Prolog Six Nations - Franta si Anglia

Sezonul trecut a mers ca uns pentru francezi, acestia reusind Marele Slem si etaland, fara drept de tagada, cea mai buna echipa a Turneului. Dar cum orice lucru care incepe bine, se termina prost, daca nu chiar foarte prost, francezii aveau sa simta pe propria piele, in lunile urmatoare, adevarul acestei mostre de intelepciune irlandeza a batranului Murphy. Infrangerile din luna iunie, ambele la peste 40 de puncte, in partidele cu Africa de Sud i-au adus pe francezi cu picioarele pe pamant, astfel incat Marc Lievremont s-a vazut pus din nou in postura „carpaciului” nevoit sa cosmetizeze o echipa prea lesne blazata. Luna noiembrie a inceput bine, cu o victorie impotriva celor din Fiji si cu o revansa in fata Argentinei, transata insa cu un neconvingator 15-9, pentru ca, la o saptamana dupa acel meci, sa urmeze „nenorocirea” din meciul cu Australia, un 16-59, in care toate statisticile meciului au fost, cu o claritate zdrobitoare, in favoarea Wallabies. A fost de fapt un meci in care tactica l-a tradat pe Lievremont, care a vrut sa contracareze prin manevre similare extraordinara mobilitate si rapiditate a treisferturilor australiene. Pretul a fost slabirea defensivei la nivelul centrilor, iar rezultatul acestei erori s-a vazut in bataia de pomina pe care francezii au incasat-o chiar in fata propriilor suporteri. Apropiatii rugby-ului francez s-au suparat pe Lievremont, atribuindu-i in totalitate „meritele” acestei infrangeri, pornind de la selectia jucatorilor pe posturi, pana la abordarea gresita a tacticii jocului. Nimeni nu a indrajnit sa-i judece pe jucatori, intrucat nimeni nu a pus la indoiala valoarea lor individuala. Insa oare vina ii apartine chiar intr-atat de mult tehnicianului, sau exista o si o serie de alti factori care i-au influentat deciziile in ceea ce priveste managementul echipei?
Inaintarea, cea care a castigat precedentul Turneu pentru francezi, in special linia I, a ramas aproape nemodificata (Domingo-Servat-Mas), la fel si linia II (Pierre-Nallet). Iar daca in linia III au mai aparut modificari de componenta, preferandu-se uneori flankeri mai usori si mai rapizi, utili replierilor in defensiva pe fondul atacurilor treisferturilor adverse, conform unei tactici de umplere in aparare a spatiilor dintre centrii, astfel gasindu-si locul in echipa Wenceslas Lauret, Fulgence Ouedraogo sau Alexandre Lapandry, in general s-a preferat o formula in care sa predomine forta pe impingere in momentele gramezilor fixe, cu Dusautoir si Bonnaire flankeri si Harinordoqui inchizator. De altfel, aceasta formula a inaintarii este si cea anuntata de Lievremont pentru meciul de sambata, cu Scotia.
Problemele Frantei au inceput insa odata cu „surparile” tactice ale jocului tocmai pe compartimentul considerat mereu „forte”, acela al treisferturilor. Nimeni nu o spune, dar aceasta „criza” pere sa fie, totusi, provocata mai mult de excesul de diplomatie a lui Lievremont, decat de lipsa sa de inspiratie in realizarea selectiei. Intr-un campionat atat de important ca acela al Frantei, in care sumele de bani vehiculate sunt din ce in ce mai consistente, este o chestiune de management eficient pentru ca fiecare club sa aiba reprezentanti in echipa nationala, in acest fel creându-se o presiune suplimentara pentru antrenorul Frantei care, astfel, se vede prins intr-un hatis de intrigi si interese partinice, care uneori pot afecta cea mai buna decizie privitoare la selectie. Altfel nu se poate explica de ce doar postul de mijlocas la gramada, pe care, deocamdata, Morgan Parra nu pare sa aiba adversar, este singurul ramas neschimbat in privinta titularului si, mai ales, de ce in momentul in care ai atatia specialisti pentru fiecare dintre pozitiile liniei de treisferturi, incluzand aici si fundasul si, neortodox si deloc corect tactic, mijlocasul la deschidere, „invarti” jucatorii pe toate posturile, altele decat cele pe care le ocupa la echipele de club….? De exemplu, Damien Traile, un jucator cu valente multiple, de „utility-back”, dar care evident se simte mult mai bine in postura de centru interior, asa cum joaca in mod frecvent la Biarritz, se vede jucand la nationala uvertura sau chiar fundas, desi are 1.95 m si 105 kg, asta in vreme ce fundasi autentici precum Poitrenaud, Porical sau Medard abia daca mai prind banca de rezerve. Un alt exemplu, chiar mai surprinzator decat cel al lui Traille, este pozitionarea ca centru exterior a lui Aurelien Rougerie, o aripa autentica la Clermont, echipa la care activeaza, Bastareaud sau Marty, mult mai potriviti pentru aceasta sarcina, nici macar regasindu-se in echipa anuntata pentru intalnirea cu Scotia. Sau poate, cine stie, nu-i vorba despre politica ci doar despre o viziune tactica revolutionara a lui Lievremont… Asta doar viitoarele cinci meciuri ne-o vor demonstra, meciuri in care francezii trebuie sa-si apere castigul de anul trecut. Pare insa destul de greu de crezut ca un nou Grand Slam este posibil, la fel ca si pozitionarea mai sus de locul 2. Desi… cu francezii nu se stie niciodata… 


Anglia arata ca echipa calare pe cei mai mai cai in acest sezon si asta nu prin prisma rezultatelor obtinute, cat prin consistentul program de intalniri internationale pe care l-a avut in 2010, compus din nu mai putin de 15 partide, incluzand aici si meciurile editiei precedente de Six Nations. A castigat 7 partide si a a obtinut doua egaluri, cea mai concludenta victorie fiind cea impotriva Australiei, in luna noiembrie, de pe Twickenham, dupa ce, in iunie, la Sidney, mai izbutisera inca o victorie, la limita, 21-20, „suplimentata” pentru un moral bun de un egal si o victorie impotriva Australia Barbarians. Victoria din toamna ramane totusi de referinta, un 35-18 clar precum cristalul, in urma unui meci in care Anglia a dominat la majoritatea capitolelor si in care a aratat ca o echipa care si-a pus la punct toate lipsurile ce au facut-o sa sufere atat de mult in anii trecuti.
Cu un capitan nou, in persoana lui Lewis Moody, cu o linie I mai buna chiar decat cea de acum doi ani, in care acum stralucesc Sheridan, Hartley si Cole si cu trei „descoperiri” de exceptie, linia II Courtney Lawes, demiul Ben Youngs si centrul interior Shontayne Hape, englezii spera sa triumfe din nou in Turneu, dupa o pauza de sapte ani. Si au toate sansele sa izbuteasca acest lucru, intrucat echipa place tuturor, chiar si contestatarilor din anii trecuti ai lui Martin Johnson, climatul din jurul antrenorului englez fiind acum unul mult mai linistit si mai relaxat.
Din punctul de vedere al calitatii selectiei, Anglia este echipa cea mai reusita. Pe inaintare, capul de gramada este unul teribil, iar linia III (oricare dintre Croft, Haskel, Moody, Fourie si Easter) impresioneaza prin forta, rapiditate si dispozitia la placaje. Linia II, din care a disparut Steve Borthwick, intinerita insa prin titularizarea lui Lawes, functioneaza la parametri buni, chiar daca nu rupe gura targului in ceea ce priveste „impresia artistica”, achitandu-se bine de rolul defensiv si sustinand onorabil efortul pe impingeri al liniei I. Treisferturile au avut mult de castigat prin aparitia unui liant excelent intre efortul inaintarii de a mentine si castiga baloane si explozia fazelor pornite de pe deschidere, aici referindu-ma la mijlocasul la gramada Ben Youngs, tanarul rugbist de la Leicester Tigers, una dintre cele mai spectaculoase prezente din ultima jumatate a sezonului competitional international. Cu Tobby Flood, o uvertura „croita” dupa modelul lui Wilkinson, inteligent in jocul in camp, precis in executiile cu piciorul si cu o buna dispozitie la contactele fizice aferente defensivei, cu un cuplu de centri in care fiecare stie foarte bine ce are de facut, Hape de pe pozitia centrului interior, cu un apetit ofensiv foarte bogat si Tindall, ca centru exterior, impecabil in sustinerea apararii si cu un fundas care pare sa fi atins varful de forma, ca Ben Foden, englezii etaleaza un compartiment median cerebral si foarte deteminat in evolutii. Forta acestuia este sustinuta de doua aripi de mare clasa, Marc Cueto si Chris Ashton, masive dar foarte rapide in timpul sarjelor lansate pe benzile laterale. Daca il mai mentionam si pe uriasul Matt Banahan, avem imaginea unor parti extreme ale treisferturilor de la care se asteapta nu doar aportul ofensiv, ci si un joc de dublaj consistent in defensiva.
Fara a ne mai adanci in amanunte tehnice, putem considera Anglia ca principala favorita din acest an la castigarea Turneului. Primul meci va incepe peste cateva ore, la Cardiff, unde englezii for infrunta Tara Galilor, intr-o partida de care se leaga sperantele pentru obtinerea atat a Marelul Slem, cat si a Triplei Coroane. Va fi un meci de crancen, in care nimeni nu va da un pas inapoi. Desi ii sustin pe galezi, nu cred ca vor scapa de dorinta furioasa de victorie a englezilor…

Prolog Six Nations - Tara Galilor si Irlanda

Istoria ne prezinta echipa Tarii Galilor ca fiind cea mai galonata echipa din Europa, singura cu statistici pozitive in fata celorlalte competitoare din Six Nations, nefiind depasita intr-un clasament „all times” decat de cele trei mari forte ale emisferei sudice. Se poate spune ca rugby-ul este o caracteristica a poporului galez, lucru pe care nu il mai poti afirma decat despre neo-zeelandezi si sud-africani. Fidelitatea cu care suporterii galezi sunt alaturi de echipa lor, pasiunea cu care isi canta sentimentele si „incapatanarea” cu care sunt parte dintr-un sport care devine din ce in ce mai greu, in special pentru o echipa considerata mereu o minune mult prea mare, pentru o natiune atat de mica. Din februarie si pana la sfarsitul lui aprilie, galezii nu cunosc nimic altceva decat rugby, vreme de peste o suta de ani legendarele Arms Park si Millenium din Cardiff devenind adevarate locuri de pelerinaj pentru toti velsii cumsecade, iar „My father’s land” o incantatie prin care popor mai tare decat cea mai tare nuca isi cauta gloria absoluta prin forta, sacrificiul si dragostea pentru ai lor a 15 dintre cei mai bravi baieti din Cambria. Pentru adversari, orice deplasare in Tara Galilor se poate incheia cu lacrimi, pentru ca este in firea rugbistului galez sa lupte pana la capat atunci cand toate privirile compatriotilor sai sunt atintite asupra sa.
Uneori, insa, dorinta si taria sufleteasca nu sunt suficiente intr-o disciplina care de la an la an se vrea tot mai precisa, asemenea unei stiinte, performanta fiind conditionata nu doar de dispozitia combativa a sportivului, ci de un intreg set de factori care incep inca de la pregatirea timpurie a tanarului rugbist, trecand prin procesul de cizelare a unor automatisme de natura tehnico-tactica si terminand cu viziunea asupra jocului a fiecarui antrenor, cel care, pornind de la complexitatea tuturor factorilor enumarati anterior si tinand cont de prevederile unui regulament mai alambicat in logica sa decat un tratat de drept international, trebuie sa gaseasca, ca un maestru sahist, strategia castigatoare. Pentru galezi, obisnuiti de altfel cu toate rafinamentele jocului, anul 2010 a fost insa unul pe care si-l doresc cat mai repede uitat. Cu doar doua victorii in Turneu, impotriva Italiei si Scotiei (cu aceasta din urma fiind cat pe ce sa „calce pe bec”, victoria venind abia in prelungiri, dupa un meci de pomina), cu trei infrangeri in luna iunie – una cu Africa de Sud, la Cardiff, si alte doua in turneul din Noua Zeelanda, cu All Blacks, turneu in urma caruia au incasat 7 eseuri dintr-un total de 71 de puncte, marcand in schimb doar 1 eseu din 19 puncte, galezii au inteles ca devenise imperios necesar sa impresioneze prin prestatiile din noiembrie, luna in care urma sa primeasca pe Millenium vizita celor trei uriasi din Sud, dar si a imprevizibililor si extrem de motivatilor rugbisti fijieni. Dupa trei infrangeri si un egal, obrazul antrenorului Warren Gatland crapand de rusine, era evident ca exista o mare problema de rezulvat, altfel existand riscul declansarii unor derapaje mult mai grave.
Si totusi, exista inca intrebarea unde s-a gresit… Pentru ca, departe de a fi Scotia sau Italia, Tara Galilor are optiuni multiple pentru fiecare post, pe alocuri intrecand ca valoare Anglia, Franta sau Irlanda. Apoi, pentru un tip atat de tipicar ca Gatland, atent la criteriile de selectie a jucatorilor si foarte devotat principiilor jocului, pare aproape de neconceput sa greseasca intr-atat de mult, pe masura rezultatelor slabe din ultimul an. Galezii nu au tradat in nici o partida nici combativitarea si nici excelentele deprinderi tactice. Si totusi, undeva s-a gresit…
Pentru ca, Gatland, in momentul in care a destabilizat linia III prin numeroase inlocuiri ale componentei sale de la meci la meci, ar fi trebuit sa stie ca, in acest fel destabilizezi nu doar comunicarea intre cele trei linii ale inaintarii, ci si intregul joc al echipei, atat in defensiva, cat si in momentele specifice gramezilor. De-a lungul intregului an ultimul compartiment al inaintarii a suferit toate combinatiile posibile, nu mai putin de opt jucatori intrand in componenta acestuia si, poate lucrul cel mai grav, alternand pozitiile la legare in gramada fixa. Ironia face ca, dupa tot acest sir de schimbari neinspirate, Gatland pare decis sa ramana la o formula apropiata de cea cu care a inceput anul trecut, cu Andy Powell si Sam Warburton, ca blind-side, respectiv open-side flankers, si cu Ryan Jones ca inchizator, pe banca de rezerva ramanand Dan Lydiate si Jonathan Thomas. Si chiar daca nici pana la acesta data antrenorul neo-zeelandez al galezilor nu a facut publica prima echipa pentru meciul cu Anglia, de pe Millenium, un lucru este sigur: nici Ryan Jones si nici Alun Wyn Jones nu vor conduce echipa din teren, ca si capitani, ci talonerul lui Llanelli Scarlets, Matthew Rees. Se pare ca acesta va fi ajutat in prima linie de Paul James si John Yapp (sau poate Craig Mitchell), atat Gethin Jenkins, cat si Adam Jones fiind accidentati si imposibil de recuperat pana la ora meciului. In spatele lor, in linia II se vor gasi probabil Bradley Davies si Alun Wyn Jones. Alti absenti certi vor fi Martyn Williams, neconvocat, Leigh Halfpenny, accidentat si Richie Rees, inca suspendat pentru o palma „scapata” unui adversar intr-un meci de Celtic League. De asemenea surprinde neconvocarea pana la aceasta data al lui Dan Biggar, macar ca rezerva a lui Stephen Jones pentru postul de uvertura. Treisferturile nu au suferit prea mari modificari, cu fundasul Lee Byrne si perechea de centri James Hook si Jamie Roberts, sustinuti de Andy Bishop. Accidentarea grava a lui Tom Shanklin, care si-ar putea chiar incheia cariera din acest motiv, il lasa pe galezi fara nici un centru exterior autentic, atat Hook, cat si Roberts simtindu-se mult mai bine in tricoul cu numarul 12, aceasta criza la nivelul „utility backs” accentuand presiunea in defensiva a fundasului Lee Byrne, si asa destul de ezitant si neinspirat in astfel de momente ale jocului. Despre aripi nu vom spune decat ca nimeni nu-i poate ameninta postul de titular lui Shane Williams.
Cu o echipa macinata de absente si destul de incropita, galezii nu prea pot spera la mai mult de locurile 3-4 in acesta editie de Six Nations, primul mare test fiind chiar cel de vineri, impotriva Angliei. Avantajul terenului propriu si rivalitatea sincera cu englezii, pot crea premizele unei victorii, desi sansele par sa fie pe undeva pe la 30%...


Irlanda a incheiat pe locul 2 editia precedenta a Turneului, cu trei victorii si o doua infrangeri, dupa ce, cu un an in urma realizase un Gand Slam istoric, dupa o jumatate de secol de asteptare. Si totusi, dupa anul de gratie 2009, lucrurile au urmat o traiectorie oscilanta, in 2010 Irlanda pierzand cu Franta si Scotia, apoi cu Barbarians… apoi… mai cu toata lumea cu care a jucat in vara… Turneul din luna iunie, din Noua Zeelanda si Australia a adus infrangeri deloc usor de digerat, dintre care cea mai rusinoasa a fost un 28-66 cu All Blacks, meci in care „the green boys” au primit o caciula de eseuri, noua la numar, mai precis… Declan Kidney spera sa dreaga lucrurile in luna noiembrie, cand urma sa primeasca vizita celor din Samoa, Argentina, Africa de Sud si Noua Zeelanda. Iar pasienta le-a iesit, chiar daca pe jumatate, dar suficient totusi cat sa nu-i infurie pe suporteri. Doua victorii, cu Samoa si Argentina si doua infrangeri, una la limita, cu Africa de Sud (21-23) si una mai „relaxata” cu Noua Zeelanda (18-38). Daca mai punem la socoteala si victoria lui Munster cu rezervele Wallabies, se poate concluziona ca irlandezii au terminat anul la limita, nici pe plus, dar nici pe minus, cam ce au luat pe mere, dand pe pere…
Dincolo de rezultatele in nici un caz pe masura asteptarilor, Irlanda e o echipa care arata bine, construita in timp si cu migala. De aceea batranul Declan nu a cautat sa schimbe prea multe in componentaa lotului, exceptie facand linia I, unde batranii John Hayes si Marcus Horan au lasat locul lui Cian Healey, Tony Buckley si Tom Court, in pozitiile pilierilor, postul de toloner, altadata ocupat de Jerry Flanerry, fiind acum disputat de Rory Best si Sean Cronin. Pentru linia II, suspendarea lui Paul O’Connell a lasat loc liber concurentei dintre Mick O’Driscoll, Donncha O’Callaghan si Leo Cullen, fiecare dintre acestia fiind insa capabil sa suplineasca cu succes absenta ultimului capitan al Leilor Britanici. Si ca sa inchidem gramada, merita mentionata si teribila linie III a irlandezilor, dupa parerea mea cea mai buna a ultimelor doua sezoane ale Turneului – Stephen Ferris, David Wallace si Jamie Heaslip. Daca mai amintim si convocarea eroului ultimelor partide de H Cup ale lui Leinster, inchizatorul Sean O’Brien, avem imaginea unei „back row” pline de vitalitate, rapida si excelenta in toate fazele jocului. La mijlocasi, daca pentru deschidere, se va miza din nou pe inspiratia si precizia la suturi a lui Ronan O’Gara, suplinit de pe banca rezervelor de Johnny Sexton, pentru gramada va fi interesant de urmarit asupra carei optiuni se va opri Kidney, dintre Peter Stringer, Eoin Readen, Tomas O’Leary sau Isaac Boss. Treisferturile vor fi aceleasi, cu O’Driscoll si D’Arcy in centru, Fitzgerald, Trimble, Horgan, Bowe si Earls aripi, iar Rob Kearney fundas. Lucrurile par simple, dar exista emotii inca de la inceput, pentru ca in deplasarea de sambata de la Roma nu se poate conta pe Tommy Bowe, Jamie Heaslip si Stephen Ferris, accidentati, emotii care par sa nu fie insa atat de apasatoare, tinand cont de adversar, cel mai accesibil din Turneu.
Desi cel mai probabil irlandezii se vor lupta in acest an pentru locurile 3-4, exista si sperante mai mari, intrucat, chiar daca vor juca cu galezii in deplasare, vor primi acasa pe Anglia si Franta, iar impotriva unor asemenea adversari, terenul propriu poate fi un avantaj consistent. Dincolo de acest considerent, Irlanda are un joc frumos, gramada fiind la nivelul Angliei si Frantei, deci superioara celei a galezilor, in ceea ce priveste eficienta in ofensiva/defensiva a triunghiului centri-fundas fiind de departe echipa cu cele mai bune rezultate. Punctele slabe par sa vina dinspre inconstanta mijlocasilor la deschidere (poate si din acest motiv Kidney a selectionat nu mai putin de patru!), dar si dinspre tendinta spre jocul fizic a unor aripi rapide, dar masive si tentate mai degraba de rolul defensiv, decat de cel ofensiv. Punctul forte, dupa cum am mai spus, linia III, echivalentul perfect in Europa a celei neo-zeelandeze. Restul amanuntelor, raman de vazut pe parcurs...

Prolog Six Nations - Italia si Scotia

Turneul celor Sase Natiuni bate la usa. Pentru echipele angrenate in competitie, acesta este cel mai important test inaintea Cupei Mondiale din aceasta toamna - de aceea interesul jucatorilor si tehnicienilor pentru pregatirea meciurilor va fi unul deosebit, aceste preocupari putandu-se concretiza in partide interesante si pline de neprevazut, asa cum, de altfel, numai Six Nations poate oferi.
Italia este una dintre echipele cele mai demne de respect. Cu o traditie aproximativ similara cu a noastra in ceea ce priveste jocul de rugby, italienii si-au propus, incepand cu anii 90 sa acceada la nivelul inaltei performante, printr-o restructurare a sistemului de selectie si a celui competitional. Un alt factor, deloc de neglijat, care a contribuit la ascensiunea rugby-ului italian in ultimul deceniu l-a constituit titularizarea masiva a italo-argentinuenilor, lucru vizibil si in actualul lot al „azzurrilor”, compus in punctele forte ale osaturii sale din sud-americani cu posibile origini din Mezzogiorno.
Multa vreme, italienii au trait si au crescut, ca si noi, de altfel, la umbra rugby-ului francez. Odata cu decizia comitetului Five Nations de acceptare a Italiei in competitie insa, in afara perioadei mandatului de doi ani al francezului Pierre Berbizier, inceput in 2005, la conducerea tehnica a echipei s-au aflat numai „sudisti”, neo-zeelandezii Brad Johnstone si John Kirwan in trecut, iar in prezent sud-africanul Nick Mallett. Iar rezultatele au fost in general bune, Italia avand o medie de cel putin un meci castigat in Six Nations si aducand in prim-plan jucatori de reala valoare. Mai mult, incepand cu anul trecut, ca o recunoastere a meritelor rugby-ului itaalian, doua echipe din peninsula au fost acceptate in Cupa Celtica – Treviso si Aironi, ambele cu rezultate modeste, dar asta doar deocamdata…
In sezonul trecut de Six Nations Italia a castigat un meci, 16-12 cu Scotia si a pierdut „la mustata” cu Anglia, 12-17. A urmat apoi un turneu de vara in Africa de Sud, unde a disputat doua partide, pierdute insa, in compania Springboks, marcand doua eseuri dintr-un total de 24 de puncte. In toamna, Italia a primit trei vizitatori – Argentina, Australia si Fiji, comportandu-se de aceasta data mult mai onorabil, pierzand greu cu Argentina (16-22) si cu Australia (14-32), dar castigand cu Fiji (24-16), gratie a opt penalitati transformate magistal de Bergamasco.
Ca orice echipa respectabila, Italia se bazeaza pe o foarte consistenta linie I, dominata de figura carismatica a lui Martin Castrogiovanni, dar si pe inspiratia unui inchizator de mare clasa, la un momendat nominalizat la titlul de cel mai bun jucator al planetei, capitanul echipei si a lui Stade Francais, Sergio Parisse. Treisferturile nu arata nici ele prea rau, aripa Mirco Bergamasco si centrul exterior Gonzalo Canale fiind doua dintre „piesele” cele mai grele ale echipei.
Italia poate produce surprize, dar poate fi si „ciuca batailor”. In comparatie cu forta Angliei, Frantei sau a Irlandei, „azzurri” au in continuare o echipa in care mai este mult loc pentru progrese, iar acest lucru ii face foarte vulnerabili. Chiar daca sunt convins ca vor arata mai mult decat bine pe alocuri, nu-i vad, in acelasi timp, mai sus de ultimul loc, mai ales ca, in acest an vor disputa „derby-ul lingurii de lemn” in deplasare, in Scotia.


Scotia care a continuat si in ultimele meciuri evolutiile ezitante, cu doua victorii in iunie impotriva Argentinei si cu una, in noiembrie, impotriva Africii de Sud. In rest, perspective deloc pe masura pretentiilor unei natiuni care altadata reusea triumful suprem in Turneu. Daca n-ar fi fost si Italia prin preajma, Scotia ar fi reusit, fara indoiala, un sir „istoric” de linguri de lemn de-a lungul unui intreg deceniu. Dincolo de componenta lotului, la nivel de individualitati superioara italienilor, dar destul de mult sub nivelul gelezilor, de exemplu, scotienii par sa sufere la capitolul tactic, jucand un rugby deloc in pas cu vremurile, de multe ori aratand ca o echipa „in curs de dezvoltare”, ca una care abia acum invata acest joc si nicidecum ca o natiune co-inventatoare a rugby-ului.
In acest an, Scotia va juca meciul contra Italiei acasa, ceea ce constituie un avantaj. Cu toate acestea e bine sa ramana precauta, deoarece este posibil sa prinda o gramada deosebit de motivata a italienilor, mai ales ca partida se va disputa in ultima etapa, dupa ce, probabil, ambele vor fi suferit infrangeri in linie, astfel incat meciul va fi unul decisiv pentru stabilirea codaşei din acest an a Turneului. Greul va cadea pe primele doua linii, cele care vor cauta penalitati bune de a fi transformate in puncte de catre Dan Parks, Phil Godman sau Chris Paterson. Iar aceste linii sunt unele deloc de neglijat, Allan Jacobsen, Ross Ford si Euan Murray, sustinuti din spate de de doi dintre Haynes, Gray, Mc Leod sau Kellock, acesta din urma desemnat capitan al echipei pentru acest turneu, fiind punctele forte ale unei nationale care, chiar daca nu prea mai reuseste performante notabile, isi are inca renumele unui grup care isi vinde foarte greu pielea. Totusi, ar fi o minune daca in acest an si in actualele conditii ale lotului, Scotia va reusi sa termine mai sus de locul 5. Cel mai probabil vor invinge Italia si se vor bate pe viata si pe moarte cu englezii, pe Twickenham, doar pentru a muri frumos…

Concluziile anului 2010 - Wallabies

De cand Robbie Deans a preluat Australia, putini au fost aceia care s-au aratat sceptici in fata viitorului stralucit al Wallabies, stiut fiind faptul ca magicianul din Canterbury este un tehnician inteligent si bine pregatit, dar mai ales capabil sa formeze echipe valoroase prin descoperirea maximului de potential la fiecare dintre elevii sai. Desi a fost invinsa in toate cele trei intalniri cu Noua Zeelanda si intr-un meci contra sud-africanilor, in Tri Nations, este evidenta cresterea de forma a Australiei, multi vazand deja viitoarea finala mondiala ca fiind una dintre Wallabies si All Blacks.
Australia a fost dintotdeauna o echipa care a impresionat. Trei finale de cupa mondiala jucate, dintre care doua castigate, par si acum ireale pentru o natiune in care „aussie ruls”, cricket-ul si rugby-league sunt atractiile sportive principale, rugby-union putand fi situat cu indulgenta pe un loc 4 in randul interesului australienilor pentru acest gen de indeletniciri competitionale. In plus, firea australienilor, de „larrikinis”, pentru care portretul lui Ned Kelly poate sta oricand deasupra tabloului reginei, nu-i recomanda in nici un caz pentru practicarea cu asemenea succes a unei intreprinderi in care rigoarea si disciplina tactica sunt coordonatele performantei. Cu toate acestea, australienii au aratat mai mereu ca una dintre cele mai frumoase echipe ale lumii, fiind autorii unor partide memorabile si redescoperind, de la o generatie la alta jucatori fabulosi.
Inaintea Tri Nations, Australia era cotata cu sansa a doua, multi indraznind chiar sa o aseze in spatele Africii de Sud, in special aceia pentru care dezastrul din anul 2010 al Springboks era de neconceput la o asemenea scara. Dupa preluarea echipei, la sfarsitul lui 2007 de catre Robbie Deans, multi au asteptat un reviriment spectaculos, sperand castigarea unui nou titlu Tri Nations, al treilea dupa dubla consecutiva din 2000 si 2001 ce a precedat teribilul an 1999, cel al triumfului mondial de la Cardiff. Australia insa nu a mai castigat Tri Nations, in 2008 obtinand trei victorii (dar si suferind o infrangere rusinoasa impotriva Springboks – 8-53, la Jo’burg), in 2009 situatia parand a se agrava, dupa doar o victorie si cinci infrangeri, pentru ca in 2010 Wallabies sa obtina doar doua victorii, plus una in afara turneului, dar contand, totusi, pentru Bledisloe Cup. Performante deloc pe masura pretentiilor unei duble campioane mondiale, dar exista ceva foarte bine cladit in aceasta echipa a Wallabies, ceva ce poate crea premizele pentru succes. Iar acest lucru bine cladit in constituie compartimentul median si treisferturile, incluzand aici, intr-un mod deloc ortodox si tactic, fundasul.

Gramada australiana este una care nu arata in nici un caz ca una in masura sa sperie. Cu o linie I pe care Italia, bunaoara, a dominat-o intr-un meci disputat pe 20 noiembrie la Florenta si castigat de Wallabies cu 32-14 si cu o linie II destul de stearsa, in care mai mult numele lui Nathan Sharpe si mai putin forma si abilitatile fiecarui component par sa o conteze la „impresia artistica”, australienii se prezinta de multe ori ca o echipa care nu se poate baza pe primele cinci tricouri. Imbunatatirea apare insa odata cu linia III, in care Elsom si Pocock formeaza o pereche de flankeri perfect comparabila cu aceea a neo-zeelandezilor sau a sud-africanilor, pereche inchisa destul de bine la nivelul numarului 8 fie de Richard Brown, fie de Ben McCalman.
Nimic insa nu pare sa se compare cu excelentul angrenaj - linie mediana-treisferturi. In cea mai pura traditie „aussie”, preocupati de agilitate si tehnica de manuire a balonului pe fondul schemelor derulate in viteza, Wallabies au prezentat in acest an cel mai bun joc de atac in faza a II-a de posesie, austalienii devenind cu adevarat redutabili, odata trecut „hop-ul” castigarii balonului de catre un cap de gramada de nivel mediu. Accidentarea indelungata a lui Fourie du Preez l-a impus pe australianul Will Genia ca cel mai bun mijlocas la gramada din lume, mobilitatea sa in jurul „melle”-ului si rapiditatea gasirii solutiilor tactice ideale impunandu-l ca cel mai util om al echipei sale. Cele mai interesante descoperiri ale australienilor provin insa de pe acea pozitie denumita de ei si numai de ei „utility back”, un fel de „strutocamila” – nici uvertura, nici centru interior, nici aripa si nici fundas, dar care presupune rapiditate, vigoare in jocul fizic si o buna acuratete a suturilor. Pe langa versatilii Adam Ashley Cooper, Berrick Barnes, Drew Mitchell si Matt Giteau, si-au facut loc Quade Cooper, James O’Connor si Kurtley Beale, fiecare dintre acestia avand capacitatea de a schinba cu usurinta partile si de a suplini cel putin doua pozitii specifice treisferturilor. Si, ca orice „ausiie”, mai trebuie pomenit excelentul joc de picior al tuturor, mai sus de tricoul cu numarul 9 neexistand nici un jucator in actualul lot al Wallabies care sa nu fie capabil sa execute penalitati din sut, sau sa transforme incercarile. Cei mai buni oameni, dupa Genia, cred ca pot fi nominalizati tinerii Kurtley Beale si James O’Connor, primul pentru rapiditatea sarjelor sale si excelentul joc de prinzator in propriul 22, iar al doilea pentru acuratetea executiilor de picior si insistenta sa de a se afla la locul si momentul potrivit, la capatul ultimei pase.

Toamna a decurs pentru Wallabies dupa deja cunoscuta reteta „una rece, una calda”. Dupa ce au incheiat luna octombrie cu o victorie smulsa in ultimele minute Noii Zeelande, la Hong Kong, intr-un meci contand pentru Bledisloe Cup, dar in afara Tri Nations, australienii si-au inceput turmeul european cu o victorie contra Tarii Galilor – 25-16, urmata de inca una, a rezervelor, inpotriva lui Leicester Tigers – 26-15. Dar, ca sa respecte traditia „calcatului in strachini”, au avut grija sa incaseze o mama samatoasa de bataie de la englezi, 35-18, intr-o partida care s-ar fi putut incheia chiar mai prost daca nu ar fi fost insistenta lui Beale, cel care a marcat doua eseuri in a doua jumatate a reprizei secunde, reducand astfel proportiile dezastrului de pe Twickenham. A fost un meci in care englezii au dominat la toate capitolele, primele doua linii ale gramezii gazdelor neavand adversari pe momentele de fixare pe intreg parcursul jocului. Autralienii au gresit, iar Toby Flood si-a rotunjit procentajul reusitelor la 100%, transformand in puncte toate loviturile de picior. Dupa dusul rece primit de titulari in meciul cu Anglia, a fost randul rezervelor sa „muste” gazonul, dincolo de Marea Irlandei, la Limerick, intr-un meci contra selectionatei provinciei Munster. Infrangere cu atat mai usturatoare cu cat, pe o ploaie si un vant de toamna autentica irlandeza, cel care a coborat furtuna in vestiarul Wallabies a fost chiar un australian, fost component al reprezentativei Seven, fundasul Paul Warwick, care a transat victoria de partea thomondezilor prin trei penalitati transformate si doua drop-uri (15-6). Cu doua victorii si doua infrangeri, „cangurii” paraseau insulele britanice pentru ultimele doua confruntari ale turneului, împotriva Italiei si Frantei. Azzurri au opus o rezistenta onorabila pe Artemio Franchi din Florenta, parand chiar sa domine pe capul gramezii, dar capituland la momentele placajelor liniei III si la sarjele treisferturilor australiene. Scorul final 32-14 pentru Wallabies, care priveau cu ingrijorare catre ultimul meci al turneului, de pe Stade de France din Paris, ingrijorare accentuata de faptul ca urmau sa aiba in fata cea mai buna linie I din Europa – Domingo-Servat-Mas, dar si un „compartiment de creatie” experimentat si foarte plin de idei, trasat pe axa mijloc-centru interior, compus din Morgan Parra, Damien Traille si Yannick Jauzion. Asadar, dilema lui Robbie Deans se adancea, intruca trebuia sa gaseasca solutia optima a evitarii, pe cat posibil, a confruntarilor prelungite la nivelul primelor doua linii, dar si de a depasi tactic un adversar caruia ii placea jocul in viteza, cu aripi sustinute adesea de centrul exterior. Titularizarea lui Aurelian Rougerie pe postul de centru exterior, in conditiile in care rugbistul lui Clermont are o lunga experienta de aripa, tradau intentiile lui Marc Lievremont si complicau planurile lui Deans. Se preconiza un meci in care victoria era a celui care alerga mai mult cu balonul si care gresea mai putin in momentul posesiei. Totul a mers insa ca un vis frumos pentru Wallabies, care au prins cea mai buna zi a anului, castigand cu un incredibil 59-16, prin marcarea a nu mai putin de 7 eseuri, Drew Mitchell reusind un hat-trick pe care nu-l va uita multa vreme – nici el, si nici adversarii francezi.

Desi pare bizar sa spun ascest lucru, urmarind tabla scorurilor inregistrate de australieni in sezonul trecut, se poate remarca o crestere consistenta a formei jucatorilor si a filosofiei de joc, neo-zeelandezul Deans parand a fi foarte aproape de a gasi o formula ideala pentru abordarea meciurilor de la Cupa Mondiala. Singura problema ramane rezolvarea hibelor existente in jocul primelor doua linii. Timp insa mai este, cu atat mai mult cu cat urmeaza un sezon de Super Rugby, competitie in care Australia va participa in acest an cu inca o echipa – franchiza celor din Melbourne, denumita cat se poate de „aussie”, Rebels, dar si inca o editie de Tri Nations. Asta inseamna ca paleta de optiuni a selectionerului devine mai larga, intrucat exista atat motivatie, cat si interes in marea insula de la antipozi in perspectiva interesantelor confruntari din aceasta toamna.

Concluziile sezonului 2010 - Springboks

Africa de Sud este marea dezamagire a sezonului. Dupa ce in urma cu un an a impresionat prin vigoarea jocului in Tri Nations, in doar 12 luni, Springboks a ajuns o echipa care sperie prea putin celelalte echipe mari. Vina principala o poarta, cat se poate de fotbalistic, antrenorul Piter de Villiers, cel care in doar doi ani a reusit sa faca praf munca depusa in formarea campioanei mondiale din 2007 de catre Jake White si Eddie Jones. Lipsit de viziunea asupra jocului presupusa la nivelul „Springboks”, prea „moale” atat in fata jucatorilor, cat si a presiunilor din partea board-ului rugbistic sud-african in ceea ce priveste managementul echipei si alegerea strategiilor in camp, de Villiers pare condamnat sa scufunde si mai mult corabia deja la apa a burilor. Doar o victorie in acest sezon de Tri Nations, doua victorii scurte (23-21 cu Irlanda si 29-25 cu Tara Galilor) si o infrangere de toata rusinea cu Scotia (21-17) au facut ca victoria mai concludenta impotriva Angliei (21-11) din penultimul meci al turneului de toamna sa nu insemne mare lucru in ochii fanilor dezamagiti, cu atat mai mult cu cat a fost urmata, o saptamana mai tarziu, de o infrangere seaca, 20-26, cu selectionata Barbarians.
Este greu de stabilit care sunt punctele forte ale Springboks, judecand dupa prestatiile ultimelor sale luni – si totusi, impresia lasata este aceea de „branza buna in burduf de caine”, iar cauza principala pare sa fie, asa cum am mai spus, lipsa unei abordari corecte, atat din punct de vedere tactic, cat si din perspectiva gestionarii capitalului uman disponibil la echipa, din partea antrenorului. Pe langa aceasta cauza principala, mai sunt o serie de cauze secundare, unele conexe deficientei manageriale sus mentionate, altele independente de aceasta. Pe langa problema antrenorului, o alta chestiune, cel putin la fel de importanta,este aceea a capitanului. Pentru ca, in afara lui John Smit, nici un alt springbok nu pare capabil sa conduca din teren o echipa capricioasa, plina de personalitati puternice, echipa care pare sa degenereze foarte rapid, in numeroase momente, spre imaginea unei gasti de „bullies”, asa cum este echipa Africii de Sud. Suspendrile din acest sezon, dintre care cea mai spectaculoasa este fara indoiala cea de opt saptamani dictata impotriva lui Bakkies Botha in urma meciului de debut cu Noua Zeelanda, desele derapaje nervoase care lasa o imagine urata asupra echipei, momente ce scot in prim-plan, ca „vedete”, pe langa linia II deja mentionat, pe Schalk Burger si Danny Rossouw, dar mai ales acea nervozitate negativa, care in loc sa motiveze, determina greseli tehnice si tactice, se reflecta in rezultatele Africii de Sud, pentru care anul 2010 o fost unul dintre acei ani a caror amintire nu ti-o doresti.

Nu pot fi, totusi, multe lucruri de reprosat in alegerea de catre de Viliers a jucatorilor care sa reprezinte nationala, individual fiecare aratad calitati indiscutabile atat in Super Rugby, cat si in Curry Cup. Linia I, fie ca l-a avut pe Smit, Bismarck du Plessis sau Adriaan Strauss pe postul de taloner, iar ca pilieri pe oricare dintre Steenkamp, Mtawarira, Jannie du Plessis, C.J. van der Linde sau B.G. Botha, a fost la fel de determinata si neinfricata in momentele de fixare, iar despre linia II – Bakkies Botha-Vic Matfield, nu cred ca este nimeni in masura sa aiba vreun comentariu negativ asupra prestatiilor din momentele spcifice postului. Nervozitatea si temperamentul lui Botha, sau lipsa inspiratiei si inteligentei specifice capitanului de care, din pacate, a dat dovada Matfield atunci cand a suplinit aceasta „functie” in absenta lui Smit, in timpul turneului de toamna, pot influenta negativ, dar pot fi si suplinite de o atare stare de spirit si ordine tactica insuflate de banca tehnica. Linia III, pe alocuri indisciplinata, dar foarte devotata efortului colectiv, a fost „lovita” in aceasta toamna de lipsa aportului lui Schalk Burger si Heinrich Brussow, ultimul absent din lot si in Tri Nations, dar a fost bine suplinita la nivelul flankerilor de Francois Louw, Juan Smith, Willem Alberts sau de Deon Stegmann. Surprinde insa subtirimea numarului 8, Pierre Spies neavand alt inlocuitor decat pe „stersul” Ryan Kankowski, asta in conditiile in care antrenorul de Villiers se incapataneaza sa nu-l convoace pe inchizatorul la gramada al lui Western Province, Duane Vermeulen, rugbist considerat de multi mai bun chiar decat Spies. Concluzionand, despre gramada sud-africana, putem spune ca nu sufera sub aspectul selectiei, cat al disciplinei, al comunicarii si nu in ultimul rand al orgoliilor. Pentru ca, in ciuda incercarilor de a se masca acest lucru, toata lumea stie ca numai pe inaintare sud-africanii au trei capitani: Smit, Matfield si Burger. Ma intreb cum o fi cand s-or destepta astfel de ambitii si la Pierre Spies...
Suferinta cea mare a Springboks devine foarte vizibila de la numarul 9 in sus... Absenta de un an a lui Fourie du Preez, cel mai bun mijlocas la gramada din rugby-ul actual, excelent tactician si liant intre inaintare si treisferturi, a facut ca Africa de Sud sa arate ca o echipa rupta pe jumatate, Ricky Januarie, Fraqncois Hougaard si nici char eternul jolly joker Ruan Pienaar nereusind sa faca „discreta” aceasta absenta, fara indoiala cea mai importanta si sursa a tuturor relelor din acest sezon pentru Springboks, la stransa concurenta, evident, cu „inspiratia” lui Peter de Villiers.
Castigul sud-africanilor din ultimii trei ani a fost insa recuperarea miraculoasa a unui post pe care nu au prea stralucit in ultimnii 10 ani, acela al mijlocasului la gramada, de la Andre Pretorius incoace neremarcandu-se nici o alta uvertura prin precizia transformarilor si a inspiratiei rezolvarilor fazelor din camp.Pentru ca, intra-devar, Springboks au avut ceva de asteptat pana la aparitia lui Morne Steyn, un mijlocas la deschidere complet, calm, lucid si precis in executiile de picior si, mai presus de toate, foarte constant in evolutii.
In privinta centrilor, sud-africanii sunt acoperiti destul de bine, Jean e Villiers, Jacque Fourie, Wynand Olivier sau Frans Steyn fiind suficient de rapizi in replieri incat sa asigure stabilitatea defensiva in momentul depasirilor de catre adversari a liniei avantajului, dar si consistenti la momentul atacurilor pe treisferturi. Si aici insa indisciplina devenita deja specifica sud africanilor isi spune cuvantul, greselile oamenilor de pe acest post avand ca efect penalitati si suspendari; atat Fourie, cat si de Villiers au absentat din meciuri importante datorita cartonaselor galbene primite.
Si daca tot pomeneam, atunci cand vorbeam despre Noua Zeelanda, despre incapatanarea lui Graham Henry de a-l pastra in lot pe Rokocoko in ciuda lipsei sale evidente de forma, la fel s-a intamplat si in cazul lui Peter de Villiers, atunci cand a fost vorba despre jucatorul sau preferat, Bryan Habana, cel care a fost, in mod constant in acest an, „omul degeaba” in primul 15 al Springboks – inexistent atat in aparare, cat si in atac, mai degraba incurcand decat ajutand... Titularizarea tarzie in cadrul turneului din toamna a lui Lwazi Mvovo, o aripa cu un mare potential, provenind de la campioana editiei din acest an a Curry Cup – Natal Sharks, a mai „indulcit” un pic impresia lasata de slaba prestatie a aripilor. Pentru ca nici Bjorn Basson si nici Gio Aplon nu par capabili sa asigure consistenta de alta data a benzilor laterale, asa cum se intampla in zilele bune ale lui Bryan Habana sau Breyton Paulse.
Si pentru ca tot vorbeam de vremurile de aur ale Springboks, mai trebuie spus ca, de la retragerea lui Percy Montgomery, acum aproape trei ani, sud-africanii nu au mai reusit sa gaseasca solutia pentru acoperirea postului de fundas, alegand mai mereu intre solutii de „carpeala” – Gio Aplon, Ruan Pienaar, Frans Steyn, sau solutii proaste – Zane Kirchner.

Daca ar fi sa dau un pronostic sigur pentru la anul, chiar mai sigur decat acela al castigarii Cupei Mondiale de catre Noua Zeelanda, as spune ca in nici un caz nu vom vedea pe cea mai inalta treapta a podiumului echipa Africii de Sud. Lipsa evidenta a unor solutii in privinta lotului, timpul relativ scurt pentru schimbari la nivelul managementului si al strategiilor pe tremen scurt anuleaza orice fel de sperante pentru Springboks. Condamnati sa mearga cel putin pana dupa 2011 cu acelasi antrenor, pentru ca orice fel de schimbare asumata acum, cand deja este prea tarziu, ar agrava si mai mult situatia, sud-africanii nu pot decat sa-si fixeze obiective modeste in comparatie cu pretentiile, indreptatite de altfel, ale unei natiuni considerate de multi adevarata patrie a rugby-ului. Singura speranta, slaba ce-i drept, se leaga de capacitatea de revenire si de orgoliul specific acestei frumoase echipe, lucruri care au ridicat-o in momente in care, la fel ca si acum, parea doborata si fara nici un fel de sanse...

Concluziile sezonului 2010 - All Blacks

Din cauze de lene si sictir, blogul nostru a luat o pauza de patru luni, in care, evident, s-au intamplat multe. Atat de multe, incat ar fi si pacat sa nu le povestim... Dar, intrucat nu stim cu ce sa incepem, am ales, ca in majoritatea cazurilor, rugby. Ca o concluzie a sezonului aproape incheiat, vom face o analiza a evolutiilor principalelor natiuni, intr-o incercare aproape ridicola de a umple lunile de lene si sictir in care, cum era si firesc, s-au intamplat multe...


Noua Zeelanda venea dupa o serie extraordinara in editia din acest an a Tri Nations, unde a obtinut victorii pe linie, aratand prin aceasta demonstratie de forta ca editia cupei mondiale de la anul, care se va disputa in Insula Neagra, se vrea a fi o afacere „de familie” a gazdelor. Trei victorii cu Africa de Sud si trei victorii cu Australia, majoritatea obtinute intr-o mnaniera deosebit de facila, au redat increderea de alta data elevilor lui Graham Henry, un antrenor care are sansa de a intra definitiv in istorie cucerind atat trofeul mondial, cat si cifra record de cinci titluri de cel mai bun tehnician al anului. In ciuda infrangerii suferite la Hong Kong, intr-o partida contand pentru Bledisloe Cup, in fata Australiei, All Blacks pareau capabili sa uite acest esec - de fapt, un semi-esec, daca stam sa ne gandim la faptul ca partida se disputa in afara calendarului oficial al Tri Nations si al oricarui calendar al meciurilor test organizate de IRB, dar si la faptul ca, pana la urma, eseul lui Jemes O’Connor, cel care a inclinat balanta in favoarea Wallabies a venit la cateva minute bune dupa expirarea timpului regulamentar, pana atunci neo-zeelandezii controland intr-o maniera destul de sigura jocul. All Blacks nu au resimtit socul, parand mai degraba preocupati de turneul european care batea la usa, la meciurile contra Angliei, Scotiei, Irlandei si Tarii Galilor. Iar motive de ingrijorare nu prea erau, intrucat inspiratia, minutiozitatea si excelenta cunoastere a jocului de catre Graham Henry pareau sa se imbine perfect cu apetitul pentru performanta al rugbistilor din Pacificul de sud. Fara sa exageram deloc, putem spune ca Noua Zeelanda are in acest moment cea mai buna echipa din ultimii zece ani, iar rugby-ul practicat este cel mai bun model tehnic si tactic elaborat de vreo echipa actuala.
Si totusi… de ce este atat de buna aceasta echipa? Secretul consta in primul rand in excelenta pregatire fizica, remarcabila prin dispozitia la efort si contact, ca si prin numarul redus de accidentari avand ca rezultat pauze lungi de activitate. Rezultatele unui sistem bine elaborat de fitness, de calcul al consumului caloric in timpul efortului, sustinut de o alimentatie stiintifica, sistem considerat un experiment extravagant in urma cu cativa ani si care acum incepe sa dea roade, par sa fie capabile sa mentina Noua Zeelanda multa vreme pe primul loc al ierarhiei mondiale.
Al doilea element al succesului este Graham Henry, mai exact geniul sau de strateg, materializat printr-un joc rapid si precis de pase si prin stabilitatea exemplara a pachetului de inaintare, atat la momentul gramezilor fixe, cat si la aglomerarile spontate. Buna pregatire fizica a treisferturilor, rezistenta si dezvoltarea optima a fortei in regim de viteza au permis dese pendulari de-a latul terenului a centrilor/fundasului purtator de balon in scopul sustinerii atacurilor pe culoarul aripilor, cu efect de destabilizare a liniei de aparare adverse, prinsa de cele mai multe ori pe picior gresit de rapidele curse finale din postura de „om in plus” ale lui Muliaina sau Cory Jane. Lipsa de forma a lui Rokocoko, selectionat oarecum impotriva firescului de Henry, a fost perfect suplinita de Muliaina, principalul marcator de eseuri al All Blacks in Tri Nations, atat in ofensiva, cat si in aparare, risipa de energie a fundasului neo-zeelandez fiind una aproape supra-omeneasca. La nivelul centrilor, forta de penetrare a lui Ma’Nonu si abilitatea lui de a crea bresa in apararea adversa prin atragerea in placaj a cel putin doi adversari a izbutit de multe ori sa-l puna pe rapidul centru exterior Conrad Smith in situatia de a marca sau de putea oferi pasa finala omului in plus. Om in plus care a fost fie Cory Jane, cu totul alt jucator in acest sezon, rapid si cu un excelent comportament la placaje, atat de diferit fata de cel din sezonul trecut, fie Muliaina, fie debutantii Rene Ranger sau Israel Dagg.
Pachetul de inaintare s-a remarcat in special prin consistenta liniei I, ramasa neschimbata de-a lungul ultimelor sase luni – Tony Woodcock-Keven Mealamu-Owen Franks, dar mai ales prin calitatea liniei III, cea mai buna din lume – Kaino-McCaw-Read, linie care datorita rapiditatii si apetitului ofensiv s-a aflat in numeroase randuri la capatul pasei premergatoare eseului, in faze de atac specifice treisferturilor. Daca mai punem la socoteala si jocul defensiv fara cusur al capitanului Richie McCaw, cel mai bun neo-zelandez din acest sezon castigator al titlului de cel mai bun rugbist al anului, avem imaginea unei echipe care ia foarte in serios uriasa responsabilitate ce o presupune o cupa mondiala disputata in fata propriilor fani.
Si totusi… Exista si cateva lacune in acest sistem apropiat de perfectiune, nu datorate insa vreunui neajuns de natura tactica, ci datorita formei mai putin fericite a unor jucatori. Care, de fapt, nu sunt decat doi, si anume Dan Carter si Joe Rokocoko. In privinta primului, selectionarea lui este inteleasa prin prisma a doua lucruri: primul ar fi numele lui Carter si uriasul sau aport la jocul echipei de-a lungul timpului, fapt ce nu permite nici macar lui Henry inlocuirea din prima echipa a teribilei uverturi fara vreun „motiv” sustinut de decizia echipei medicale, iar al doilea lucru ar fi, chiar mai grav decat rarele pulsee de scadere de forma ale lui Danny-boy, lipsa de solutii pentru postul de uvertura pentru All Blacks. Pentru ca, in afara de Stephen Donald, All Blacks nu are alta optiune privind eventuala inlocuire a lui Carter pentru jocul in camp, iar in ceea ce priveste transformerii, doar demiul Piri Weepu pare sa aiba aceeasi suficienta precizie si sange rece pentru a transforma in puncte greselile adversarilor. Despre Joe Rokocoko, din respect pentru trecutul sau, nu voi spune decat ca-i consider prezenta in echipa doar un capriciu al lui Henry…

Turneul european din luna noiembrie a consfintit dominatia absoluta a Noii Zeelande in acest sezon international. Patru victorii din tot atatea meciuri inpotriva natiunilor britanice, dintre care trei incheiate cu peste 35 de puncte marcate de rugbistii kiwies. La final, Richie McCaw a fost declarat rugbistul anului, Graham Henry cel mai bun tehnician, iar Noua Zeelanda cea mai buna echipa, terminand anul pe prima pozitie a ierarhiei mondiale. Mai mult decat atat, All Blacks si-a dezvaluit uriasul potential uman, doi dintre cei mai buni jucatori ai toamnei fiind dintre aceiea care nu s-au regasit in „reteta” echipei lui Henry pentru Tri Nations – aripa Hosea Gear, cel mai bun marcator de eseuri din cele patru teste, fratele celebrului Ricko, dar mai ales centrul Sony Bill Williams, la care se remarca, pe langa numele sau de jazzman, extaordinara sa capacitate de percutie si acuratetea paselor din off-load, multi vazandu-l deja ca pe un nou Tana Umaga. Si totusi, cel mai bun om in negru ramane Richie McCaw, juctor cu o medie de peste 15 placaje decisive pe meci, cel care, prin jocul sau, pare sa transpuna pe alte coordonate presttia individuala in jocul defensiv al flankerului modern. Altfel, Noua Zeelanda place prin respectul pentru jocul clasic, romantic, dedicat grupului, in care fiecare jucator, fiecare pozitie si fiecare compartiment cauta inovatia si spectaculozitatea in prestatii, ramanand insa fideli principiilor tactice ale rugby-union.
All Blacks sunt echipa cu cele mai putine griji pentru anul urmator. Au un antrenor care stie foarte bine ce are de facut, un capitan care inspira prin forta exemplului, cea mai buna linie III din lume si, poate, cele mai bune combinatii posibile pentru cuplul de centrii, avand de ales intre Nonu, Smith si Williams. Revenirea lui Carter la forma sa obisnuita nu ar face nimic altceva decat sa blocheze casele de pariuri la anul, pentru ca e greu de crezut ca unei echipe ca Noua Zeelanda ii va putea cineva „sufla” titlul mondial, mai ales in conditiile in care All Blacks vor juca acasa.

Pink is gay

Sambata a avut loc poate cel mai asteptat meci al anului, cel dintre selectionata Bucurestilor si Stade Francais. Dupa ce cu doaua saptamani in urma ne-am pus in cap si-n cur sa batem pe prapaditii aia din Uruguay, transformand acest success de duzina intr-o „zi mare pentru intreg poporul roman” – cum, s-a exprimat Ovidiu Tonita dupa meci, de era sa ma inec cu berea si sa-mi da mucii de la atata ras, gluma parea sa se ingroase odata cu data apropierii meciului, pentru ca data asta nimeni nu mai spera sa mai pice pleasca inca vreo bucurie in capul atat de oropsitului popor roman. Horelor de bucurie si bailor de sampanie, de-ai fi zis ca fie ne-am calificat direct in finala campionatului mondial, fie tocmai ne-a scutit F.M.I.-ul de plata datoriilor, parea sa le urmeze gustul amar, amestecat cu dinti sparti al unei mame de bataie sanatoase. Francezii, aflati pe locul 9 in Top 14, un loc deloc pe masura ambitiilor si investitiilor lui Max Guazzini, presedintele parizienilor, pareau decisi sa obtina o victorie la un scor de maidan, aliniind in primul 15 cel mai bun lot disponibil. Si trebuie spus faptul ca, Stade Francais, pe langa tricourile fistichii, desprinse parca din vetimentatia amatorilor de discoteci din mediul rural al judetului Dambovita, si pe langa pozele in curul gol ale rugbistilor din calendarul „Dieux de Stade”, are un lot cu adevarat valoros, compus din oameni precum Dimitri Szarzewski, Pedro Ledesma, Diego Roncero, Tom Palmer, Pacal Pape, James Haskell, Juan Leguizamon, Sergio Parisse, Julien Dupuy, Lionel Beauxis, Mathieu Bastareaud, Gonzalo Tiesi, Martin Rodriguez sau Hugo Southwell. Pentru selectionata Bucurestilor, a carei medie de inaltime pe linia I nu sarea de 1.75 m, o infrangere la 20 de puncte diferenta putea sa insemne o zi mai mult decat reusita, o amintire tocmai buna de depanat peste timp nepotilor.
Lucrurile au stat insa altfel... Amestecul magic dintre ambitia alor nostri si lipsa de chef a francezilor a facut posibila o diferenta de doar noua puncte, si aceea smulsa de Stade in ultimul minut datorita transformarii in puncte a unei penalitati dictate impotriva „stejarilor”, in caz contrar meciul putand arata o diferenta de doar sase puncte. Cum insa era prea frig ca sa ne plangem de pierderea atat de dramatica a punctului bonus, ne-am terminat cuminti bauturile alcoolice si ne-am infundat in carciuma, ca sa uitam, alaturi de alte bauturi alcoolice, cat de nashparlii suntem... Am marcat doua eseuri frumoase, la centru, prin Stelica Burcea si Lemnaru, am placat curajos cu linia a III-a, dar ne-am facut de bacanie in tuse, unde cred ca am pierdut mai bine de jumatate din propriile repuneri, iar in gramezile fixe am fost jalnici. Stade a marcat doua eseuri cu gramada, plus alte doua in care mult prea usor si-au creat omul in plus in fata unei defensive romane prea putin capabila de replieri in zona de circulatie a balonului. Pe langa aceste erori, parem inca incapabili sa gestionam tactic avantajele, alegand intr-o maniera foarte precipitata suturile sterile in adancime, in locul calmarii jocului prin greseli fortate si asteptarea dictarii penalitatii. S-a intamplat si cu Leeds, s-a intamplat si cu Parma... intr-un fel era de asteptat sa se intample si cu Stade Francais. Indraznesc sa spun ca in aceast mod s-a pierdut oportunitatea strangerii rezultatului pana la diferenta punctului bunus. Dar... ma rog... ce-a fost a fost... Putea sa fie mult mai nasol, asa ca bine ca s-a terminat si asa... Sambata vom juca in Franta, asa ca, se pare ca inca mai avem sansa experimentarii pe propria piele a unei batai mai sanatoase in acest an, Doamne fereste...!

Daca despre meci sunt putine de spus, doar statul in picioare in frig impiedicandu-ma sa nu adorm, va pot spune mai multe despre oamenii care vin la meci. Daca cei mai snobi dintre voi si superficiali in inghititul pe nemestecate a tot felul de stereotipuri socio-culturale, dar la fel de tarani si inculti in realitate, ca noi toti de altfel, aveti impresia ca la rugby vin oameni spalati, inteligenti si scarbiti de ceea ce, in mod onanistic obisnuiti sa numiti „mizeria din fotbal”... ei bine... va inselati. Publicul este la fel de pestrit, poate chiar mai pestrit, ca la fotbal. Avem, vorba lu’ Dorel Visan in „Cel mai iubit dintre pamanteni”, reprezentanti din toate categoriile sociale. Avem „patricienii” de la tribuna acoperita, acolo unde biletul costa 200 de mii de lei, in marea lor majoritate niste ciumpalaci angajati la firme/companii cu care federatia de rugby are Dumnezeu stie ce angajamente de imagine, fapt ce o obliga sa le dea acestor muci in freza invitatii moca la meciuri, astfel incat daca vrei sa-ti cumperi un bilet in acel sector de tribuna, numit pompos „oficiala”, ti se spune de la casa de bilete ca nu se poate. Pentru ca, intre noi fiind vorba, strategia de promovare a rugby-ului de la nivelul federatiei de specialitate inseamna de fapt o gratiutati ieftine catre neamuri, prieteni, „parteneri de afaceri”, de cele mai multe ori insi care nici macar nu remarca pana la sfarsitul jocului ca mingea dupa care alearga haidamacii aia de pe teren nici macaer nu e rotunda. Printre acestia, infiltrate strategic se afla prietenele sau nevestele jucatorilor, fatuci care, de cele mai multe ori nu difera de prietenele si nevestele fotbalistilor, sau, pur si simlu, de restul fatucilor nascute si crescute in atmosfera sanatoasa a Crangasiului proletar. Pe partea opusa a tribunei ocupate de „jet set” se afla „adunatura pestrita”, un soi de tribuna II din Ghencea, loc al melanjului cultural, al ciocnirii caracterelor de tot felul, locul celor multi, fara complexe si fara „rafinamente de maniera” – taranusi, cocalari, batuti in cap, unii dintre ei cu oarece tangente cu rugby-ul, ademeniti de acest sport insa doar de posibilitatea accesului gratuit la o sala de forta, utila in calirea muschiului necesar unei viitoare cariere de bodiguard in discoteca.
Chiar si asa, cu tot parul lor de pe limba, sunt de preferat celor de la tribuna acoperita si, in orice caz, de preferat fanilor francezi, care sunt de departe cei mai antipatici dintre toti fanii de sport. Este chiar pacat sa nu bati macar o data in viata un suporter francez… Fanii lui Stade sunt de doua ori mai antipatici, odata pentru ca sunt francezi, si alta data pentru ca se imbraca in roz. Dupa cum probabil stiti, iar daca nu aflati asta acum, parizienii au tricourile roz, in cinstea domnitei Blanche de Castille, filantroapa si sotie a lui Ludovic al VIII-lea, supranumit nu se stie de ce „Leul”, cea despre care se spune ca ar fi patronat artele si arhitectura pariziene catre sfarsitul sec. XII si inceputul sec. XIII. Patronul Guazzini a aflat povestea si, dornic sa nu ramana dator istoriei, dar nici minoritatilor sexuale, si-a imbracat echipa in acel roz chiloţiu, atat de luat la mişto de toata suflarea poftitoare doar de amor intersexe. Fanii lui Stade, o echipa rspectabila si perfect normala pana sa inceapa sa poarte budigai ca ai lui Boy George, au alunecat si ei pe aceasta dubioasa panta a trepanării, punand cu totii botul la noul slogan de marketing al gruparii – „pink is beautiful”. Astfel incat, la Bucuresti, am putut vedea niscaiva orocotile baloase care faceau ca toate dihaniile, intoliti in rozul ala incalificabil din punctul de vedere al eticii sportive… Si in timp ce mestecam eu la ganduri si la mied lituanian de la prietenul Sebi, mi-am dat seama cat de dreapta, chiar daca lipsita de eleganta, este violenta pe stadioane, si cat de evoluat, din acest punct de vedere, este fotbalul fata de rugby. Pai pe ce stadion de fotbal se mai pot manifesta astfel de maimute imbracate ca niste femei gonflabile barby, fara ca, la sfarsitul meciului, sa nu fie tavalite bine de baietii iubitori de normalitate si spirit sportiv. Am concluzionat ca, in ciuda imperfectiunilor sale de natura ideologica si a riscului ridicat de producere a unor victime colaterale, violenta de pe stadioanele de fotbal traseaza coordonate morale si introduce in sfera firescului conduita acelora care se afla in deplasare, pe un stadion strain. Cu atat mai mult cu cat acestia sunt imbracati intr-un roz care, departe de a fi „beutiful”, nu este decat „gay”…