Ciocoime veche si noua

In mod sigur nu-mi plac nici regii si nici alte categorii de infumurati si trepanati care se recomanda cu „sange albastru”. Dedicandu-ma constiincios si plin de zel studiului istoriei, am putut constata ca, exceptandu-i pe derbedeii autoproclamati regi la inceputul evului mediu si care au ajuns sa ocupe o asemenea pozitie exclusiv datorita stapanirii acelor mijloace de constrangere militara, mijloace care s-au dovedit utile ulterior atat in obtinerea unui statut economic, cat si in stabilirea unei genealogii scoboratoare direct din carul zburator al Sfantului Ilie, „monarhii constitutionali” din zilele noastre, reprezentati de multitudinea de masuri lungi sau borcanate, urechi clapauge si chelii radioase, nu au nereusit sa mai impuna acelasi respect precum reuseau, odinioara, batausii clocotind de nervi si degraba varsatori de sange, pulimea contemporana ajungand chiar, de pilda, a compara mecla unui domn respectabil, precum Charlie de Wales, cu un Volkswagen cu usile deschise…
In mod normal nu m-ar fi preocupat acest subiect… bine, nu ca m-ar preocupa acum (sic!), daca nu as fi vazut invitat intr-o dimineta, la emisiunea unei dudui fitnesista, Florentina pe numel ei, un ditamai cuplul princiar, ba, daca stăm sa ne uitam in gura lor, chiar regal… Este vorba de printul Paul (cel pe care Basescu il striga la botezul odraslei „Alteta… bai, Alteta, baaai… hahaha!!!) si de printesa Lia (denumita in cadrul onorabilei Case Regale Romane „fufa aia care se crede regina”). Florentina isi pusese colantii aia noi, de duminica, pentru ca, deh, nu pe fiecare zi aduci intr-o emisiune de pitipoance ditamai căpăţânile incoronate, si un tricou decoltat pana sub buric, spre care privea hulpav Printu’ de fiecare data cand nevasta-sa se uita in alta parte. Printu’ si Printesa stăteau cuviinciosi pe canapeaua pe care in timpul saptamanii transpiră plina de zel proletar Florentina in timp ce-si face exercitiile de gimnastica, ea cu mainile in poala si intr-un semi-profil „a la Lady Di”, iar el pe oua, oarecum crăcit, etalând niste pantofi fara siteruri, din cu totul alt film decat costumul de haine. Intre fraze poticnite, intrebari stupide si fiţe princiare, printesa Lia a „dat una” absolut monumentala, de era sa ma darame de pe bicicleta medicinala: intrebata daca este capitala un loc unde poti face sport si miscare in aer liber, ea zice: „Dhesigur… pentru ca in Bucharest esti… foarti mult park…” Printul zambea tamp si dadea usor din cap, la fel cum dadeau pe vremuri cateii din plastic de sub luneta Daciei 1300. N-am mai apucat sa vad ce s-a intamplat mai departe, ca a inceput repriza a doua din Noua Zeelanda-Africa de Sud, meciul al doilea, si a trebuit sa revin la damblalele mele…
Dar, dupa ce s-a terminat meciul, am stat eu si am rumegat la ganduri si am ajuns, invariabil, sa ma gandesc la cat de nashpa e coltul asta de lume si cat de toparlani oamenii care se dau cu butetinul pe-aici, din moment ce pana Printu’ si Printesa au ajuns sa faca utza, utza in mondenitati ieftine, fiind atat de disperati dupa publicitate incat accepta sa vina la o emisiune in care gazda ii intervieveaza imbracata in costum de baie. Dar, rumegand in continuare la informatia depozitata sub scoarta cerebrala, mi-am dat seama ca, pana la urma, este perfect normal ca si cele doua capete cu stea in frunte sa abordeze realitatea intr-o logica nikitiniana si sexy-brailesciana, cu atat mai mult cu cat dansii nici macar nu sunt in masura sa poarte cusme voievodale, din acelea cu brosa aurita si pana de strut. Pentru ca oricat sa chinuit Printu’ sa-i fie recunoscut titlul, nu prea are cum sa reuseasca din simplul motiv ca, pana la urma, nu are nici un drept princiar. Paul, cel care se recomanda ca insusi mostenitor al coroanei Romaniei, este nepotul lui Carol al II-lea si al lui Zizi Lambrino, cea pe care Regina Maria obisnuia s-o alinte, cand o pomenea, cu un plin de sinceritate „curva dracului, arza-o-ar jocul ghenei de stricata”. Indragostit ca un motan, Carol al II-le isi asculta chemarile priapice, isi paraseste postul din armata (trebuie sa precizam ca la acea data Romania era in plin razboi mondial si, colac peste pupaza, ocupata in trei sferturi din teritoriul sau de armata germana… dar ce mai conta asta in fata dragostei…) si fuge la Odessa, pe atunci un soi de oras-lupanar, ca sa se casatoreasca cu duduia, renumita de altfel pentru „cumintenia” liberala a moravurilor ei. Casa regala se face foc si para, anuleaza casatoria in anul 1919, pentru ca doi ani mai tarziu, in anul nuntii lui Carol al II-lea cu printesa Elena a Greciei, sa o trimita pe Zizi cu bagaje, catel si purcel, dar si cu fiul bastard Mircea Grigore, in Franta, asigurandu-i in acelasi timp, o renta anuala de 110.000 de franci francezi, o suma deloc mica daca tinem cont de „praful” acelor vremuri, abia isite dintr-un ditamai razboiul mondial. Mircea Grigore a fost o persoana retrasa si modesta, singurele sale iesiri”excentrice” fiind desele procese intentate Casei Regale pentru a-i fi recunoscuta descendenta regala si aparteneta la familia Hohenzollern. In anul 2003, un tribunal francez si unul portughez i-au dat lui Mircea Grigore dreptul sa poarte numele de Hohenzollern, fapt care nu insamna insa mare lucru, deoarece descententa o stabileste, in cadrul unei familii regale, doar conducatorul Casei, adica regele, din acest punct de vedere existand unele diferente deloc neglijabile intre dreptul civil si dreptul dinastic. Iar Mihai I nu s-a sinchisit, se pare, de asemenea fleacuri, astfel incat nefericitul fiu al lui Carol al II-le s-a prapadit trei ani mai tarziu, fara ca macar sa treaca o data pragul resedintei regale de la Versoix. Paul insa s-a dovedit mai tenace decat tatal sau. Provenit din prima castorie a lui Mircea Grigore cu o oarecare Helene Nagavitzine, Paul a vrut neaparat sa i se recunoasca atat titlul de print, cat si dreptul la o buna parte din mostenirea familiei regale romane. Pentru acest deziderat, Paul s-a luat la „tranta” cu Regele Mihai, ajungand in final chiar sa afirme ca deportarile evreiesti din Romania au fost opera unchiului sau. Ulterior, speriat de gafa facuta, a incercat s-o „dea cotita”, dar Mihai I a jurat ca, cu prima ocazie cand il va intalni, ii va rupe picioarele acelui insolent pui de bastard. Pe langa aceste „lupte dinastice”, Paul s-a mai ocupat, in ultimii 20 de ani cu o afacere cu frigidere, cu un mariaj cu Lia Triff, cu o candidatura esuata la presedintia Romaniei si cu o naseala din partea lui Basescu, devenind, printr-o logica a cumetriilor, ruda cu Bercea Mondialul. Pana la urma, Paul este un personaj tragi-comic si un pic ridicol, la fel ca numarul pe care si l-a atarnat de coada limuzinei personale: B… PPR. N-ar trebui sa ne mire ca s-a casatorit cu Lia Triff, celebra in Stetele Unite pentru lipsa de scrupule si concupiscenta in adunarea de recunoastere si avere. Lia Triff si-a inceput „cariera” de sotie si mama de familie, prin casatoria cu un avocat renumit, Melvin Belli, cand ea avea 25, iar el 65. Dupa un divort „cu cantec” in urma caruia Belli nu a lasat nici un cent Liei, mentionand chiar in testamentul sau ca-i lasa „praful de pe toba” acelei femei „mizerabile si parsive”, era clar ca duduia trebuia sa se reorienteze. Asa ca, numai ea stie cum, l-a gasit pe Paul, aflat la inceputul anilor 90 intr-un mod foarte ciudat in gratiile puterii de la Bucuresti si care era primit de alde Iliescu, Voican-Voiculescu si Roman cu toate onorurile, nefiind scos din „alteta regala”, asta in timp ce Regele Mihai era discreditat si ii era interzis accesul in tara.
Ca sa fiu sincer, mi se rupe de fitele de neam prost ale unor impostori care viseaza la cai verzi pe pereti si se cred Micky Mouse… Daca in rarele momente cand frec telecomanda de pe un post pe altul sunt bombardat cu mârlani gen Tociu&Palade, Bote, Bianca lu’ Bote, Bomba Sexy&Dodel sau alti „carnati” care vor sa danseze pentru mine, ar fi culmea sa ma violenteze moral „impaiatii” astia doi. Cu toate acestea, desi nu ma dau in vand dupa „regalisti”, ma dau in vant dupa oamenii merituoasi. Si, oricat de socialist m-as recomanda, nu pot sa nu fiu recunoscator regilor Romaniei pentru uriasul merit in modernizarea si reintregirea tarii. Ce ma doare insa este cum de s-a ajuns ca in aceasta tara, decazuta cultural si moral si lasata prada unei clici securisto-capitaliste, pusa numai pe furat, pana si simbolurile acestei natiuni, simboluri in cadrul carora inaginea Regalitatii este una dintre cele mai ireprosabile, au ajuns sa fie deturnate de un cuplu de mascarici care confunda inteligenta cu fiţele si nobletea izvorata din modestie cu infatuarea „omului nou” de tip manelifer… si unde asta… fix la Florentina in emisiune…

The Road

Despre John Hillcoat v-am mai povestit cu prilejul articolului despre „The Proposition”. Era insa de asteptat ca asocierea dintre regizorul australian si autorul americam Cormac Mc Carthy sa produca o pelicula interesanta sub toate aspectele sale, nu neaparat recomandata ca un succes de box office, dar profunda si foarte realistic compusa. Despre scrierile lui McCarthy putem preciza urmatorul fapt si anume ca au mai fost ecranizate, cele mai cunoscute fiind „All the Pretty Horses”, transpusa cinematografic in anul 2000 de catre Billy Bob Thornton, cu Matt Damon, Henry Thomas si Penelope Cruz, dar si mult mai celebra „No Country For Old Men”, ecranizata de Ethan si Joel Coen.
Naturalist si deloc abandonat unor clisee suprarealiste, „The Road” este un film cu o structura riguroasa a personajelor, foarte autentic, care ofera o imagine deloc comoda a naturii umane atunci cand este supusa unor factori de presiune extremi cum ar fi… o lume care isi traieste ultimele clipe, agatandu-se de viata cu o disperare salbatica, amorala si terifiant de absurda. Desi totul se deruleaza pe fondul unei lupte feroce pentru putinul timp ramas lumii, actiunea nu este una alerta, specifica scenariior „apocaliptice” hollywoodiene, ci una aproape statica, grea, amplificata in lipsa sa de dinamism si de atmosfera grea, ca de plumb, asemenea unui cer fara soare care ucide incet,dar ireversibil si ireparabil, ultimele fire de viata. Un adevarat maestru al descrierii dramelor provocate de dileme morale, Hillcoat isi structureaza intriga filmului pe urmatoarea teza – in conditiile in care speranta devine inutila, singura certitudine a unei lumi muribunde fiind apropierea sfarsitului, ce pret mai pot avea valorile morale si umanitatea din noi?
Viggo Mortensen, unul dintre cei mai completi actori ai generatiei sale, joaca rolul unui tata prins intre dilema supravietuirii si cea a prezervarii unor sentimente ce altdata au tinut oamenii impreuna si care acum par sa se descompuna odata cu ultimele zvacniri ale speciei umane. Chiar si atunci cand omul devine la propriu lup pentru seamanul sau, vanandu-l ca sa-i manance carnea, preocuparea tatalui este sa pastreze neatinsa puritatea fiului sau, aratandu-i prin exemplul sau ceea ce altadata era considerat bun si drept. Atunci cand oamenii se transforma in animale, el continua sa creada in umanitate, refuzand scuza crimei pentru supravietuire, alegand mai degraba sa moara decat sa ucida.
Este o altfel de Apocalipsa, una a negurii din noi, distrugerea totala a omenirii, fizica si morala, nefiind adusa de nimeni altcineva decat de omul care se transforma in bestie si incepe sa se devoreze. „The Road” nu este un film care sa prezinte eroi, poate din acest motiv nici nu a prins atat de bine la un public comod, invatat sa aleaga intre personaje bune si personaje rele, intr-o paleta morala bicolora, pentru ca este greu sa transformi in erou pe acela care se lupta doar sa-si pastreze umanitatea. Unul dintre mesajele cele mai profunde ale cartii si ale filmului este acela ca, pana la urma, chiar si in cel din urma ceas, va exista cineva care va crede ca omul inseamna mai mult decat un animal manat doar de instinctul supravietuirii.

Vicky, Cristina si Barcelona

Intr-o lume a conformismului si a ignorantei, umorul autentic, intelectual si incomod al lui Woody Allen nu poate parea altceva decat o ciudatenie, un lucru de neinteles si prea putin masticabil pentru un public obisnuit cu glumite nesofisticate, de stand-by comedy. Pentru autorul memorabilului „Annie Hall”, esenta umorului nu reprezita doar modalitatea simpla prin care situatiile ridicole si stanjenitoare ale celorlalti ne pot trezi noua amuzametul, cat faptul ca, in cea mai mare parte a cazurilor, ne trezim noi insine fie „patiti”, fie pasibili de a fi „patiti” unor astfel de situatii, aparent banale si perfect mulate pe modul nostru de a gandi si a reactiona in fata fenomenelor existentei. Despre Woody Allen se poate spune ca nu este un comediant, un creator de umor, ci un artist care reuseste sa transpuna perfect, intr-o lupa creata de ironia contradicţiilor fenomenelor umane, moduri de a fi pana la urma accesibile tuturor.
In „Vicky Cristina Barcelona” este vorba despre ceva ce… orice ochi mai atent poate vedea petrecandu-se in, sa spunem, comportamentul turistului „cu staif”, in special a aceluia non-european, adica… american si… cam atat, pentru ca nu cred ca japonezii, chinezii sau coreenii se considera niste „expatriati” pe urmele lui Hemingway… sic!, respectiv fascinatia pentru spiritul boem si decadenta oraselor europene. Previzibil, tot acest entuziasm intelectual esueaza la un moment dat, fie in imbratisarea unui kitsch comod si conform cu pragmatismul rigid al gandirii americane, fie in ridicol, odata cu realizarea unor limite obictive, de natura intelectual-culturala si mentala, limite care il transforma intr-un inadaptat pentru care terminalul de pe aeroportul JFK semnifica poarta scaparii spre normalitate.
In aceasta situatie se gasesc cele doua eroine ale filmului, Vicky si Cristina. Vicky (Rebecca Hall) este modelul clasic de femeie „petit bourgeios” americana, constienta de valorile lumii in care traieste si carora i se conformeaza neconditionat, fara sa le puna vreodata la indoiala caracterul bun si util, sub toate formele sale absolute. Orasul ultraliberal al Barcelonei este doar o bizanterie pe care incearca s-o inteleaga cu decenta si cumpatare, luand lectii de catalana si pozand alaturi de operele Antonio Gaudi sau Jaume Busquet. Reticienta la tot ceea ce poate fi etichetat ca excentric, Vicky se ascunde in spatele statutului sau de femeie logodita, chiar si dupa infidelitatea comisa la adapostul intunericului intr-un parc pustiu din Oviedo, infidelitate pe care o considera doar un „momentary lapse of reason”, chiar si acest lucru neputand fi capabil sa-i demoleze edificiul solid al principiilor sale morale despre dragoste si viata. Edificiu care, evident, se sprijina pe o fundatie de lut, gata sa tremure atat nu din cauza remuscarilor pentru un moment de pasiune consumat intr-o maniera rusinoasa si infidela, cat in fata perspectivei unui viitor comun alaturi de cineva superficial, insensibil si mercantil, capabil doar de discutii despre „minunile tehnicii”, intruchipate de plasme si telefoane mobile.
Pantru Cristina (Scarlett Johansson) lucrurile stau chiar mai tragi-comic. Dupa ce isi rateaza momentul debutului erotic „european” din cauza unei crize de ulcer, se lasa purtata intr-un triunghi amoros care devine cu timpul din ce in ce mai putin… echilateral… Eclipsata atat de Maria Elena (Penelope Cruz), cat si de prietena ei, Vicky, Cristina se vede nevoita sa se intoarca acasa, dupa ce a dat gres atat ca artista, cat si ca iubita.
Dupa un adevarat iures de culoare, parfum de Mediterana, vin, muzica, art nouveau si expresionism, condimentat cu erotism, eroinele noastre ies din scena, eliberate parca de o povara nult prea grea, gata sa se intoarca la un mod de viata caldut, previzibil, scris sub forma unui „daily schedule” in care totul se invarte cu o velocitate constanta, intre serviciu, cina in familie si ratele de la banca.
Woody Allen face din „Vicky Cristina Barcelona” un elogiu adus a tot ce nu este american, a linistii oferite de un trai „iresponsabil” in care valorile pragmatice sunt ignorate, reusind sa iasa, la batranete, de sub mantia devenita cliseu a intelectualului evreu new-yorkez, froidian dar deloc hedonist, aflat intr-o permanenta fuga de el insusi. Este ajutat in tot acest demers artistic si de o echipa de actori preponderent europeni (Javier Bardem, Penelope Cruz si Rebecca Hall), dar si de foarte talentata Scarlett Johansson, devenita una dintre preferatele lui Woody, incepand cu „Match Point” din 2005, aceasta parand a deveni ceea ce a insemnat pentru filmele de ani ‚70 ale genialului regizor, Diane Keaton.
„Vicky Cristina Barcelona” este un film mai complet si mai profund decat il recomanda o banala categorisire spre genul „conedie”, un film viu si colorat ca o pictura de Picasso, plin de sentimente autentice si de invataminte profunde, de care orice american ar trebui sa tina seama atunci cand se hotaraste sa devina un „expatriat”...

No more Waltzing Matilda...

Nici cei mai pesimisti suporteri australieni nu ar fi putul anticipa bataia de pomina pe care All Blacks aveau sa le-o adminitreze gazdelor de pe Docklands Stadium din Melbourne. Precedat de un mic scandal provocat de publicarea in presa australiana a unor imagini ale agendei cu scheme de joc a lui Graham Henry, meciul nu a parut sa fie deloc afectat de nici o stare de animozitate peste limita acceptata de regulile de conduita sportiva, atat neo-zeelandezii, cat si gazdele evitand sa comenteze pe baza a ceea ce se contura a fi un bun subiect pentru presa de scandal. In plus, evolutia meciului, care a decurs in momentele sale esentiale, intr-o singura directie (spre terenul de tinta ausralian, adica… sic!) nu a mai lasat loc niciunui resentiment din partea All Black, cei care, dupa sapte eseuri marcate adversarilor, nu mai pastrau nici cea mai mica urma din amintirea neplacutului eveniment.

Dominarea neo-zeelandeza in toate fazele jocului, intrerupte doar de micile pulsee de orgoliu ale australienilor, concretizate in faze de atac taioase, specifice pana la urma echipelor mari care, chiar daca mai prind o zi proasta, raman fidele unui joc caracterizat prin determinare si rigoare tehnica, au produs una dintre cele mai frumoase partide ale ultimilor ani, la capatul careaia statisticile aratau doua cifre imbucuratoare pentru All Blacks, care deveneau echipa cu cele mai multe eseuri marcate din istoria rugby-ului, depasind Franta, iar uvertura Dan Carter il depasea pe legendarul Neil Jenkins in topul celor mai buni marcatori ai reprezentativelor nationale, urcand pe locul doi al unei ierarhii „all times”, nefiind depasit, cu 84 de puncte, decat de Johnny Wilkinson.

Si cu toate acestea, meciul a parut in primele sale momente, sa se indrepte spre un alt deznodamant. Dupa ce in minutul trei Matt Giteau a transformat o penalitate, Drew Mitchell reuseste un rebond dupa un sut neglijent al lui Carter si marcheaza primul eseu al partidei. Australienilor nu le vine sa creada si sunt in stare sa pun pariu ca in acel moment vedeau cu ochii mintii o victorie de prestigiu in Bledisloe Cup, una ca pe vremea lui John Eales si George Gregan. Ironia sortii a facut insa ca, la doar doua minute dupa faza eseului, Carter sa recupereze in urma unui sut gresit al lui Berrick Barnes, sa culce balonul in terenul de tinta si astfel sa-si repare greseala de la eseul australienilor. All Blacks se dezlantuie, dezvoltand un exceptional joc de pase in regim de viteza, Mils Muliaina, Richie McCaw si Cory Jane marcand restul de trei eseuri necesare obtinerii de catre echipa lor a punctului bonus inca inainte de finalul primei reprize.
Repriza a doua a inceput chiar mai prost decat se terminase prima, pentru aussies. Drew Mitchell este eliminat definitiv, dupa ce primeste al doilea cartionas galben, iar Wallabies se vad nevoiti sa joace evolueze in urmatoarele 37 de minute cu un om in minus. Australienii realizeaza ca lucrurile se pot termina foarte, foarte prost pentru ei, asa ca joaca totul pe cartea presiunii si a atacului, cu atat mai mult cu cat in minutul 43, la trei minute dupa eliminarea lui Mitchell, Muliaina marcheaza cel de-al doilea eseu al sau in acest meci, facandu-si cel mai potrivit cadou chiar in ziua in care implinea 30 de ani. Iar jocul curajos al gazdelor da roade, Adam Ashley Cooper izbutind eseul in minutul 55. Giteu transforma si scorul devenea 21-39, oferind sperante de doua parale australienilor. Neo-zeelandezii nu gusta insa gluma, Joe Rokocoko sprintand pana in terenul de tinta advers la nici trei minute de la eseul lui Cooper. Cele doua echipe lasa orice rationament defensiv la o parte, oaspetii la umbra linistitoare a celor sase eseuri marcate, iar australienii... pentru ca oricum nu mai aveau nimic de pierdut, iar ultimele zece minute ale meciului mai consemneaza inca doua eseuri. Unul al australienilor, prin capitanul Rocky Elsom, si unul al oamenilor in negru, prin talonerul Corey Flynn. Scorul final, 49-28 in favoarea All Black ii scuteste pe toti, in special pe australieni, de orice comentariu.
Si cu toate acestea, in ciuda scorului care descrie o victorie neo-zeelandeza mai mult decat categorica, Australia nu a aratat ca o echipa care, prin statistica jocului, s-a complacut in rolul perdantei. A avut un procentaj de reusite in tuse superior adversarilor (6-1, fata de 8-2) si a acordat mai putine penalitati, intr-un raport de 12-15 fata de All Blacks.A pasat mai mult si a avut o mai buna initiativa a jocului la mana, inclusiv in situatia paselor din placaj. A fost insa tadata de defensiva, unde perechea de centri Barnes-Horne a fost inexistenta, Rob Horne nereusind nici un placaj decisiv, lucru rarisim la un centru exterior, in vreme ce mai experimentatul Berrick Barnes a reusit doar patru, ratand insa alte trei. In total australienii au ratat 15 placaje, lipsa de inspiratie in aparare a lui Elsom nefiind suficient atenuata de spiritul de sacrificiu in defensiva a flankerului David Pocock si a inchizatorului Richard Brown, care inpreuna au reusit sa opreasca in 26 de faze decisive atacul neo-zeelandez.
Noua Zeelanda a impresionat insa la toate capitolele, scorul tabelei nefiind „cauzat” atat de greselile australienilor, cat de extraordinara forma aratata in ambele faze ale jocului, aparare-atac, de All Blacks. Iar daca despre atacul magnific al baietilor lui Graham Henry cea mai potrivita descriere o poate da cele sapte eseuri marcate, impresionanta a fost in special apararea, oaspetii de pe Docklands reusind un numar aproape dublu de placaje decisive fata de aussies (142-87), inima acestei redute teribile fiind insusi capitanul Richie Mc Caw, care prin exemplul celor 23 de placaje a tinul la cele mai inalte cote spiritul celei mai bune linii III din lume.

Sambata viitoare Australia va intoarce vizita All Blacks, urmand sa-i intalneasca pe acestia la Christchurch, chiar pe Lancaster Park, stadionul lui Crusaders, echipa pentru care antrenorul de acum al Wallabies, Robbie Deans a scris cea mai glorioasa pagina din istoria celor din Canterbury. Partea buna, pentru australieni, este aceea ca Drew Mitchell a fost iertat de catre comisia de disciplina a SANZAR de orice suspendare ulterioara, considerandu-se suficienta pentru infractiunile comise in joc eliminarea din meciul de sambata. Parte proasta este ca meciul este arbitrat de un alt sud-african, Jonathan Kaplan, in conditiile in care arbitrii sud-africani par a dori sa compenseze prin exigenta si orice lipsa de rabat de la litera regulamentului dezordinea disciplinara a Springboks. Cat despre Noua Zeelanda... absolut nimeni in Insula Neagra nu ia in calcul altceva decat varianta victoriei...

Fotografia cu pricina... :)


Mereu inganduratul Graham Henry


Dan Carter testand Jabulani pe terenul de la Trinity College din Melbourne


Rocky Elsom si Richie McCaw prezentand Bledisloe Cup


Reusita lui Richie McCaw, omul meciului de sambata, prin care Noua Zeelanda devenea cea mai buna marcatoare de eseuri din istoria rugby-ului.


Pasa din Placaj reusita de Jimmy Cowan


Eseul lui Cory Jane


Dan Carter protejand balonul in fata lui Adam Ashley Cooper


Ma'a Nonu aratandu-i lui Matt Giteau de ce Noua Zeelanda a reusit un egal de prestigiu in fata Italiei, la Cupa Mondiala de fotbal


Nostalgie cu Robbie Deans


Eseul lui Adam Ashley Cooper


Al doilea eseu al lui Mils Muliaina


Bucuria victoriei pentru All Blacks

Back home... sailin' on a raging sea...

Se pare ca putine mai sunt lucrurile care pot stopa caderea libera a Springboks. Dupa ce au incasat in doua meciuri contra Noii Zeelande, aproape fara nici un fel de reactie, 63 de puncte si 8 eseuri, devenise foarte putin probabil ca miracolul unei reveniri sa se produca in ultimul meci al deplasarii din Noua Zeelanda si Australia, disputat sambata la Brisbane, in compania Wallabies. De cealalta parte, australienii „adulmecasera” slabiciunile adversarilor, astfel incat erau hotarati sa nu lase sa le scape o victorie mai la indemana ca niciodata, si totusi inca de prestigiu, in fata campionilor mondiali. Lucru care l-au si reusit, ce-i drept nu intr-o maniera atat de categorica precum cea a neo-zeelandezilor, dar convingatoare, vreme de peste 60 de minute australienii neprimind de la adversarii lor decat 3 puncte, printr-o penalitate transformata in minutul 17 de Morne Steyn, marcand in schimb 23 de puncte, gratie eseului lui Drew Mitchell si a loviturilor de picior reusite de Matt Giteau si Jimmy O’Connor. Cand totul parea ca se indreapta spre un dezastru pentru Springboks, Jacque Fourie si Gurthro Steenkamp marcheaza doua eseuri, create mai degraba de pulseul de ambitie al sud-africanilor, decat de raportul de forte din teren, gazdele apropiindu-se la doar 10 puncte de Wallabies. Mai erau 10 minute de joc, iar lucrurile ar fi putut lua o alta turnura… Precipitarea in aparare a sud-africanilor ii face pe acestia neglijenti, iar demiul Will Genia profita de bresele lasate de adversari, culcand balonul la centrul terenului de tinta, la doar trei minute dupa reusita lui Steenkamp. O’Connor transforma, ducand scorul la 30-13 si ingropand definitiv sperantele sud-africanilor.

Australia a surprins prin modificarile de operate in compartimentul de treisferturi, unde absentele lui Stirling Mortlock si Berrick Barnes, lasat rezerva si neutilizat din pricina unei accidentari de antrenorul neo-zeelandez al lui Wallabies, Robbie Deans, au fost suplinite de Rob Horne si Matt Giteau, coborat de pe pozitia de uvertura pe cea de centru interior, ca aripi jucand Drew Mitchell si James O’Connor. Quade Cooper a fost lasat sa joace pe postul care l-a consacrat la Quensland Reds, acela de uvertura, iar Adam Ashley Cooper pe acela de fundas, australianul dovedind inca o data faptul ca este unul dintre cei mai buni si completi „utility backs” din rugbiul actual. Surpriza gazdelor a venit insa de la nivelul liniei I, unde Robbie Deans a ales sa mearga pe mana a doi debutanti, Salesi Ma’afu (pilier pe partea inchisa) si Saia Faingaa (taloner), ajutati de Ben Robinson, desi sud-africanii le opuneau o linie mai mult decat consistenta si experimentata, formata din Steenkamp-Smit-B.J. Botha. Iar inspiratia fostului boss de la Crusaders a fost din nou la cote maxime, tinerii care au primit votul sau de incredere nedezamagind, mai mult chiar, Ma’afu impresionand prin vigoarea jocului sau defensiv, reusind 9 placaje decisive, iar Faingaa prin precizia repunerilor din tusa si prin rapiditatea replierilor in scopul sustinerii aglomerarilor spontane. Desi mai este inca mult loc pentru o imbunatatire a jocului, Australia din acest an pare mult schimbata de cea de anul trecut, cand exceptand victoria din fata Africii de Sud, repurtata tot la Brisbane, un fel de stadion-talisman pentru Wallabies, aceasta a pierdut toate celelate cinci partide. Meciul de sambata viitoare, de la Melbourne, in care australienii vor da piept cu All Blacks va fi cel mai bun barometru prin intermediul caruia se va putea evalua progresul real al „cangurilor”, dar si masura in care acestia pot fi pretendenti la titlul Tri Nations din acest an.

Springboks isi incheie asadar cele trei deplasari programate in cadrul competitiei, avand timp pana pe 21 august, data urmatoarei partide pe care o va disputa impotriva Noii Zeelande la Soweto, sa reflecteze asupra greselior facute si, mai ales, asupra modului in care ele pot fi reparate, pentru a se mai salva ceva dintr-un sezon inceput dezastruos. Misiunea lui Peter de Villiers pare sa fie insa in primul rand domolirea temperamentului elevilor sai, deveniti indisciplinati si irascibili, Springboks acumuland, dupa doar trei partide, patru cartonase galbene si 15 saptamani cumulate de suspendare pentru trei dintre jucatorii sai, ultimul alaturat grupului format din Bakkies Botha (noua saptamani) si Jean de Villiers (doua saptamani) fiind centrul Jacque Fourie care, din cauza unui „spear-tackle” foarte urat aplicat lui Richard Brown, a fost si el „potcovit” cu patru saptamani de catre comisia de disciplina, sud-africanul urmand sa rateze urmatoarele doua partide de Currie Cup pentru Western Province si meciul contra Noii Zeelande, din Tri Nations. Cele patru saptamani de pauza ar putea fi un sfetnic bun pentru Bokies, acestia trebuind sa gaseasca un remediu atat nervozitatii excesive, cat si lipsei de initiativa in atac a unor treisferturi care au devenit de nerecunoscut. Revenirea pe postul de centru a lui Jean de Villiers si titularizarea ca fundas a lui Ruan Pienaar sunt solutii care ar putea creste rapiditatea paselor si o mai buna reactie la balon a aripilor, pentru ca este evidenta izolarea in 22-ul propriu a lui Kirchner, ca si lipsa unui centru interior vitezist, ca Jean de Villiers, care sa bata linia avantajului inaintea pasei finale. Dar, probabil ca atat de preocupatul Peter de Villiers stie mai bine ce are de facut, iar solutiile sale sper sa fie cele castigatoare pentru echipa care a impresionat in ultimii ani prin frumusetea si sinceritatea rugbiului jucat.

P.S. … intrucat, de data aceasta, consecventi angajamentelor luate, anume de a nu ne mai lasa pe tanjeala si de a fi mai activi literar, am fost mai rapizi decat Graham Henry si Robbie Deans, care au anuntat ca vor prezenta titularii pentru meciul de sambata abia catre jumatatea saptamanii, vom reveni cu un preview al partidei urmatoare cel mai probabil vineri, pentru ca Australia-Noua Zeelanda se anunta un meci care chiar are nevoie de o prezentare speciala…

Father and son - Peter de Villiers si John Smit


Capitanul Wallabies, Rocky Elsom, pregatindu-se de confruntarea cu Springboks


Linia I a Wallabies, la ultima sesiune de antrenamente


Pisici de Brisbane, inaintea meciului...


Eliminarea lui Jacque Fourie nedumerindu-l pe John Smith


Eseul lui Drew Mitchell


James O'Connor luandu-se la bataie cu toata linia III a Springboks


Schalk Burger doborat de micutul Will Genia


Dannie Russouw si Rocky Elsom "vanand" un balon din tusa


Matt Giteau pacalind placajul lui Pierre Spies


Cel mai spectaculos placaj al meciului - Jimmy O'Connor luandu-l cu fulgi cu tot pe uriasul Steenkamp


"Spear tackle" al lui Quade Cooper la Morne Steyn, atac pentru care australianul a primit doua saptamani de suspendare


Pasa din placaj reusita de Ryan Kankovski


Incrancenarea lui John Smit


Eseul lui Will Genia a incheiat definitiv conturile partidei


Pierre Spies neintelegand... cum a fost posibil...

Le Tour...

Aproape pe nesimtite, cele trei saptamani extraordinare ale Turului Frantei se apropie de sfarsit. Marturisesc ca sunt putine lucruri care ma fac sa vibrez atat de mult cum reuseste aceasta competitie. Sunt pasionat de ciclism si pot spune ca urmaresc aproape toate tururile importante, cat si principalele clasice de primavara. Dar, pot spune cu mana pe inima ca nu este acelasi lucru... Este la fel ca si cum ai compara un meci de Top 14 sau de Guiness Premiership cu unul de Six Nations. Poate doar Il Giro, dintre tururi, sau Dauphine Libere (de fapt, tot un fel de Le Tour, dar mai mic) sa inspire acelasi tip de fascinatie, dar la o scara mai mica.
Anul acesta am incercat insa un sentiment contadictoriu, dureros dar si eliberator fata de Tur. La fel ca atunci cand o iubirea pentru care arzi dispare, la fel ca atunci cand lucrurile care dau sens existentei tale dispar peste noapte si, cu toate acestea, inca esti in viata. Iar motivul tuturor acestor reflectii profunde extrapolate domeniului ciclist a fost, cine altul, decat eternul Lance Armstrong. Poate ca locul doi de anul trecut, de care texanul a parut ca s-ar agata intr-o incercare de a salva o competitie care parea fara stralucire si mediocra fara pedalele sale extraordinare din Alpi si Pirinei, era o poveste care merita un altfel de epilog... Unul asemanator romanului „Dupa douazeci de ani”, in care batranul de acum Lance „D’Artagnan”, eliberat de toate patimile desarte ale gloriei, se dedica unei misiuni la capatul careia nu pare sa fie nimic altceva decat purificarea. Pentru ca nimic altceva nu poate inspira chipul cuiva care, la capatul catararii de pe Col de Tourmalet, una dintre cele mai „cainoase”, cu o medie a inclinarii pantei de 8%, iese zambitor din negura care se lasa odata cu inserarea pe acoperisul Pirineilor. Batranul lup pare sa-si fi gasit in sfarsit linistea, nu in ambitia oarba a victoriei ci, ca un intelept zen, in acceptarea lumii asa cum este ea, ca o interfata a patimilor noastre cautand a fi imblanzite. Daca pe Lance l-am iubit greu, si numai dupa ultima sa victorie in Tur, si numai ca pe un mare campion si ca pe un mare caracter, pot spune ca abia acum, cand legenda sa este mai puternica decat prezenta sa fizica, am inceput sa-l iubesc ca pe un om animat in actiunile de un vis atat de puternic, incat nici un cuvant sau expresie nu pare suficienta sa-l descrie. Un vis pornit nu din incrancenare, nu din lupta cu limitele, ci din dragoste... Iar aceasta este cea mai sincera si umana retragere posibila... nu cu pumnul strans si cu dintii inclestati, ci cu un zambet linistit pe buze.

In rest, nimic altceva in afara de ceea ce era, de altfel, de asteptat... Contador l-a batut pe Schleck, in ciuda intamplarii cu „lantul buclucas”, din timpul catararii de pe Luchon, cand cele 31 de secunde ale luxemburghezului s-au spulberat din cauza ghinionului, dupa unii, sau a neglijentei si nerabdarii in schimbarea pinioanelor bicicletei, dupa altii. Spaniolul nu a dat niciodata impresia ca ar putea rata tricolu galben la Paris, desi au existat momente in care oponentul sau luxemburghez a parut capabil sa intoarca in favoarea sa soarta Turului. Tineretea, lacunele sale tehnice de la contratimp si nu in ultimul rand prietenia sincera si plina de respect cu Contador l-au determinat pe Schleck sa-si accepte poate prematur, dar conform unei aprecieri corecte a situatiei, infrangerea, considerand just si deloc lipsit de glorie locul al doilea si tricoul alb, acordat celui mai bun tanar din clasamentul general. Chiar si asa, desi nu sunt putini aceia care recomanda luxemburghezului sa se orienteze mai degraba pe celelate tururi si curse de sezon, cred totusi in sansa lui Schleck de a triumfa in Tur, in 2-3 ani. O echipa mai buna decat cea de care a avut parte la Saxo in acest an, imbunatatirea cadentei sale pe plat si, mai ales, la contratimp, o mai buna colaborare si cu alti coechipieri decat fratelel sau, Frank si sporirea concentrarii in momentele decisive ale atacului, care sa-l fereasca de efectele acelor pulsee de adrenalina care, uneori, sfarsesc in pierderea controlului si in accese de panica.
Despre Alberto Contador se poate spune ca a castigat cel mai usor Tur de pana acum, fara nici o victorie de etapa si fara sa se confrunte cu nici un adversar fata de care ar fi lasat vreun pic impresia ca nu l-ar putea invinge. Mai mult, pentru a nu stica amicitia de multi considerata „neprincipiala”, „imatura” si „neproductiva” spectacolului si spiritului competitiv (sic!) cu Schleck, l-a lasat pe acesta din urma sa castige catararea de pe Tourmalet, ca o reparatie morala pentru incidentul nefericit in care luxemburghezul a fost tradat de bicicleta sa, pe Luchon. Pana la urma, Contador si-a aratat superioritatea la contratimpul de ieri, reusind sa egalizeze ecartul de dinaintea incidentului atat de comentat, din etapa 15, absorbind fix 31 de secunde. Victoria spaniolului este, pana la urma, una pe deplin meritata, „El Pistolero” parand sa se incadreze pe o curba ascendenta a succesului in Turul Frantei, pe care pare perfect capabil sa-l domine cel putin in urmatorii doi ani.

Chiar acum, la momentul la care scriu aceste randuri, plutonul intra in suburbiile Parisului, intr-o ultima etapa in care toti rutierii, dincolo de reflectiile asupra succeselor si esecurilor din ultimele trei saptamani, sunt multumiti ca totul s-a incheiat cu bine, pentru ca in afara statisticilor din clasamentele generale, o victorie in sine reprezinta simpla prezenta in ultima etapa.
Si pentru ca tot am pomenit de clasament, in afara de ierarhia tricoului galben, in cadrul careia podiumul il mai cuprinde, in afara de Contador si Schleck, pe rusul Denis Menchov de la Rabobank, merita sa-i amintim si pe cailalti castigatori de tricouri si, vom incepe, evident, cu cel mai iubit tricou de catre francezi, acela ald cu buline rosii, acordat celui mai bun catarator. Dupa ce intre anii 1995 si 2004, victoriile la catarare devenisera o afacere exclusiv franceza, repurtate de Richard Virenqeue (de 7 ori), Laurent Jalabert (de doua ori) si Christophe Rinero (o data), sir impresionant intrerupt doar in anul 2000 de columbianul Santiago Botero, in ultimii cinci ani francezii s-au vazut pusi in situatie de a pierde aceasta suprematie in fata lui Rasmussen, Soler sau Pellizotti. In acest an, cel mai bun pentru francezi din ultimii ani, cu sase victorii de etapa, dintre care 4 in etape montane, era firesc ca un francez sa poarte la Paris acest tricou, „alesul” fiind Anthony Charteau de la Bouygues.
Tricoul alb, al celui mai bun tanar, i-a revenit lui Andy Schleck, in vreme ce in clasamentul pe echipe, Radioschack, echipa lui Lance Armstrong, a castigat sefia clasamentului general. Contratimpii din debutul si din penultima etapa au fost transati fara drept de apel de catre elvetianul Fabian Cancellara, rutier fara adversar in acest moment la aceasta disciplina. Singura dilema ramane cea legata de clasamentul sprinterilor, unde batalia inca se mai da intre italianul Alessandro Petacchi, norvegianul Thor Hushovd si britanicul Mark Cavendish, cu un usor avantaj pentru italian, care poarta acest tricou inaintea sprinturilor de pe Champs Elysees.

Lipsit de spectaculozitate, prea putin combativ si previzibil in privinta castigatorului, Turul din acest an are totusi un specific festul de... neobisnuit celor din ultimul deceniu, anume lipsa scandalurilor de dopaj si a atitudinilor sceptice in fata victoriilor din etape. Cineva spunea, mai in gluma, mai in serios, ca din moment ce francezii au castigat atatea etape in acest Tur, atunci corectitudinea sa este dincolo de orice dubiu... Ramane de vazut, in saptamanile urmatoare, daca aceasta „banuiala” va fi si confirmata de imaculatul rezultatelor testelor anti-doping ce urmeaza a fi analizate. Dincolo de aceast aspect, Turul Frantei pare sa intre intr-o noua era, odata cu retragerea definitiva a lui Lance Armstrong, omul cu care Turul s-a confundat in ultimul deceniu. Contador este fara indoiala un campion capabil sa reprezinte cu onoare in urmatorii ani imaginea uneia dintre cele mai pline de farmec competitii sportive ale planetei. Daca isi va gasi si un adversar pe masura, unul de care sa fie mai putin legat sentimental decat este legat de Andy Schleck, atunci spectacolul unei rivalitati autentice nu va intarzia sa apara...

Springboks, cu scut sau pe scut...

Inaintea celei de-a doua partide dintre Noua Zeelanda si Africa de Sud putini erau aceia care indrazneau sa proclame favoriti pe oaspetii de pe Westpack Stadium din Wellington. Chiar si asa, bataia rusinoasa incasata in urma cu o saptamana parea sa deschida apetitul de revansa rugbistilor Springboks. Dar cum lucrurile nu sunt deloc usoare atunci cand ai in fata Noua Zeelanda, iar simpla dorinta nu-ti aduce neaparat victoria, Africa de Sud a trebuit sa paraseasca Insula Neagra invinsa in ambele meciuri, cu opt eseuri primite si fara nici un punct in clasament.
Si totusi, in ciuda partidelor bune reusite, inaintea Tri Nations, cu Franta si Italia, multi au sesizat o usora pierdere de ritm si o reducere a fortei de joc a masinariei de rugby care se numeste Springboks. Imediat dupa incheierea editiei 2009, incheiata triumfal de elevii lui Peter de Villiers cu 5 victorii din 6 meciuri, a devenit vizibila aceasta stare de relaxare, care a permis „sifonarea” palmaresului Bokies cu acele doua infrangeri rusinose din toamna anului trecut – 13-20 cu Franta, la Toulouse si 10-15 cu Irlanda, la Dublin. Si chiar daca la nivelul echipelor provinciale, angrenate in Curry Cup si Super 14, reprezentarea a ramas una buna, in cazul ultimei competitii mentionate, finala editiei 2010 disputandu-se intre doua echipe sud africane – Bulls si Stormers, echipa nationala era cat pe ce sa se faca de toata minunea, realizand in luna iunie doar o victorie scurta – 34-31, in fata Tarii Galilor, pe Milenium Stadium din Cardiff. Era cat se poate de clar ca Africa de Sud nu trece prin cele mai fericite momente, nici chiar categorica victorie de pe 12 iunie, din fata Frantei (42-17), neavand darul de a convinge asupra faptului ca momentele grele au fost depasite. Si intr-adevar, analizand ultimele doua prestatii, se poate concluziona ca burii se afla intr-o situatie deloc roza, acest lucru intamplandu-se intr-un moment deloc potrivit, cu doar un an inaintea Cupei Mondiale. Pentru majoritatea celor care graviteaza in jurul Springboks, suporteri, jurnalisti si chiar pentru unii oficiali, a solutie ar fi schimbarea lui de Villiers de la timona echipei si, eventual, schimbarea capitanului, daca o asemenea decizie nu ar fi luata in conditiile unei crize de timp care nu permite o reconstructie rapida a echipei, in scopul apararii onorabile a titlului cucerit in 2007. Astfel incat, cel mai probabil, Africa de Sud va trebui sa se conformeze principiului „pe astia ii avem, cu astia defilam” si sa spere in revenirile accidentatilor sau in revenirile de forma ale acelora care, din cauza prestatiilor slabe, nu au mai fost convocati pentru prima echipa. Pentru ca este evident faptul ca, oricat de mult se straduie Francois Louw si in ciuda faptului ca este coleg la Stormers cu celalalt flanker – Schalk Burger, nu reuseste sa atinga nivelul unor Juan Smith sau Heinrich Brussow, acest lucru reflectandu-se negativ mai ales in jocul defensiv al Springboks, la fel cum, poate si mai ingrijorator, lipsa de disciplina a lui Bakkies Botha, cel care numai in acest an a strans peste zece saptamani de suspendare din cauza lipsei de autocontrol, afecteaza prestatiile in gramada si in tuse a unei linii II, considerata alta data „piesa de rezistenta” a echipei. In acelasi timp, absenta lui Fourie du Preez, aflat inca in convalescenta dupa operatia suferita in urma cu cateva saptamani, macina buna comunicare in atac dintre gramada si treisferturi. Treisferturi care, desi nu prezinta modificari majore fata de sezonul trecut, sunt si ele intr-o vizibila suferinta, in special din cauza apatiei lui Brian Habana, dar si a lipsei lui Francois Steyn, centrul lui Metro Racing castigand mult in ultima vreme atat in forta, cat si in incisivitate. In plus, Steyn ar fi o solutie buna si pentru postul de fundas, mai ales ca Zane Kirchner pare foarte nesigur in aparare, acesta fiind poate si motivul pentru care Peter de Villiers a optat pentru o linie de centrii sustinuta in defensiva, din partea dreapta, de un alt centru de meserie, Jean de Villiers. Dupa cele doua infrangeri din aceasta editie a turneului, este greu de crezut ca sud-africanii mai pot emite vreo pretentie la titlu. Evident, pot incurca pe oricare dintre echipele All Blacks sau Wallabies, dar cu greu poti numi totusi asta „glorie sportiva”. Urmatoarea partida o vor disputa la Brisbane, in compania Australiei. Frustrati de rezultatele ultimelor sezoane, atat din Tri Nations, cat si din Super 14, este greu de crezut ca Wallabies isi vor ierta orice pas gresit in fata unor adversari care par sa treaca prin momente inimaginabile anul trecut, pe vremea asta...
Dupa meciul de sambata vom stii cu siguranta daca Noua Zeelanda poate fi considerata marea favorita din acest an. Mult mai entuziasti decat sezonul trecut, All Blacks sunt hotarati sa gaseasca, cu doua editii de Tri Nations inaintea marelui regal mondial de la anul, formula care sa-i propulseze catre cel de-al doilea titlu suprem. Iar meritul pare sa fie numai al lui Graham Henry, la randul sau, la fel ca si de Villiers, un personaj foarte contestat acasa, antrenor care a intuit ca problemele de anul trecut ale neo-zeelandezilor nu sunt unele de natura a alcatuirii lotului, ci mai degraba unele de mentalitate. Astfel, in afara de Rudy So’oialo, lasat in afara lotului si de „retrogradarile” la New Zealand Maori ale lui Luke McAlister, Isaac Ross, John Afoa, Hosea Gear si Corey Flynn si Neemia Tialata (acestia din urma poate singurele pierderi notabile pentru lotul All Blacks), Henry a mers pe mana unor oameni esentiali in ultimii ani – Woodcock si Mealamu in linia I, Brad Thorne in linia II, Richie McCaw si Jerome Kaino in rolul celor doi flankeri, Dan Carter la deschidere si pe triunghiul eccelent in ambele faze ale jocului, de aparare-atac, compus din centrii Ma’a Nonu, Conrad Smith si din fundasul Mils Muliaina. In plus, alegerea fericita a lui Kieran Read, la inchidere, Tom Donnelly, in linia II si Owen Franks, pornit sezonul trecut ca rezerva a lui Tialata, in linia I, par sa-l transforme pe selectionerul neo-zeelandez in cel mai inspirat om din Insula Neagra.
Sambata trecuta Noua Zeelanda si-a trecut in cont o victorie poate chiar mai usoara decat cea din prima etapa, chiar daca, la un moment dat, Africa de Sud parea capabila sa restabileasca echilibrul jocului. Forma ingrozitoare a lui Dan Carter, care a avut cea mai neinspirata zi din intreaga sa cariera de jucator, poate, cu doar 3 reusite din lovituri de picior, din 8 incercari, nu a intimidat insa elanul ofensiv al All Blaks, care dupa 11 minute de joc marcasera deja doua eseuri, prin Nonu si Muliaina. Abia catre sfarsitul reprizei, Danie Rossouw, trimis pe „sin bin” in minutul 4 pentru niste degete bagate in ochii lui Richie McCaw, gest urmat, evident, de o scurta repriza de imbranceli si ghionturi, a reusit sa marcheze eseul care, odata transformat, ii lasa pe Springboks, catre sfarsitul primei reprize, la 6 puncte in urma adversarilor: 7-13. Iar ca sperantele oaspetilor sa capete cote de alarma, Morne Steyn ii aduce la doar trei puncte in spate, in urma unei executii precise dintr-o penalitate dictata in minutul 42. Neo-zeeloandezii nu se sperie, iar trei minute mai tarziu, aripa debutanta Rene Ranger culca balonul la coltul terenului de tinta, scorul aratand mai mult de un eseu transformat. Weepu isi asuma executarea unei penalitati destul de dificile, pe care o transforma, pentru ca in minutul 65 un alt debutant, tot din pozitia de aripa, sa puna batista pe tambal cu un eseu in care Pierre Spies si Schalk Burger au fost pacaliti de viteza si fentele din corp ale jucatorului lui Highlanders. Africa de Sud era invinsa pentru a doua oara in decurs de doar o saptamana, nici chiar eseul lui Schalk Burger, izbutit cu cinci minute inainte de final, nereusind sa inlature impresia de neputinta lasata de elevii lui Peter de Villiers. Faptul ca All Blacks au marcat cu treisferturile spune multe despre filosofia de joc a acestei echipe si de uriasa diferenta dintre caracterul lucrativ al rugby-ului croit pe atac si cel al rugby-ului economicos si timorat, practicat de echipele in care defensiva primeaza, atacul nefiind decat o serie de momente de fixare cu inaintarea, treisferturile nefiind activate decat, eventual, la momentul ultimei pase.
Inaintea meciului cu Australia, Africa de Sud nu poarte doar povara celor doua infrangeri categorice cu Noua Zeelanda, dar si pierderile accidentatilor John Smith si Ricky Januarie, precum si cea datorata suspendarii lui Jean De Villiers vreme de doua saptamani, pentru un placaj la gat aplicat lui Ranger. Inlocuitorii acestora, Bismarck du Plessis, Ruan Pienaar si Gio Aplon au de infruntat o alta echipa in care treisferturile par arma cea mai redutabila: Drew Mitchell si James O’Conner – aripi, Matt Giteau si Rob Horne – centrii, Adam Ashley-Cooper – fundas, serviti de pe postul de uvertura de Quade Cooper. Pentru prima oara, dupa multi ani, australienii par favoriti, dar chiar cu riscul de a ma insela de aceasta data, indraznesc sa fiu sentimental si sa pariez pe dorinta de revansa a Springboks.

Graham Henry la ultina sesiune de antrenament, inainte partidei


"Amicalitati" intre Richie McCaw si Dannie Rossouw


Eseul lui Mils Muliaina


Jean de Villiers, cautand fenta in fata lui Jerome Kaino


Brian Habana, Jacque Fourie si Mils Muliaina intr-un duel aerian pentru balon


Kieran Read, unul dintre cei mai buni oameni de pe teren, rezistand unui placaj "sanatos"


Impetuozitate lui Liam Meesam


Cursa si eseul debutantului Rene Ranger



Richie McCaw depasind apararea sud-africana


"Off-load" marca Kieran Read


Israel Dagg, gonind spre eseu, felicitat apoi pentru reusita de castre colegii sai



Capitanul Richie McCaw prezentand "Freedom Cup"