri elanul australienilor, care pana la sfarsitul meciului au reusit doua eseuri, prin mijlocasul la gramada Will Genia si prin fundasul Adam Ashley Cooper, plus alte opt puncte prin uvertura Matt Giteau. Scorul final, 18-9 pentru Wallabies, iar pentru englezi greul abia incepe, respectiv partidele contra Africii de Sud si Noii Zeelande.
In ciuda infrangerii seferite, Anglia nu a aratat rau, dominand tusele prin Steve Borthwick si Tom Croft, de asemenea opunand o rezistenta mai mult decat onorabila in gramezile fixe, in conditiile date de o line I compusa din veterani precum Tim Payne, Steve Thompson sau Duncan Bell. Linia III engleza (Tom Croft, Lewis Moody, Jordan Crane) a fost pe deplin egala australienilor Elsom, Smith si Palu, flankerul Tom Croft aratandu-si inca o data calitatile de rugbist polivalent, utile atat in jocul de tusa, cat si in stabilizarea gramezii la momentele fixe. Punctul nevralgic al englezilor l-a constituit triunghiul defensiv compus din centri-fundas, Shane Geraghty, Dan Hipkiss si Ugo Monye (solutia ciudata a lui Martin Johnson pentru postul de fundas), cei trei reusind impreuna 11 placaje, fata de 18 ale adversarilor Ashley Cooper, Ioane si Quade Cooper, acesta din urma reusind singur sa stopeze de 11 ori atacurile englezilor in momente decisive. Chiar daca au fost ineficiente in atac, aripile engleze s-au revansat in defensiva, Mark Cueto si uriasul Matt Banahan (2.03 m) contracarand cu succes atacurile pe flanc ale australienilor. Si chiar daca eseul lui Adam Ashley-Cooper a fost marcat din placajul prea slab al lui Cueto, este greu sa-i reprosezi prea multe veteranului care a reusit 7 placaje pentru ai sai…
De parte cealalta, australienii au venit cu un capitan nou, Rocky Elsom, cu o gramada puternica pe impingeri, dar slaba in tuse, cu o linie de treisferturi desprinsa parca din rugby-league – rapida, puternica fizic si cu un excelent control al balonului si cu un antrenor in persoana lui Robbie Dean al carui viitor la carma Wallabies depinde de reusirea Grand Slamului in acest turneu european. Iar sanse reale pentru atingerea acestui tel par sa existe, australienii parand, cel putin dupa acest meci, decisi sa depaseasca momentele triste ale unui sezon ratat.

Celelalte doua partide, pe care din pacate nu le-am putut viziona, au fost Tara Galilor – Noua Zeelanda (12-19, cu un singur eseu, marcat de talonerul neo-zeelandez Andrew Hore) si Leicester Tigers – Africa de Sud (22-17 – victorie oarecum surprinzatoare la prima vedere, dar absolut fireasca tinand cont de lotul „subtire” al Springboks, din care au lipsit mai bine de doua treimi dintre titularii de drept).

Vineri se vor disputa Tara Galilor – Samoa si Franta – Africa de Sud, sambata Scotia – Fiji, Anglia – Argentina si Italia – Noua Zeelanda, iar duminica Irlanda – Australia. Cap de afis, of course, Franta – Africa de Sud… De vazut…

Celebrul 702

“Celebrul 702” este una dintre cele mai inteligente realizari ale cinematografiei romanesti. Asta poate si din cauza ca are la baza piesa unui autor inteligent, Alexandru Mirodan, dar si pentru ca a fost realizat sub bagheta regizorala a unui regizor cel putin la fel de spectaculos si de „cu temele facute” ca Liviu Ciulei, Mihai Iacob. Distributia filmului numara actori ca Radu Beligan, in rolul principal, Fory Etterle, Ion Fintesteanu, Florin Piersic, Sanda Toma sau Dem Radulescu.
Actiunea se bazeaza pe povestea lui Kid, un tanar rebel, arestat si condamnat la moarte in urma unei inscenari a unor gangsteri care aveau nevoie de un „tap ispasitor” pentru o crima pe care o comisesera. In ultimul moment, avocatul sau reuseste sa-l convinga pe directorul inchisorii sa amane executia prizonierului, deoarece o celebra editura, „Books & Books”, doreste sa semneze un contract pentru a obtine drepturile asupra publicarii memoriilor lui Kid. Peste noapte acesta devine vedeta inchisorii, cartile sale doborand toate recordurile la vanzari si impunandu-se ca „opere fundamentale” pentru tanara generatie.
Pelicula impresioneaza in special prin claritatea si coerenta dialogurilor, transpunerea scenariului semanand mai degraba cu o piesa de teatru, decat cu modul specific de abordare cinematografica. Radu Beligan, pe atunci in varsta de 44 de ani, reuseste un rol complet din toate punctele de vedere, elegant, intelectual si jovial deopotriva, ca un mixt intre Gregory Peck si Jack Lemmon.
Desi aerul literar pe care il emana este acela al unui absurd kafkanian transpus intr-o maniera postmodernista, filmul trateaza tema depersonalizarii individului in fata autoritarismului mascat sub forma legalitatii, osciland intre tragicomic, trimitandu-ne cu gandul la posibilul concept regizoral pe care Charlie Chaplin l-ar fi avut despre opera orwelliana. Libertatea, adevarul, dreptatea devin forme lipsite de continut, astfel incat dispare orice deosebire intre cei dinauntrul si cei dinafara gratiilor. Astfel, pildele unui condamnat pot fi reperele unei noi etici, artificiala dar profitabila economic si politic pentru toata lumea, chiar daca are ca finalitate suprimarea individului ca fiinta morala. Desi tentatia adevarului si a dragostei apare pe alocuri, in final personajul central capituleaza in fata „ispitelor lumii”, acceptand pentru bunastarea sa imediata pretul distrugerii umanitatii sale.
Ca maniera de realizare, filmul pare sa inspire un expresionism tarziu, decorurile lasate in semiumbra amintind de Robert Wiene sau de Fritz Land, dar si de clasicul noir hollywoodian, pelicula aratand din acest punct de vedere prea putin europeana. Puternic, savuros, plin de replici „destepte”, filmul poate fi asemuit unui „Citizen Kane” autohton.

Dor de lene...

Dupa o luna de concediu si inca o lune de lene crunta, m-am decis sa-mi reiau activitatea blogaristica prin anuntul ca nu am nimic deosebit de comunicat semenilor mei in afara de faptul ca, asa cum se intampla de obicei in lunile octombrie-noiembrie, sunt lovit de obisnuita lene de toamna…
Demult, pe vremea cand abilitatea de a ma minti in privinta lucrurilor si a oamenilor se manifesta in plenitudinea fortelor sale, obisnuiam sa numesc aceasta lene nostalgie, termen pretentios si poate prea artistic pentru sufletul meu de tabla. Mi-au trebuit ani si schimbari fundamentale ale obiceiurilor alimentare pana sa-mi dau seama ca de fapt acea stare de spirit care-mi vibra intre laringe si esofag precum un Stradivarius sub cupola bazilicii Sfantului Petru de la Vatican era o atat de banala si lipsita de glorie lene, suplinita pe alocuri, poate, de o usoara gastrita provocata de consumul de legume si fructe din lunile din urma. Acum, eliberat de patimile lumesti si de tirania sufletului, pot contempla linistit aceasta lene de culoarea frunzelor moarte, precum marele Siddhartha eternitatea de dincolo de bine si de rau. Iar daca acum ceva vreme consideram acest lucru ca pe ceva nociv spiritului, acum, cand am renuntat la el ca la o povara inutila existentei, ma bucur de amorteala acestei trandaveli ca de caldura plapumioarei din par de camila cu care obisnuieste Monica sa ne inveleasca cand pierdem noptile uitandu-ne la filmele lui Truffaut, in fata cu cate o bucata aburinda de dovleac copt si uns cu miere de albine…
Pana la urma, este o stare la care nu as renunta pentru nimic in lume… As putea trai intr-un noiembrie perpetuu, cu zile innorate si reci, cu nopti inghetate si cu miros de iarna, cufundate in ceata… Parca si vinul are alt gust... rece si catifelat, pulsand ca o inima intr-o caseta de otel captusita cu piele de caprioara. In rest, Kate Bush, Serge Gainsbourg si Jacques Brel. Am incercat si putin Sabato, dar l-am abandonat… Am descoperit insa cat de bine se potriveste Monicai „Hounds of Love”… Parca a fost scris pentru ea…

Australia - Africa de Sud 25-32... si cam atat...

Mai previzibil ca niciodata, Africa de Sud si-a continuat seria de victorii in editia din acest an a Tri Nations, invingand la Perth echipa Australiei, in urma unui meci in care Springboks n-au aratat nici macar o secunda vreun moment de slabiciune ce le-ar putea periclita victoria. Sud-africanii si-au asigurat titlul, chiar daca matematic mai exista sanse ca Noua Zeelanda sa obtina victoria finala, daca invinge in urmatoarele doua partide si obtine punctele ofensive, in vreme ce Africa de Sud pierde fara nici un punct defensiv. Destul de greu, daca nu chiar imposibil, luandu-ne dupa entuziasmul si forta de joc aratate de buri in partidele disputate in acest an.

Australia trece poate prin cea mai acuta criza din ultimul deceniu, lipsa de inovatie vizibila la nivelul alcatuirii lotului si a abordarii tactice a jocului lasandu-i pe Wallabies cu un pas si ceva in urma adversarilor traditionali, Africa de Sud si Noua Zeelanda. Mai mult chiar, daca solutiile iesirii din impas intarzie sa apara, Australia se vede pusa in pericol de a pierde chiar locul trei al clasamentului mondial, in conditiile in care in toamna urmeaza partidele test impotriva ambitioaselor echipe din emisfera de nord. Se pare ca numirea neo-zeelandezului Robbie Deans la carma echipei Wallabies nu este lozul castigator pe care sperau sa-l traga sefii federatiei australiene in momentul in care s-au decis sa-i ofere sarcina pregatirii nationalei celui mai titrat antrenor din Super 14, castigator a nu mai putin de cinci titluri cu Canterbury Crusaders. Deans nu a reusit in cei aproape doi ani de cand antreneaza Australia sa obtina nici rezultate, nici macar o echipa care sa arate ca una capabila de performante notabile. De vina nu este doar antrenorul, cat si lipsa de interes pentru rugby-union (rugby in 15) a sportivilor australieni, apropiati mai degraba de rugby-league (rugby in 13) sau de aussie-football. In ultimul deceniu, cel putin, in Australia s-a putut observa o scadere a interesului pentru rugby-union, fapt reliefat atat in performantele slabe ale echipei nationale si ale franchizelor din Super 14, cat si in restrangerea masei de selectie a practicantilor acestui sport.

Rugby-ul sud-african parcurge una dintre cele mai glorioase perioade din istorie. Dupa ce in 2007 Springboks au triumfat la Cupa Mondiala iar Bulls in Super 14, anul acesta sud-africanii au castigat seria impotriva Leilor Britanici dupa ce, la sfarsitul primaverii, aceeasi franchiza din Pretoria isi egalase performanta din urma cu doi ani. Daca mai punem la socoteala si victoria iminenta din Tri Nations, putem concluziona chiar ca niciodata rugby-ul sud-african nu a aratat mai bine ca acum. Iar acest lucru este pe deplin meritat pentru ca nu cred sa existe o natiune care sa fi investit atata suflet, sange si sudoare in rugby ca sud-africanii.
Sambata, pe Subiaco Oval din Perth, Springboks au inceput in forta, marcand eseu inca din minutul 5, prin mijlocasul la gramada Fourie du Preez. Patru minute mai tarziu, acelasi du Preez deschide balonul dupa o gramada fixa pana la centrul Jaque Fourie, care se opreste in terenul de tinta. Nici nu incepuse bine partida si era deja 12-0 pentru sud-africani. Rezistenta australienilor a fost una apatica, astfel incat in minutul 32 Bryan Habana marcheaza si el un eseu, produs in special de greseala de receptionare a balonului a lui Lachie Turner. La pauza scorul arata 22-6 pentru Springboks si era evident ca Australia era invinsa. In repriza a doua Habana a mai marcat un eseu, aducand si punctul bonus pentru echipa sa, iar Wallabies, intr-un acces de orgoliu, marcheaza trei eseuri, reducand pana la final diferenta la sapte puncte si obtinand punctul bonus defensiv. Inutil insa ca valoare practica, deoarece doar un miracol ii mai poate scapa pe australieni de evitarea ultimului loc. Africa de Sud castiga meciul cu 32-25 si asteapta ultimele doua intalniri, cea de sambata viitoare, tot contra Australiei, la Brisbane si cea de peste doua saptamani, de la Hamilton, contra Noii Zeelande. Pentru a castiga Tri Nations ar mai fi nevoie de un punct, pe care in mod sigur ca sud-africanii nu-l vor rata.


John Smit si Trofeul Mandela


Gramada sud-africana a facut legea


Jacque Fourie in goana spre eseu


Jean de Villiers prins de Matt Giteau


Fourie du Preez pacalind placajele


Andries Bekker placandu-l pe David Pocock


Bryan Habana, autorul unei "duble" pentru Springboks




Victor Matfield, "Lord of the Lineouts"


Luke Burgess plutind peste apararea sud-africanilor


Matt Giteau a fost din nou cel mai bun om al australienilor, marcand doua eseuri




Fourie du Preez si James O'Connor "vanand" balonul


Reflectand la un turneu ratat...

Concertu' lu' Madona

Nu, nu, nu…! N-am fost la concert… Sufar de agorafobie, niciodata nu support mai mult de cinci persoane in jurul meu fara sa-mi tremure mainile. Au fost in schimb colegele mele, birocratele, care mi-au povestit ceea stia deja toata lumea…adica ca a fost nashpa, din punct de vedere muzical, organizatoric si… si nashpa, in general.
Colega Diana este o colega cu gusturi in materie de muzica. Am intrebat-o de ce se duce, mai ales ca a dat pe bilet 160 de lei, o suma pe care poti s-o convertesti foarte usor intr-o sticla de Jack si in trei grame de ierburi verzi, ceea ce inseamna mai mult „fun” decat sa asculti tristeturile „divei”. Ea mi-a spus ca din curiozitate, ca oricum n-o s-o mai vada pe Madonna a doua oara, chiar daca ar fi sa mai vina… Argument just, din punctul meu de vedere, dar asta si datorita faptului ca dansa, Diana, nu Madonna, nu obisnuieste nici spirtoase si nici fumuri tari. Asadar, Dina are o scuza… Restul insa, desi s-au bulucit mai ceva ca la moastele sfinte, s-au plans ca totul a fost sub asteptari…

Si la ce altceva s-ar putea astepta publicul. Madonna nu este decat un produs publicitar, bun de inghitit pentru imbecilii care consuma hamburgeri, beau cola, se imbraca ca toata lumea, pentru ca asa este „la moda”, sunt mediocrii si in general fara nimic in cap, se apuca de fumat, ca asa este „cool”, dar fumeaza numai „ultralights” si socializeaza pe facebook, convinsi deja ca hi5 este numai pentru cocalari. Muzical, Madonna este zero… numai sclipici si cioburi colorate. A inceput cu o imagine de rudie-girl made in New York, un fel de Cyndi Lauper, dar mult mai artificiala, a continuat cu o atitudine ultra-erotica de Marilyn Monroe esuata in pornografia anilor 90, pentru ca, odata cu noul mileniu sa devina modelul conceptului de diva postmodernista, doar o imagine si atat, fara nici un mesaj cultural sau artistic de transmis, expresia unui consumerism imbecil transbordat de la toale de plastic si junk-food in vagonul incapator al culturii de mase. Intocmai ca si Kylie Minogue, Beyonce, Rihanna sau Andreea Balan… Pe langa „activitatea muzicala”, Madonna s-a ocupat si de filme, si aici nu ma refer doar la relatia maritala cu Guy Richie, care dovedeste inca o data lipsa proverbiala de inspiratie a englezoilor in materie de muieri, ci la filmele acelea ridicole si incredibil de proaste, mai proaste chiar decat filmele cu Elvis. Si nu in ultimul rand, ar mai fi proiectele „sociabile” ale divei, dupa cum spunea fatuca de la proteveu care adulmeca avioanele de pe Baneasa, cautand sa-si dea seama in care s-ar putea afla Madonna, proiecte concretizate in doua-trei vizite in Africa, poze cu copiii infestati cu HIV si cu virusul malariei si printr-o tentativa nereusita de a achizitiona una bucata copil subnutrit, dupa modelul domnului si doamnei Angelina Jolie. Daca ar fi prospectat mai bine piata, asa cum au facut domnul si doamna, si-ar fi dat seama ca in Asia este atat mai ieftin, cat si oferta mai variata, in plus avand si posibilitatea unei mediatizari mai bune, pentru ca acolo exista mai multe televizoare si canale media decat in Africa. Avand, insa, un PR de cacat, a trebuit sa se multumeasca doar cu simpatia publicului cretinoid fata de lacrimile ei de mama indurerata…

Dar sa lasam, vorba lui Costi Ionita, „rautacismele” si sa ne focalizam atentia asupra evenimentului si asupra mediatizarii lui…
Cu aproximativ o saptamana inainte, a inceput balamucul mediatic: cine este „diva”, cum a crescut ea intr-o familie cu noua frati si o singura pereche de pantofi, cum a ajuns ea „regina muzicii pop”, dar si „regina sexului”, cum a dat-o dansa „cotita” pe Kabala („o religie foarte la moda la Hollywood”, ca s-o citam din nou pe pisica de la proteveu), cum a socat ea lumea cu videoclipul piesei „Like a Prayer”… P-asta, ultima, chiar n-am inteles-o… Pentru cei care nu cunosc videoclipul, este vorba despre un negru pe care-l caftesc niste albi, intr-un decor de anii 50 si care se metamorfozeaza intr-un personaj cristic, alaturi de care, spre finalul piesei, Madonna canta si danseaza. Videoclip prost, melodie proasta - Sandra, de exemplu… stiti voi, aia creatza maritata cu Michael Ctretzu, canta mai bine… In plus, nu vad ce-i asa de socant in mesajul melodiei… De la Tecora, la Nelson Mandela, albii i-au tot caftit pe negrii. Lucru regretabil si dezonorant, cu atat mai mult cu cat albii obisnuiau sa-si dea, intre un autodafe si o tranzactie cu sclavi, „impresii” de crestini prea-piosi. Dar asta tine de trecut, intrucat albii si-au bagat, cel putin la nivelul atitudinii politice, mintile in cap, au abolit sclavia, au desfiintat apartheidul, au promovat drepturile civile si au ales primul presedinte de culoare al Americii. In 1989, anul lansarii piesei, societatea mondiala nu mai tinea cont de diferente de rasa sau de religie… Ce-i drept, Mandela inca era in inchisoare, dar asta nu avea nimic a face cu Ku Klux Klan, cruci arse sau Oxford Town sau chestii despre care vorbea Madonna in „Like a Prayer”. Probabil ca la acea data Madonna habar nu avea de cine este Nelson Mandela, situatie care probabil persista si acum... Asa ca, pe langa calitatea precara a materialului discografic si a videoclipului aferent, mai gasim si niste chestii la moda in tineretea lui Marley sau a lui Bob Dylan, nicidecum pe finalul epocii disco. Poate si din cauza asta Madonna s-a desteptat relativ repede si si-a dat seama ca pornul este mai profitabil decat „bullshit”-urile alea cu albii cei rai si negrii cei baturi de soarta. Drept pentru care s-a orientat catre cinematografia porcoasa, filmand „In pat cu Madonna” si „Body of Evidence”, productii premiate cu Zmeura de Aur, un fel de cele mai de rahat filme” ever made”…
Dar iar ne-am incurcat in amanunte nesemnificative si am omis spectacolul in sine… Diana, saraca, s-a plans de praf, cozi la toate – de la bauturi, pana la toalete, de sonorizare proasta, de faptul ca trei sferturi din public nu vedea nimic si, mai grav, de faptul ca, in afara de coregrafie si de beculete coorate, din punct de vedere muzical, spectacolul nu i-a transmis absolut nici un fel de emotie. Doar praf si nervi… Cam ca la spectacolele pesedeului, cu mici, bere si Marian Vanghelie, doar ca platesti 50 de euro! Cand a ajuns acasa, biata fata, era mai plina de praf decat lada de zestre a bunicii, pentru ca idiotii de organizatori nu s-au gandit absolut deloc de unde vine faima Bucurestilor de cel mai imputit oras din Europa… Se gandeau, probabil ca din cauza ca scuipa tiganii coji de seminte pe jos.
Singura multumita de concert a fost Nikita, cea care, in timp ce deplangea soarta unui pedofil ajuns de la parnaie in pragul suicidului, la emisiunea lui Cabral de pe acasateve, a tinut sa precizeze: „… sunt la o prietena care are apartament langa parcu’ Izvor si stam la geam s-o vedem si noi pe Madonna ca… vorba aia… nu putem sa pierdem o artista de talia ei!”…

"Blackdisloe Cup"

Bledisloe Cup reprezinta seria cea mai importanta a turneului celor Trei Natiuni. Intalnirile anunale dintre Australia si Noua Zeelanda au loc incepand cu anul 1931 si isi poarta numele in onoarea Lordului Charles Bathurst Bledisloe, guvernatorul de atunci al Noii Zeelande, un mare iubitor de rugby si unul dintre marii protectori ai acestui sport. Noua Zeelanda a castigat 37 de meciuri, Australia 12, in vreme ce doar 4 partide s-au incheiat la egalitate. Pentru ambele echipe, Bledisloe Cup inseamna pasiunea suprema si fructul unei rivalitati sportive istorice, neexistand onoare mai mare pentru vreunul dintre componentii celor doua echipe, decat castigarea acestui trofeu.

Meciul de sambata de la Sydney era unul decisiv pentru ambele echipe, pierzatorul nemaiavand nici o sansa la castigarea turneului. Presiunea exercitata atat de acesta situatie, cat si de modul autoritar in care sud-africanii au castigat primele trei intalniri au indus o stare de crispare combatantilor de pe ANZ Stadium, ambele echipe afisand un joc defensiv lipsit de spectaculozitate, presarat cu numeroase erori tehnice si lipsuri de inspiratie in fazele decisive. De semnalat revenirile lui Dan Carter, pentru All Blacks si a lui Rocky Elsom, pentru Wallabies, lucru vizibil de ambele parti, uvertura neo-zeelandeza marcand 14 puncte, in vreme ce flankerul australian a fost cel mai bun aparator al echipei sale, cu 12 placaje reusite. Un alt lucru de remarcat a fost titularizarea ca fundas a lui Jimmy O’Connor, tanarul australian fiind insa departe de evolutia buna din meciul precedent, cel contra Springboks. Unicul eseu al meciului a apartinut neo-zeelandezilor, acestia culcand balonul in terenul de tinta in minutul 64 prin centrul Ma’a Nonu. Desi au condus aproape pe tot parcursul jocului, australienii au gresit in minutul 78, la scorul de 18-16 in favoara lor, facand cadou vecinilor din Insula Neagra o lovitura de pedeapsa aproape centrala, la aproximativ 30 de metri de buturi. Dan Carter nu rateaza, iar Noua Zeelanda castiga Bledisloe Cup, obligandu-l pe primul ministru al Australiei sa poarte toata saptamana o cravata cu insemnele All Blacks, ca urmare a pariului pierdut in fata omologului sau neo-zeelandez.

Mai multe nu ar mai fi de spus despre aceasta partida, intr-atat de „antrenanta” incat, pe la jumatatea reprizei secunde mi-a provocat o toropeala usoara in urma careia mi s-a „rupt filmul” pentru vreo zece minute… Sambata ii vom vedea din nou pe teribilii Springboks, care isi incep seria de trei partide in Australia si Noua Zeelanda. In primul meci, la Perth, pe Subiaco Oval, terenul de casa al franchizei Western Force, sud-africanii vor infrunta o echipa australiana iesita total din carti, dar cu un orgoliu intr-atat de ultragiat incat o poate face mai periculoasa decat un leu ranit. De aceea, este foarte posibil sa asistam la o amanare a bucuriei sud-africanilor provocata de castigarea celui treilea titlu Tri Nations.



Prezentarea trofeului inaintea meciului de catre capitanii Richie McCaw si George Smith


Cei doi oameni ai meciului - Dan Carter si Matt Giteau



Lupta aeriana intre Richie McCaw si Adam Ashley Cooper


Try!


Richie McCaw zburand cu balonul


Placaj in tusa al lui Dan Carter asupra lui Jimmy O'Connor


Matt Giteau strapungand apararea adversa


Rugby aerian



Sfarsitul meciului


Bucuria oamenilor in negru...





... si tristetea lui Nathan Sharpe


Primul ministru al Noii Zeelande "incoltit" de niste huligani

Basescu... intre spritz, femei si poporul sau

Nu-mi este simpatic Basescu. N-am nimic personal cu dansul… sta mai degraba in firea mea politica de anarhist cumsecade sa ma zburlesc in fata oricarei forme de autoritate si sa privesc cu scepticism pe orice muritor care se-si aseaza pe frunte sau sub fund coroane, tronuri sau alte simboluri ale puterii lumesti. Cu toate acestea, recunosc ca l-am votat, tradandu-mi in acest fel principiile si conceptiile despre lume si politica. N-am votat decat o singura data in viata mea, desi am aproape 30 de ani si ocazii am tot avut, ca doar traim intr-o democratie in care practicile electorale sunt la mare cinste, alaturi de chefurile cu manele, si ca orice imbecil patologic am votat din convingere… Nu stiu cum i-a reusit, dar chiomparliul m-a „imbarligat” pana la urma, astfel ca m-am dus la sectia de votare si i-am pus ştampila pe mecla, sprand ca tot raul din aceasta tara, din aceasta lume chiar, sa dispara sub rasuflarea etilica a Basescului. Raul n-a disparut insa, iar eu m-am vazut pus in situatia de a admite ca pe masura ce imbatranesc, devin tot mai prost…

Evolutiile ulterioare ale Baselului m-au determinat insa sa trag niste concluzii… cel putin interesante. Trebuie sa precizez din capul locului ca mi se rupe de politica lui si a pedeleului… Stiu doar ca partidul este fost membru al Internationalei Socialiste, sub conducerea lui Petre Roman si se numea PD (Partidul Democrat). Dupa care, in urma puciului basescian, Roman a fost inlaturat iar partidul a inceput s-o cotesca spre dreapta, pentru ca era la moda sa te dai pro-european de dreapta, dar si pentru ca puteau, la o adica, sa reprezinte interesele noii clase cripto-securiste de imbogatiti post-revolutionari, erijati in afaceristi de succes, care, desi au supt cu totii de la tzatza generoasa a partidului securisto-comunist, au vazut un act foarte profitabil, dar si trendy-fancy, in a te recomanda capitalist si neoliberal. Scarbiti de jocul dublu al pedeilor (actual pedelei), Internationala Socialista a considerat oportun sa le dea un sut in cur si sa-i lase sa se descurce singuri. Iar pedeii s-au descurcat, nefiind pana acum patru ani, niciodata la guvernare, dar nici in opozitie, practicand un joc de-a curul in doua luntrii, cand dandu-se in barcuta PSD-ului (cu care, vorba aia, este de-o mama… sau, mai bine zis, de-o Bunicuta), cand cu dreapta liberala. Daca stam sa privim istoria lipsita de glorie si bun simt a partidului portocaliu, avem imaginea unei formatiuni inconsecvente, ariviste, fara onoare si promotoare a interesului de gashca, mai precis a gashtii din jurul prezidentiabilului. Intr-un cuvant ii dispretuiesc atat de mult incat de cele mai multe ori si uit ca exista. Cu Basescu, situatie e insa alta… Daca personaje precum Boc, Videanu, Pogea, plus restul muierilor politice nu starnesc decat scarba si chiar mila pentru starea lor de predominanta servitute si permanent pupincurism la adresa „tatucului” cu fruntea lata, Basescu reuseste de multe ori sa enerveze sincer, reusind in cateva randuri sa ma revolte intr-atat incat l-am considerat chiar, de cateva ori, singurul responsabil pentru starea de paupertate morala si materiala a acestei tari.

Se spune despre dom’ presedinte ca-i cam plac spirtoasele, dar chiar daca ar fi adevarat, asta n-ar fi o problema… Si Winston Churchill era alcoolic si cu toate astea a scos invingatoare din razboi o insula a Marii Britanii care la un moment dat parea sa se scufunde la propriu sub bombardamentele aviatiei germane, in cel de-al doilea razboi mondial. Problema lui Basescu este aceea ca, spre deosebire de alti betivani, el nu este unul simpatic… Stie sa rada la toate glumele de cacat, scotand inflexiuni ale vocii specifice copiilor nascuti cu deficiente de memorie, dar tot lipsit de umor ramane. Atat de lipsit de umor, incat imediat poate sa-i „sara capsa” si sa te faca „gaozar” sau „tigan imputit” daca sesizeaza la tine atitudinea tendentioasa a unui „tonomat pa ieuro”… In plus, nici nu stie sa-si aleaga partenerii de pahar… Cand nu iese cu nevasta-sa la nu stiu ce terasa de pe litoral, sa bea un spritz de vara si sa danseze o macarena, iese cu Gigi Becali… si cu asta am cam spus totul… Aveam impresia falsa cum ca Basescu este un chefliu simpatic, volubil si interesant, dar nu-i adevarat… Daca nu s-ar fi „ajuns”, ar fi fost doar un „white trash”, alcoolic si mitocan, care si-ar fi batut la betie nevasta si copii, ar fi baut banii de paine si de intretinere si ar fi umblat pe sapte carari, cu slitul descheiat…

Apoi sunt muierile… sau cum le numesc gurile rele atat din opozitie, cat si din randul partenerilor de guvernare, „curvele lu’ Basescu”. Dintre acestea nu ne vom opri decat asupra lui Nutzi Udrea si Monicai Ridzi. Daca Nutzi Udrea mai merge de-un „clei”, scoaba ai-lalta e total lipsita de… Dar nu despre asta e vorba…
Despre Nutzi Udrea se stiu relativ putine lucruri… Este blonda, este inculta, a terminat o facultate particulara de cacat, umbla zvonul c-ar fi fost curva, se imbraca ca o pitipoanca de Crangasi, este nevasta lui Dorin Cocos si amanta Baselului. Barbata-su… Cocos nu Basescu, este un om lipsit de onoare, dubios si, probabil, impotent. Nu spun aceste lucruri din rautate, ci dintr-o revolta izvorata din solidaritate masculina, neputandu-mi inchipui ce fel de om este acela care, in primul rand, se insoara cu o dama de moravuri dubioase, pentru ca apoi s-o vare in patul „sefului”, pe atunci doar primar al Capitalei, pentru trei parcari si doua borduri. Trebuie sa fii degenerat sa accepti un asemenea lucru… De ce nu-i trimiti zilnic cate trei femei, una dimineata, una la pranz si una seara? Chiar trebuie sa-i dai nevasta?... Parca suntem in evul mediu… Numai atunci, cand seniorul tau avea o erectie spontana, ii puneai la dispozitie cea mai la indemana muiere, care de cele mai multe ori era nevasta, in speranta ca te va tine minte si-ti va da ca rasplata un cal de rasa si vreo doua-trei sate de iobagi… Dar cine suntem noi sa intelegem apucaturile amoroase ale celor prea-inalti…? Iar Basescu, dupa ce-i „scapa” una-doua prin locurile moi Nutzichii, in loc sa-i lase doua bancnote de 100 de RON pe perna, ii creaza minister si o face ministresa… Ai zice ca astia n-au vazut pizda in viata lor, la cat sunt de disperati – unul o ia de nevasta, altul ii face, din pamant din iarba verde, minister… Cat de nefutut trebuie sa fii, ca sa faci politica cu pantalonii in vine!? Din punct de vedere politico-sexual, Basescu sfideaza patologicul... Probabil ca nu a primit suficient piept cand era mic…
Cealalta muiere, nici macar curva nu reuseste sa fie… Monica Ridzi este atat de lipsita de feminitate si pare… atat de vai de capul ei… incat emana acelasi sex-appeal ca un pui de pisica abia scapat de la innec. Ministra… sau, pardon, fosta ministra a tineretului si sportului, desi n-a purtat in viata ei un trening si nici tanara nu cred ca a fost vreodata, Monica Ridzi a reusit performanta de a fi primul ministru demis si pe cale de a fi trimis la puscarie pentru un matrapazlac de cateva sute de mii de euro (suma care-i face, probabil, sa rada si cu curu’ pe toti smecherii care au gaurit cu zecile de miloane bugetul national) si care, culmea ironiei, a fost demascat de un ziarist sportiv de mana a saptea, care abia daca-si scotea banii de tigari scriind osanale la curu lu’ alde Gigi Becali, si il numin aici pe Catalin Tolontan. (Eu n-am citit nimic scris de asta… Scrie, macar, corect gramatical?) De data asta, Basescu s-a comportat ca un adevarat barbat – daca a vazut ca n-o poate scoate „basma curata” pe madama, s-a distantat de ea, recomandand organelor de ancheta sa actioneze profesionist si in spiritul legii, desii domnul Tibi, consort al Monicai si primar al Pertosanilor, a fost unul dintre sustinatorii financiari ai campaniilor electorale ale familiei Basescu, atat ale aluia batran, cat si a analfabetei aleia mici, cu creierul aburit de bashini de Bamboo… Desi prapadita de Ridzi si-a pus pielea la saramura s-o scoata europarlamentara pe „fata lu’ tata”, desi Basescu a profitat de banii familiei Ridzi, obtinuti prin contracte cu statul si redirectionati catre partidul basescian, cand a fost vorba sa-i sara in aparare si sa spuna de la inaltul scaunului prezidential „Totul e minciuni… inventate de moguli!”, Baselul a dat-o cotita, transmitandu-i nefericitei ex-ministrese un incurajator si plin de compasiune „Sugi pula!” Ca orice mascul alfa, prezidentul a dat de inteles familiei Ridzi ca valoarea ei in partid, apreciata dupa criterii sexuale, este aceeasi cu a unei babe rancede.

Pe langa femei si spritz, prezidentului ii mai plac si prietenii… Dar nu aia critici sau potentiali critici… pentru astia poate, cel mult sa verse o lacrima atunci cand le trage scaunul de sub cur si-i trimite la balamul, sa se caute prin scafarlie… Lui ii plac prietenii astia sinceri, care-i torna in pahar si ii canta romante dragi, de incep sa planga si sticlele de pe masa… prieteni ca Boc, Videanu, Cocos, Blaga si… ca restul pedeleului. De fiecare data cand privesc la raportul dintre Basescu si partidul sau, imi vine in minte o vorba de-a lui Dumitru Sechelariu, carte Gigi Becali: „Ba, Gigi, ba… sa nu uiti asta… Tu nu ai prieteni, ai doar slugi!” Mai mult, are o capacitate pe care numai Snoop Doggy Dogg o mai are, anume aceea de a-i transforma pe toti in curvele sale, cu singura diferenta ca amicul de peste ocean isi manifesta magnetismul farmecelor sale numai in ceea ce priveste femeile. Lui dom’ presedinte, pe langa muieri, ii mai plac si intelectualii… sau „intelectualii mei”, cum obisnuieste sa le spuna in discutiile sale particulare, parafrazand-o pe Elena Ceausescu. Drept care, „intelectualii lui” devin euro-parlamentari iar acestia, drept multumire, ii compun o oda in care il compara cu Corneliu Coposu… cam asa cum ai facut matale, dom’ profesor Preda! Pentru ca pe dom’ presedinte nu-l iubeste doar societatea, ci si societatea civila…
Sunt curios cum or sa se comporte pacalicii astia in momentul in care jupanului o sa-i sara caciula de pe cap, o sa piarda alegerile si o sa inceapa sa bata salile tribunalului, in incercarea de a fenta puscaria. Pentru ca Basescu, de cand si-a inceput cariera politica, nu si-a facut nici un prieten, doar relatii bazate pe interes, dar nici un adversar onorabil, care sa-l respecte si pe care sa-l respecte, nefiind capabil decat de tradari, machiavelicuri si smenuri politice. Din pacate pentru el si pentru elita politica pe care o reprezinta, cand va fi in genunchi, nu va fi demn de onoarea invinsilor… Va fi legat de coada unei iepe nebune si tarat prin colb. Iar cei care vor da bice iepei vor fi poate chiar aceia care astazi ii zambesc plini de servitute…