Sferturile de finala ale H Cup

Sferturile de finala ale H Cup, disputate vineri, sambata si duminica au prilejuit patru intalniri pline de dinamism si suspans, incheiate insa cu rezultate previzibile sau, cel putin, cu rezultatele pe care majoritatea cunoscatorilor le scontau pentru finalul meciurilor. Au fost patru echipe franceze (Toulouse, Stade Francais, Clermont Auvergne si Biarritz Pays Basque), doua irlandeze (Leinster si Munster), una din Anglia (Northampton) si una din Tara Galilor (Ospreys). Determinarea francezilor de a reveni in fruntea rugbiului european, vizibila la nivelul echipei nationale, castigatoare cu Mare Slem a Six Nations, s-a reflectat si asupra prestatiilor echipelor de club, care in acest sezon s-au comportat exemplar in competitiile intercluburi, ajutate poate si de faptul ca, dupa toate aparentele, campionatul francez pare sa fi depasit ca si… confort material, campionatul englez.

Leinster – Clermont Auvergne

Vineri seara, la Dublin, in fieful celor de la Leinster, francezii de la Clermont pareau victime sigure in fata campioanei europene en-titre, animate de elanul ofensiv al unei linii de treisferturi in proportie majoritara identica cu cea a nationalei Irlandei, in cadrul careia se remarca in special cuplul de centrii Brian O’Driscoll-Gordon D’Arcy. Desi Clermont venea cu jucatori precum Aurelian Rougerie, Julien Malzieu, Morgan Parra, Thomas Domingo, Julien Bonaire, Alexandre Lapandry sau Julien Pierre, toti acestia oameni de nationala, aflati mereu in vederile selectionerului Marc Lievremont, dejavantajul terenului advers, precum si surprizele tactice pe care australianul Michael Ceika, antrenorul lui Leinster, una dintre cele mai luminate minti ale rugbiului contemporan, le avea pregatite, ii punea pe francezi in postura de a aborda meciul cu a doua sansa, fiind obligati sa faca uz inca de la inceputul meciului de intreg potentialul fizic, pentru a impune ritmul jocului si a impinge actiunea in terenul irlandez. Iar aceasta tactica a dat roade, Leinster fiind blocata in propria jumatate de atacurile riguroase ale lui Clermont, dupa 20 de minute de joc, francezii avand o posesie de peste 80%, dar si un avantaj de 10 puncte pe tabela de scor. Replica irlandeza nu s-a lasat insa prea mult asteptata, Sexton punctand in urma unei penalitati cu doua minute inainte ca inchizatorul Jamie Heaslip sa culce balonul in terenul de tinta advers si sa relanseze partida. Era minutul 23, iar transformarea aceluiasi Sexton restabilise egalitatea la 10. Ca orice echipa mare, Leinster intuieste teama unui adversar care, desi incepuse foarte bine, isi vedea pierdut avantajul, si continua sa atace, castigand prin aglomerari spontane intreg 22-ul francez. Dupa o serie de aglomerari-pase scurte, la finalizare se va afla acelasi Heaslip, care culca la centru, aducandu-si pentru prima oara echipa in avantaj. Sexton puncteaza si el transformarea, iar scorul devenea 17-10. La pauza tabela arata o diferenta de 10 puncte penru irlandezi (20-10), care priveau relaxati spre a doua jumatate a meciului. Elevii lui Vern Cotter nu s-au resemnat, incepand la fel de furios ca si in prima parte, marcand un eseu dupa doar 4 minute, prin acelasi Malzieu. Iar ca evolutia lucrurilor sa provoace palpitatii suporterior adunati pe RDS Arena, Malzieu mai inscrie un eseu, in minutul 62, ducand scorul la 28-23, echipa sa revenind astfel in avantaj. Desi au jucat deschis, necautand sa se apere, francezii au gresit exact atunci cand nu trebuia, oferindu-i lui Sexton prilejul sa puna in dreptul echipei sale cele sase puncte ale unei victorii la limita: 29-28. Infrangerea a fost cu atat mai dureroasa pentru francezi, cu cat transformerul Broke James a avut un procentaj de reusite a loviturilor de picior dezastruos, privandu-si echipa, prin ratarile sale, de cel putin 15 puncte. Nimeni nu cred ca a inteles de ce sarcina suturilor la buturi nu a revenit lui Morgan Parra, transformerul nationalei Frantei, cand deja devenise evidenta lipsa de forma a australianului. Victoriosi, irlandezii au simtit totusi cum le fuge pamantul de sub picioare, fiind condusi o buna parte a meciului, atat in privinta scorului, cat si a jocului aratat. Asadar o victorie lipsita de stralucire pentru Leinster, izbutita mai ales cu largul concurs a lui Broke James, fara ale carui ratari Clermont Auvergne ar fi izbutit mai mult ca sigur o calificare in semifinale…

Primul eseu al lui Jamie Heaslip


Incercare de drop-goal a lui Broke James


Brian O'Driscoll, lansat spre terenul de tinta al lui Clermont


Julien Malzieu, cel mai eficient om al francezilor, autor al trei eseuri


Biarritz Pays Basque-Ospreys

Nimeni nu ar fi crezut ca intalnirea de la San Sebastian, de pe Estadio Anoeta, s-ar putea termina cu un scor similar celui inregistrat cu doar o seara inainte, la Dublin. Bascii de la Biarritz, incurajati frenetic de cei 30 de mii de fani care se deplasasera in Spania pentru intalnirea cu galezii de la Ospreys, porneau ca favoriti, unele case de pariuri mai indraznete pronosticand o victorie chiar la 15 puncte a gazdelor. Cu toate acestea, partida a fost una foarte stransa, la pauza scorul fiind de 16-15 in favoarea bascilor, galezii conducand insa la eseuri, 2-1, prin reusitele lui Ryan Jones si Lee Byrne. Diferent a fost in sa facuta de precizia lui Damien Traille, care a izbutit doua „drop-goal”-uri, fata de doar unul al galezilor, opera uverturii Dan Biggar. Repriza a doua a inceput precaut, echipele ferindu-se de atacuri temerare care sa le provoace eventuale brese in aparare. Cate o greseala de ambele parti, iar scorul arata la cinci minute dupa pauza 19-18, Dan Biggar si Dimitri Yachvili trecand mingea printre buturi. In minutul 50 insa, aducandu-si parca aminte de rivalitatile de acasa, fundasul englez al lui Biarritz, Iain Balshaw, patrunde in terenul de tinta advers, aducand echipei sale punctele unui eseu transformat, pentru ca zece minute mai tarziu, Damien Traille sa inchida tabela in dreptul gazdelor la 29, marcand cel de-al treilea drop-goal al zilei. Eseul scotianului Nikky Walker, venit cu cinci minute inaintea fluierului final, i-a apropiat pe galezi la doar un punct de adversari, Ospreys atacand furibund in cautarea victoriei. Victorie care ar fi venit mai mult ca sigur daca arbitrul ar fi sanctionat cu penalitate un off-side mare cat o zi de post al celor de la Biarritz, savarsit intentionat si care in alte situatii s-ar pedepsi chiar cu un cartonas galben, putand fi lesne considerat anti-joc. Dar cum irlandezul George Clancy, arbitrul atat de blamat de galezi dupa acest meci, a fost indecis, sau poate pus si simplu nu a vrut sa strice petrecerea gasconilor acordand o penalitate pentru adversarii lor la ultima faza de joc, a fuierat finalul partidei, in semifinale au mers gazdele, lasandu-l inlacrimat pe Ryan Jones, bravul capitan galez, caruia nu-i venea sa creada nedeptatea suferita.

Duel pentru minge intre Tommy Bowe si Damiem Traille


Mike Phillips in lupta cu defensiva lui Biarritz


Eseul lui Iain Balshaw


In loc de epilog, tristetea lui Marty Holah


Munster-Northampton Saints

Ultimele doua meciuri nu au mai fost atat de dramatice ca primele, gazdele impunandu-se lejer, mai intai Munster, in fata lui Northampton, iar duminica, in ultima partida a sferturilor, Stade Toulousaine in fata lui Stade Francaise.
La Limerick, in „Orasul Sfintilor”, sfintii lui Northampton nu si-au putut juca sansa in fata gazdelor decat o repriza , dupa primele 40 de minute englezii avand un avantaj de un punct in fata irlandezilor, desi acestia din urma marcasera doua eseuri spectaculoase, prin fostul „all-black” Doug Howlett si australianul Paul Warwick. Repriza a doua insa a apartinut in totalitate gazdelor, care au mai reusit doua eseuri, prin Jean de Villiers si Doug Howlett, restul punctelor pana la 33 apartinand lui Ronnie O’Gara. Pentru Northampton doar transformerul Steve Mylner a mai reusit trei puncte, scorul final aratand un fara de speranta pentru englezi 33-19. Impresionant a fost duelul liniilor I, Marcus Horan, Jerry Flannery si John Hayes, pentru Munster si Soane Tonga’uiha, Dylan Hartley si Euan Murray pentru Northampton, gramezile fixe fiind printre cele mai spectaculoase momente ale meciului. Lipsa lui Paul O’Connell s-a observat in eficienta repunerilor din tusa ale lui Munster, cuplul de linia II – O’Callaghan-Mick O’Driscoll pierzand pe 5 din cele 14 tuse pe repunere proprie. S-au revansat in schimb in faza defensiva, unde cei doi au reusit impreuna 20 de pacaje decisive, fiind intrecuti in eficacitate doar de teribilul flanker David Wallace (13 placaje), cel mai bun om al meciului pentru irlandezi.

Degajare lunga a terenului, realizata de Ronan O'Gara


Soane Tonga'uiha, cel mai curajos om al Sfintilor


Phil Dowson, "imbratisat" de aparatorii lui Munster


Jerry Flanery, protejat de Mick O'Driscoll


Bruce Reihana placat de David Wallace


Marc perfect executat de Ben Foden


Eseul lui Doug Howlett a inchis partida.


Stade Toulousaine-Stade Francaise

La Tuoluose, echipa gazda primea vizita conationalilor parizieni de la Stade Francaise, in ceea ce se anunta ca fiind cel mai spectaculos meci al sferturilor de finala. Si asa a si fost, cel putin in prima repriza, cand cele doua combatante au mers umar la umar. Parizienii nu puteau uita acel 0-29 inregistrat chiar pe teren propriu in fata occitanilor, de aceea daruirea si dispozitia pentru sacrificiu au fost notele dominante ale jocului lui Stade Francaise in primele 40 de minute. Din pacate insa, risipa de energie, precum si neglijenta in joc si-au spus cuvantul, oaspetii savarsind nu mai putin de 13 greseli, 7 dintre ele sanctionate de executiile precise ale uverturii lui Toulouse, David Skrela. Incepand cu minutul 48, momentul ultimelor puncte puse pe tabela de transformerul parizian Lionel Beauxis, Stade Francaise a incetat sa mai existe pe teren. Lovitura de gratie i-a fost data de eseurile argentinianului Particio Albacete si Cedric Heymans, ambele transformate de Skrela, la care se adauga cele 15 puncte din penalitati, realizate tot de uvertura lui Toulouse. Omul meciului a fost neo-zeelandezul gazdelor de pe postul de mijlocas la deschidere, Byron Kelleher, excelent tactician si autor al unor pase-scheme demne de un jucator care aproape un deceniu nu a avut concurent pe postul sau in reprezentativa All Blacks. De cealalta parte, parizienii par sa se adanceasca intr-o criza fara precedent, pe langa pierderile de natura financiara provocate de ratarea calificarii, acestia fiind amenintati cu retrogradarea din Top 14 de catre federatia franceza, din cauza unei datorii de aproape 2 milioane de euro. In aceste conditii, mult trambitata asezare pe scaunul tehnic a lui Michael Ceika, ca si posibila cooptare in lotul lui Stade Francaise a lui Brian O’Driscoll par evenimente destul de putin in masura a revigora o echipa care se confrunta cu probleme de lot, probleme financiare si, implicit, dificultati in realizarea marii performante.

Rodrigo Roncero, oferind parizienilor "exemplul capitanului"


Particio Albacete, "infigand" balonul in spatiul de eseu


Efortul lui Huga Southwell


Cedric Heymans, scapat in terenul de tinta


Semifinalele H Cup, programate pentru 1 si 2 mai, vor aseza fata in fata pe Toulouse si Leinster, in primul meci, si pe Biarritz si Munster, in cel de-al doilea. La o prima vedere, cele doua confruntari franco-irlandeze ar fi la indemana rugbistilor din hexagon, fie si pentru faptul ca acestea se desfasoara pe teren francez. Irlandezii insa sunt renumiti pentru extraordinarul lor spirit combativ, astfel incat este posibil ca imaginatia si inteligenta jocului francez sa gaseasca un adversar redutabil, poate chiar imposibil de infrant, in rigoarea tactica si in spiritul de sacrificiu al celor mai galonate franchise din Insula Verde.

Six Nations, concluzii... Tara Galilor si Italia

Daca spuneam mai devreme despre Irlanda ca a dat cu bata in balta, pentru „performantele” galezilor din acest inceput de an nu cred ca putem gasi un atribut potrivit pentru a pune si mai multa sare pe ranile indureratilor suporteri ai dragonilor. Trei infrangeri categorice cu Anglia, Franta si Irlanda, o victorie lipsita de stralucire cu Scotia si o victorie firesca cu Italia, schimbari dese in garniturile de start inaintea meciurilor si destul de multe puncte slabe in coordonarea jocului colectiv, vizibile in deficiente de natura tactica si de sincronizare in ceea ce priveste buna rutina a schemelor de la antrenament, atat in jocul pe gramada, cat si in tuse. Insistenta treisferturilor galeze, cel mai bun compartiment al echipei, viteza aripilor si forta de penetrare a celor doi centrii au salvat totusi spectaculozitatea meciurilor disputate de „oamenii in rosu”, chiar si atunci cand rezultatele nu au fost pozitive. Inconstanta componentei liniilor gramezii i-au pus pe galezi in situatia de a fi foarte ezitanti in tuse, neconvingatori in ceea ce priveste placajele liniei III si greoi in atac, atat la fazele de „pick and go”, cat si in replierile pe linia de atac, in momentele post-maul. Lucrul la care trebuie sa reflecteze foarte serios antrenorul Warren Gatland este reconfigurarea inaintarii, atat tactic cat si ca material uman, devenind evidenta cautarea in primul rand a solutiilor de inlocuire a titularilor de drept, in cazul carora diferenta de valoare comparativ cu rezervele este una considerabila. Pentru ca, s-a vazut mai mult decat clar cum absentele lui Alun Wyn Jones si Ian Gough din linia II, precum si ale lui Andy Powell din linia III au pus in situatii foarte lipsite de confort jocul galezilor. In continuare Tara Galilor este o echipa cu ambitii prea mari si posibilitati prea mici.
Despre Italia nu ar fi prea multe de spus decat ca merita tot respectul iubitorilor de rugby pentru efortul pe care il depune pentru a se mentine la un nivel cat mai bun al competitiilor. Beneficiind de un import masiv de jucatori din emisfera de sud, in special argentinieni si australieni, dar si de jucatori autohtoni de o reala valoare, Italia pare sa fi facut definitiv pasul in elita rugby-ului. Meciuri bune cu Irlanda si Anglia, o victorie de prestigiu cu Scotia si un joc curajos in toate intalnirile, acestea ar fi realizarile unei echipe care incepe sa arate de la an la an mai bine. Cu o linie I extrem de artagoasa din care se remarca figura carismatica a pilierului Martin Castrogiovanni si cu un mijloc extrem de mobil si penetrant in atac, italienii au arat ca alegerea lui Nick Mallett in scaunul de antrenor al echipei nationale a fost o dovada de mare inspiratie, sud-africanul izbutind sa aduca prestatiilor „squadrei azzurre” un plus de spectaculozitate, prin dezvotarea fortei de atac a treisferturilor, dar si prin crearea printr-o filozofie tactica noua a posibilitatilor de joc deschis la nivelul inaintarii. Foarte aproape sa invinga Anglia, fapt care ar fi insemnat o adevarata revolutie in rugby-ul italian, „azzurri” au aratat mai inteligenti si mai inspirati ca niciodata, imaginea echipei greoaie, prea putin dispusa atacurilor liniei de treisferturi, adepta a jocului pe gramada, fiind definitiv stearsa de prezenta unor atacanti puternici si rapizi, excelenti spargatori/placheori, precum centrii Gonzalo Garcia si Gonzalo Javier Canale, sau de „triunghiul de creatie” aflat in spatele jocului tactic, triunghi format din mijlocasii la deschidere Tebaldi-Canavosio, uvertura Craig Gower si fundasul Luke McLean. La Cupa Mondiala de anul viitor, Italia se va afla intr-o grupa alaturi de Australia, Irlanda, Rusia si Statele Unite, unde va obtine probabil doua victorii usoare. Adevaratul test il va constitui insa intalnirile cu primele doua favorite, Australia si Irlanda, in fata carora italienii nu prea au decat sansa limiarii scorului defavorabil, dar numai pe fondul unui joc curajos care sa demonstreze firescul prezentei lor in lumea buna a rugby-ului.

Altfel, un turneu frumos care, de aproape 25 de ani mi se pare ca se termina prea repede…

Jonathan Thomas pasandu-i din placaj lui Stephen Jones


Mirco Bergamasco, "piciorul de aur" al italienilor


Jamie Roberts, slalom printre Craig Gower si Gonzalo Garcia

Six Nations 2010, concluzii... Iranda si Scotia

Dezamagirea turneului, privita strict prin prisma rezultatelor, a fost Irlanda, castigatoarea plina de glorie de anul trecut. Desi a invins Anglia chiar pe Twickenham, lucru care, privind evolutia generala a elevilor lui Martin Johnson, parca nu e o performanta atat de… notabila (sic!), a reusit sa se faca de „bacanie” la Paris, unde nu a jucat nimic, dar si sa manance bataie de la o echipa scotiana cuprinsa de un acces de orgoliu, chiar pe Croke Park, acasa, la Dublin. Totusi, spre deosebire de Anglia, care a fost o echipa ce permanent a lasat o senzatie de „încropeală”, Irlanda are o scuza pentru esecul sau: lipsa de concentrare, in primul meci important, cel cu Franta, si lipsa de motivatie in cel cu Scotia, deoarece, se pare ca nici un irlandez cu capul pe umeri nu-si facea iluzia ca Franta mai poate scapa victoria. Altfel, „verzii” nu au dat motive de ingrijorare suporterilor, jocul lor fiind unul in nota ultimilor sezoane, curat si riguros tehnic, curajos si fizic, demn de o echipa care anul trecut a dominat emisfera de nord, reusind in toamna sa invinga „turistii” din Africa de Sud si sa incheie la egalitate cu Australia. Liniile II (O’Connell-O’Callaghan) si liniile III (Ferris, Wallace, Heaslip) au reprezentat punctele forte ale Irlandei si in acest an, dar si inspiratia tactica a mijlocasului la gramada Thomas O’Leary, al carui joc s-a imbunatatit simtitor fata de anul trecut. In plus, modul conservator de aliniere a treisferturilor, cu aripi rapide si ultraofensive (Earls-Bowe) si centrii solizi in aparare, dar foarte penetranti pe sectorul median al atacului (D’Arcy-O’Driscoll), au permis Irlandei sa etaleze un rugby precis, de manual, in care disciplina echipei a primat oricaror individualisme. Irlandezii au dominat tusele, fie ca a fost vorba de cuplurile O’Connell-Cullen sau O’Connell-O’Callaghan, sprijiniti de detenta precisa a lui Heaslip si Ferris, nu s-au clatinat pe prima linie, desi au avut un John Hayes prea batran si un Cian Healy prea tanar, singurul punct nevralgic fiind coordonarea de la nivelul mijlocasului la deschidere, accidentarea lui Ronny O’Gara impunand titularizarea lui Jonathan Sexton, mai nesigur, mai imprecis la loviturile de picior si mai temator in luarea deciziilor. De altfel, problema mijlocasului la deschidere este cea mai acuta pentru Irlanda, o eventuala accidentare sau o scadere de forma a lui O’Gara putand influanta negativ rezultatele echipei, in lipsa unor alternative apropiate valori in ceea ce priveste acoperirea acestui post.
Nu voi insista asupra meciului de la Dublin, desi rezultatul final, ca un suporter al Scotiei ce ma aflu, m-a bucurat foarte tare. Irlandezii au marcat doua eseuri, prin Tommy Bowe si Brian O’Driscoll, fata de doar unul al scotienilor, reusit de inchizatorul Johnnie Beattie, dar au fost invinsi de piciorul incredibil al lui Dan Parks, marcator a cinci penalitari si a unui drop-goal, dar si de insistenta gramezii „ciulinilor” care au provocat de-a lungul gramezilor si momentelor de fixare un numar dublu de erori adversarilor (7-14). Desi multi dadeau victima sigura Scotia in acest an, chiar si in ceea ce priveste intalnirea cu Italia, rugbistii antrenati de Andy Robinson s-au comportat mai mult decat onorabil, fiind invinsi in prelungiri de Tara Galilor, intr-un meci poate prea nedrept pentru sperantele ecosezilor, au izbutit un egal cu Anglia, fiind, la un moment dat, foarte aprooape de victorie, si au invins pe deplin meritat Irlanda, intr-un joc in care au imbinat inteligenta, sacrificiul si pragmatismul. Prin prisma jocului, Scotia ar fi fost poate, alaturi de Irlanda, cea ma indreptatita sa reclame in acest an Tripla Coroana, trofeu care, datorita conjuncturii rezultatelor, a ramas neacordat pana la urmatoarea editie. Scotia a pierdut previzibil cu Franta, dar si surprinzator pentru unii si mai mult sau mai putin firesc, pentru altii, cu Italia. In mod paradoxal, infrangerea cu Italia a fost cel putin la fel de evidenta ca cea cu Franta, scotienii avand foarte putine de replicat entuziasmului din jocul italienilor. Lucrurile au mers insa din ce in ce mai bine dupa acea infrangere, venita dupa dramaticul meci de la Cardiff, in care Scotia nu a pierdut doar in prelungiri, ci s-a vazut lipsita pana la finalul turneului de aportul transformerului Chris Paterson, jucator cu un procentaj de 100% al transformarilor din lovituri de picior in ultimele 5 luni. Inlocuitorul sau, Dan Parks, s-a achitat exemplar de sarcina, suturile sale conturand rezultatele foarte bune cu Anglia si Irlanda. Compartimentul cel mai bun al scotienilor a fost linia a treia (Brown, Barclay, Beattie), extrem de mobila si combativa, cu intercalari interesante in atac, alaturi de cei doi centrii, iar cel mai slab linia I, dominat pe majoritatea gramezilor fixe, ezitanti in momentul legarilor, obstructionisti si destul de necoordonati la impingeri. Si totusi, prestatiile Scotiei au fost onorabile, dar nu suficiente pentru a demonstra o crestere de forma care sa o propulseze, cel putin deocamdata, mai sus de locul 5 in Europa.

David Wallace atacand terenul de tinta


Drop-goal a la Dan Parks


Cian Healy spargand apararea scotiana


Brian O'Driscoll dezlantuit

Six Nations 2010, concluzii... Franta si Anglia

Ma asteptam la mai mult de la turneul din acest an, tinand cont de faptul ca este penultimul dinaintea Cupei Mondiale din 2011. Desi editia 2010 a fost una dintre ultimele ocazii de stabilire a osaturii loturilor cu care echipele implicate in Six Nations vor aborda competitia mondiala de la anul din Noua Zeelanda, s-a putut remarca o anumita ezitare a antrenorilor in selectia lotuilor reprezentative, fortati poate de dorinta de intinerire a echipei, dar si de nevoia pastrarii titulrilor consacrati si nu in ultimul rand obligati sa tina cont de accidentarile numeroase cu care s-au confruntat ca urmare a faptului ca numerosi jucatori se afla pe final de sezon, atat intern cat si european.


Cea mai interesanta echipa din acest an a fost Franta, cea care a si castigat turneul, izbutind Marele Slem in urma victoriei de sambata in fata Angliei. Intr-un fel, aceasta ultima intalnire a avut si o usoara nota revansarda in fata „gurilor rele”, ea opunand doi antrenori contestati in tarile lor pentru modalitatile de efectuare a selectiei jucatorilor. Diferenta s-a facut in favoarea lui Marc Lievremont, mai curajos, mai bine intentionat si mai inteligent decat Martin Johnson. Pe langa victoria din turneu, Franta pare sa fi gasit o formula de echipa care poate oferi motive de optimism pentru anul viitor, imbinand experienta unor jucatori cu entuziasmul si tineretea altora, inteligenta tactica cu sincronizarea schemelor exersate la antrenamente si, mai presus de toate, dorinta de a se impune printr-un joc viguros si precis, la capatul caruia victoria sa para un lucru firesc.
In ciuda scorului strans, Franta a dominat mai categoric meciul decat recomanda tabela de marcaj. Englezii au gresit mult si am ratat si mai mult, chiar daca ei au fost marcatorii singurului eseu al meciului. Francezii au jucat „englezeste”, lasandu-se deliberat atrasi intr-o inclestare fizica pe care adversarii lor au initiat-o fara insa sa fie capabili sa o domine. Aici s-a jucat practic meciul, in evaluarea gresita pe care englezii au facut-o asupra propriei lor inaintari, compartiment de a carui superioritate si-au legat sperantele la victorie. Sperante cam de doua parale, in conditiile in care confruntarile pe prima linie erau duse de Tim Payne, Dylan Hartley si Dan Cole, lenti si imprudenti in momentul legarii gramezilor, dar si fara calitati fizice impresionante. Fara indoiala, suporterii englezi au lacrimat indelung cand si-au vazut favoritii dominati copios pe gramada pana si de italieni, cu atat mai mult cu cat in editia precedenta Sheridan-Mears-Vickery au fost printre cei mai buni jucatori ai turneului, neavand aproape deloc replica din partea adversarilor directi… Wilkinson, unul dintre oamenii care insemnau mandria Albionului, a inceput bine turneul, cu un procentaj de 100% al reusitelor din lovituri de picior in prima partida cu Tara Galilor si a terminat rezerva cu Franta, accidentat si in scadere de forma. Pe treisferturi Anglia a fost foarte „subtire”, eficacitatea defensivei pe triunghiul centri-fundasi lasand mult de dorit, apararea fiind sustinuta doar de eroismul liniilor II si III, aceasta din urma, compusa din Moody, Haskel si Easter fiind poate cea mai buna a turneului. In atac, aripile engleze au fost pe alocuri chiar mai discrete decat cele ale italienilor…
Scorul final al intalnirii, 12-10 in favoarea Frantei a consfintit prestatia mediocra din acest an a englezilor, confirmand inca o data necesitatea unei schimbari majore atat la nivelul colectivului tehnic al echipei, cat si a modalitatii de efectuare a selectiei. Desi de-a lungul campionatelor mondiale Anglia a avut prestatii mai mult decat bune, parca de data aceasta sperantele englezilor de repetarea a acestor evolutii au o sustinere reala foarte subreda. Nici la nivel de cluburi englezii nu stau mai bine, avand doar doua echipe in sferturile H Cup si, mult mai grav, confruntandu-se cu un fenomen care ia o amplare tot mai mare – migratia unui numar tot mai mare de jucatori valorosi catre Top 14, pe fondul scaderii valorice a campionatului intern.
Francezii, in schimb, au avut cel mai bun turneu din 2004 incoace, an in care „cocosii galici” au realizat ultimul Mare Slem. Fara sa para ca se intrebuinteaza prea mult, francezii au castigat confortabil toate meciurile, impunandu-si jocul superior. Desi au fost favorizati de calendarul competitiei, jucand acasa partidele cele mai grele si avand deplasari doar in Scotia si Tara Galilor, rugbistii francezi au izbutit o victorie categorica impotriva Irlandei in etapa a doua (33-10), tranşând in favoarea lor sortii clasamentului final, răpunând inca de la inceput principalul contracandidat la trofeu. Cel mai bun om al francezilor pe parcursul acestui turneu a fost inchizatorul Imanol Harinordoqui, excelent in defensiva si in tuse, dar si util atacului, dispus in permanenta jocului fizic si momentelor de fixare. Cel mai inteligent, un adevarat lider al echipei, mijlocasul la deschidere Morgan Parra, transformer redutabil si prompt in decizii, iar cel mai bun compartiment linia I (Domingo-Servat-Mas). Remarcabile de asemenea „găselniţele” de pe treisferturi ale lui Lievremont, centrul Mathieu Bastareaud si aripile Alexis Palisson si Marc Andreu, acesta din urma, la doar 1.70, un adevarat exemplu de devotament si sacrificiu, voluntar in aparare si taios in atac. Reteta succesului pentru Franta a fost in special apropierea jocului intre cele doua compartimente esentiale, inaintarea si treisferturile, momentelor de fixare urmandu-le deschideri foarte bine sincronizate, actiunie de atac avand o cursivitate… aproape melodioasa. Desi imi sunt antipatici pentru modul eminamente lipsit de fair-play in care abordeaza intalnirile din teren si, daca e sa dam crezare anumitor voci, si din afara lui, in acest an superioritatea absoluta a jocului prestat nu au lăsat loc nici unui dubiu… francezii au fost cei mai buni.

Ben Foden culcand balonul in terenul de tinta


Placajul lui Tindall la Trihn Duc


Nick Easter si Mike Tindall fortand apararea franceza


Trihn Duc sutand spre buturile engleze


Marc executat de Mark Cueto


Premierea campionilor


Nicolas Mas si William Servat, eroii francezi din prima linie, savurand triumful

Penultima etapa...

In vreme ce Romania „altoia” ca la carte Georgia, la Dublin galezii se aflau in fata celui mai important meci din turneu, de rezultatul caruia atarnau bunul renume al „oamenilor in rosu”, dar si scaunul antrenorului Warren Gatland, deloc menajat de contestatari in urma „ispravilor” din acest an ale echipei sale, batuta de Anglia si Franta si invingatoare abia in prelungiri asupra Scotiei, careia era cat pe ce sa i se incline chiar pe Millenim Stadium. Irlandezii pierdusera fara drept de apel la Paris, in compania Frantei, dar pastrau inca sperante de doua parale pentru ultima etapa cand, o victorie a Angliei asupra Cocosilor Galici ii putea aduce pe verzi, daca invingeau, evident, Tara Galilor, in pozitia de castigatori fara Grand Slem, alaturi de francezi, ai turneului. De aceea, irlandezii nu doreau sa se impiedice de o echipa galeza cu moralul destul de zdruncinat, fiind decisi sa-si joace sansa pana in ultima etapa.
Brian O’Driscoll, dupa ce etapa trecuta fusese transformat, cum ar spune fotbalistii, in „caz de targa” de insusi colegul sau Paul O’Connell, cu care a avut o ciocnire nefericita, revenea miraculos pentru a bifa selectia cu numarul 100, irlandezii neputand insa conta pe Ronny O’Gara, pastrat rezerva pentru a nu forta revenirea unei accidentari mai vechi.
Galezii stateau insa mult mai prost decat irlandezii, cu o linie II „incropita” din Luke Charteris si Brad Davies, in lipsa titularilor Alun Wyn Jones si Ian Gough (acesta din urma partial recuperat dupa o serie de accidentari) si cu o linie III in care titular de drept il putem numi doar pe Marty Williams, atat flankerul Jonathan Thomas, cat si inchizatorul Gareth Delve fiind solutii de criza in lipsa lui Andy Powell si a lui Ryan Jones. Revenea in centru primei linii talonerul Matthew Rees, iar demi-ul Richie Rees, una dintre putinele surprize placute ale echipei galeze din acest an, incepea ca titular, luandu-i din nou fata lui Dwayne Peel. Irlandezii au jucat inteligent, placand mult (135 de placaje, fata de doar 60 ale galezilor), anihiland excelent jocul rapidelor aripi galeze Shane Williams si Leigh Halfpenny, prin baloane de urmarire catre centrii si aripi, fortand treisferturile galeze sa stea mai mult in defensiva, nepermitandu-le sa-si dezvolte viteza in faze de atac. Atrasi in jocul fizic al irlandezilor, galezii au pierdut initiativa jocului, momentele de fixare initiate de gazde fiind urmate de deschideri surprinzatoare, trei dintre acestea concretizandu-se in eseuri, marcate de aripa Keith Earles si mijlocasul la gramada Tommy O’Leary. Punctul nevralgic al galezilor, cum era de asteptat, l-a constituit tusa, acestia pierzand 6 astfel de momente, „duetul” irlandez Paul O’Connell-Donncha O’Callaghan ocupand din nou prim-planul. In ciuda erorilor de precizie ale lui Johnnie Sexton, care a ratat toate cele trei transformari ale eseurilor, plus o penalitate dintr-o pozitie relativ usoara, lipsa de decizie a centrilor galezi si greselile grave ale fundasului Lee Byrne au permis irlandezilor sa-si asigure de la inceputul meciului, pana la finalul sau, un avantaj constant, vizibil atat in joc cat si pe tabela de marcaj. Omul meciului a fost declarat Thomas O’Leary, prezent cu solutii optime in majoritatea fazelor echipei sale, dar si marcator al unui eseu, desi personal am remarcat combativitatea flankerului Stephen Ferris si a lui Brian O’Driscoll, decisivi in defensiva de fier a irlandezilor. Scorul final 27-12, mentine Irlanda cu sanse la castigarea turneului, speranta lor fiind legata, in mod paradoxal, de succesul dusmanilor de moarte englezi la Paris, in fata Frantei. De partea celalata, galezii au intristat si mai mult cea mai inimoasa natiune, singurul lucru notabil putand fi trecut in dreptul uverturii Stephen Jones care, gratie celor 12 puncte reusite, a depasit recordul detinut de legendarul Neil Jenkins, pana ieri cel mai bun marcator de puncte galez din turneu.


Daca galezii nu au parut suficient de convinsi ca trebuie sa invinga, scotienii insa erau decisi sa-si vanda pielea cat mai scump englezilor, intr-un meci care se confunda cu istoria acestui sport. Si au reusit cu brio, chiar si cu un scor de egalitate (15-15), sa incurce si mai mult situatia Angliei si, de ce nu, a lui Martin Johnson, care dupa patania din etapa trecuta, cand s-a vazut invins de irlandezi pe Twichenham, se confrunta cu neplacuta situatie de a mai pierde puncte. Surprinzator, scotienii au fost mai incisivi in atac, purtand jocul in terenul advers si dovedindu-se suficient de insistenti astfel incat englezii sa greseasca si sa ofere penalitati din pozitii favorabile lui Dan Parks. Forma slaba a lui Johnny Wilkinson, jocul modest al inaintarii si slaba reactie in atac a treisferturilor le-au dat scotienilor posibilitatea sa controleze un joc pe care, in conditii normale de joc ale adversarilor din Albion, l-a fi pierdut fluierand... Intr-un fel, acest rezultat de egalitate este oglinda perfecta a mediocritatii aratate in aceasta editie de Six Nations de ambele echipe. Scotia, invinsa de Italia si deja intrata in posesia „lingurii de lemn”, intrucat e foarte, foarte greu de crezut ca va invinge in etapa urmatoare, la Dublin, Irlanda si va scapa de ultimul loc, iar Anglia, cea care a inceput bine cu Tara Galilor si a terminat foarte prost cu Irlanda, asteapta tematoare ultimul joc cu Franta, in urma caruia se vor trage concluzii ce pot fi deloc pe placul lui Martin Johnson, Steve Borthwick si, de ce nu, chiar lui Johnny Wilkinson... De aceea, indraznesc sa spun ca, pentru englezi, meciul de saptamana viitoare este „meciul anului”, meciul marii revanse in special in fata propriilor suporteri, un prilej ideal pentru „dresul busuiocului”.


Despre ultimul meci al etapei, Franta-Italia nu se poate spune decat ca a confirmat pe de-a intregul toate pronosticurile. Franta a marcat sase eseuri si a dominat copios fazele de atac. Italienii, care de-a lungul istoriei s-au intalnit de 32 de ori cu francezii, castigand o singura data, in 1997, nu au rezistat poftei de joc a gazdelor, neputand etala decat o defensiva pe alocuri disperata si in majoritatea cazurilor neputincioasa. Chiar si asa, Italia a lasat impresia ca nu este o echipa de lepadat, taxandu-i foarte prompt pe francezii care, la avantajul celor 46 de pucte, inregistrate cu zece minute inainte de finalul jocului, au redus „turatia motoarelor” – doua eseuri reusite de inchizatorul del Fava si de mijlocasul la gramada Canavosio au stabilit un scor final pana la urma onorabil pentru „azzuri”, 46-20. Franta, care este, fara indoiala cea mai in forma echipa din turneu, are toate motivele sa fie increzatoare inaintea meciului cu Angia, de saptamana viitoare, iar Italia poate privi si ea cu relaxare deplasarea de pe Millenium Stadium, pentru ca, orice s-ar intampla, perspectiva rusinoasa a ultimului loc este imposibila.

Redactia Jocuri si Concursuri va propune...

Sambata nu doar domnii cu "impresii" de huligani s-au inghesuit pe stadion sa-i vada pe Stejari cum le scoate rugby-ul pe nas georgienilor, ci si derbedeii cu aere de domni. Astfel, pe terenul de la Arcul de Triumf, au putut fi observati, amestecati printre oamenii cu inimi curate, Emil Boc, Ion Tiriac, primul ministru al Georgiei, al carui nume nu-l stiu si nici nu ma intereseaza sa-l stiu si... personajul din poza de mai jos...


Intrucat calitatile mele de paparazzo lasa mult de dorit, rapiditatea cu care m-am miscat scotand aparatul, armandu-l si cautand cadrul optim au permis doar o poza din spate a personajului sun mentionat. Stilul sau vestimentar, asemanator cu cel al neveste-sii, m-a determinat sa presupun ca, din cauza stress-ului provocat de meseria de om de afaceri, s-a trezit un pic mahmur si a incurcat garderoba, coborand probabil pe parte dreapta a patului. Intrucat doresc sa dau o usoara nota de interactivitate acestui blog, va propun sa ghiciti cine este personajul, oferindu-va cateva indicii:

- judecand dupa aspectul fizic, chiar daca nu este elegant sa emiti opinii despre oameni legandu-te de acest aspect, seamana cu un dihor burtos „lovit” de o supradoza de laxative.
- este un admirator declarat al sistemului politic din Georgia (tara corcodusiera, nu statul american), cel mai democrat dintre toate statele mafiote.
- l-a facut pe prezidentul Basescu sa izbucneasca in plans, printre lacrimi de mironosita acesta reusind sa ingaime „rusinedinupatriciu”. Intrucant cuvantul nu parea sa apartina niciuneia dintre limbile pamantene cunoscute, s-a presupus ca acesta ar fi un blestem intr-o limba extrateresta, cel mai probabil limba omuletilor albastrii din „Avatar”, acest lucru venind, de asemenea si in sustinerea afirmatiilor acelora care il cred pe Basescu coborat cu harzobul din cer.
- stie sa faca bani din piatra seaca, dar numai daca banii respectivi provin din piatra seaca a bugetului de stat.

Si pentru ca lucrurile sa fie si mai simple, va propun si cateva variante de raspuns:

a) Judecand dupa cizmulite, Ana Lesko.
b) Judecand dupa restul, Dan Bursuc.
c) Puff Daddy.
d) P-Diddy
e) Voda Caragea, denumit astfel dupa celebra ciuma.
f) Fizz.
g) Proprietarul de drept al Taj Mahal-ului, dinainte de nationalizarea acestuia de catre statul indian.

Primii 50 de castigatori vor fi rasplatiti cu o excursie all-inclusive in Georgia, in minunata zona turistica de pe langa granita cu Abhazia si un plin gratuit la statiile Petrom. Mult succes!

O zi cu soare

Sambata, echipa de rugby a Romaniei a obtinut una dintre cele mai importante victorii ale ultimului deceniu. Stati un pic... nu va grabiti sa va inghititi limba! Nu a batut vreo Noua Zeelanda sau vreo Africa de Sud... nu a batut nici macar reprezentativa Tarii Galilor, care, oricum, in acest weekend era plecata la Dublin cu treburi numai de ea stiute... Romania a invins Georgia, iar daca unii dintre onorabilii cititori vor spune ca nu e absolut nici o scofala, ar trebui sa stie ca ultima victorie impotriva gruzinilor dateaza din octombrie 2006, ai nostrii pierzand ultimele trei partide directe. Dar nu victoria in sine este atat de importanta, lucru demonstrat de baietii nostrii in precedentele intalniri, in care, de ce sa nu fim malitiosi dar corecti, au parut indiferenti daca castiga sau pierd (sic!), cat faptul ca aceasta vine intr-un moment deosebit de important, acum cand, incercand sa-l prindem pe Dumnezeu de-un picior, ne chinuim in fata Spaniei si a Portugaliei sa prindem re-recalificarile la Cupa Mondiala. Lucru mai mult decat trist, daca stam sa ne gandim ca aceasta „performanta” este mai mult o calificare pe usa din dos, alaturi de un pluton de „echipe de umplutura” a catror calificare la un asemenea eveniment mondial ca cel de anul viitor, din Noua Zeelanda, reprezinta mai degraba un gest de bunavointa din partea forului diriguitor international, decat o recunoastere a unor merite concretizate in performante sportive... Dar sa lasam rautatile deoparte, desi toti stim cat de greu este acest lucru in conditiile date de situatia actuale.
Trebuie sa precizam din capul locului ca Georgia este deja calificata la Cupa Mondiala, nemaipunandu-se in situatia ei nici macar problema pierderii sefiei clasamentului general al competitiei, pana la sfarsitul acesteia. Astfel incat, trebuie sa luam in calcul atunci cand apreciem victoria alor nostri si posibilitatea unei lipse de motivatii din partea adversarilor, desi acest lucru nu a fost predominant vizibil in evolutia jocului. Romania a dominat gramezile, eseul marcat de Marius Tincu in primele minute ale meciului venind in urma unui efort colectiv al pachetului de inaintare. Dima si Paulica Ion, pilierii Stejarilor au stat foarte bine pe piciore in fata adversarilor directi din linia I gruzina, impingerile foarte puternice si perfect sincronizate ale primelor doua linii romane permitand chiar doua gramezi castigate pe repuneri ale adversarilor. Dragos Dima, atent in momentul repunerilor si foarte bine cooordonat cu talonerul Tincu mi s-a parut, daca nu cel mai bun jucator de pe teren, atunci fara indoiala cel mai bun inaintas, asta in conditiile in care diferentele in favoarea alor nostri s-au facut in special la nivelul introducerilor pe gramada. Tenacitatea Stejarilor si insistenta lor in momentele de fixare au provocat greseli ale adversarilor care i-au oferit posibilitatea lui Dan Dumbrava sa marcheze din patru penalitati, aceste puncte, alaturi de un drop-goal si o transformare rotunjindu-i uverturii noastre un excelent procentaj de 100%. Compartimentul median, alcatuit din Lucica Sarbu (pe demi-de-melee) si Dan Dumbrava (pe uvertura) au fost, alaturi de linia I, punctul forte al Romaniei, presiunea exercitata de adversari in terenul nostru fiind de multe ori indepartata prin suturi in tusa inspirate si excelent executate de catre mijlocasi. Iar daca despre Lucian Sarbu se poate spune ca are uneori probleme de reactie pe introducerile adversarilor, in mod sigur nu se poate spune ca nu este inteligent si rapid in gasirea solutiilor de atac, in urma eliberarilor balonului din gramezile si maul-urile castigate de romani. Si nu in ultimul rand, de remarcat evolutiile din ce in ce mai bune ale lui Iulian Dumitras care, prin jocul curajos si foarte fizic, dar si precis in executiile de picior, pare sa-si fi depasit statutul de „baiatul lui tata” (cine cunoaste, stie... sic!), devenind solutia cea mai buna pentru postul de fundas in fata capriciosului, tematorului si lipsitului de initiativa Florin Vlaicu.
Punctul slab ale Romaniei ramane in continuare momentul tusei, nu neaparat din cauza lui talonerului Marius Tincu, ca executant, cat a lipsei unor prinzatori de calitate, atat Socol cat si Ursache sau Tonita fiind mai degraba mediocrii. Socol insa, suplineste aceasta lipsa prin combativitate, fiind alaturi de inchizatorul Alex Manta (absent din pacate in meciul de sambata) jucatorul cel mai implicat in jocul defensiv. Si pentru ca tot aminteam de defensiva, putem remarca, tot la capitolul „slabiciuni”, „subtirimea” celor doi centrii, croiti pe cu totul alte profile decat pe cele presupuse de postul ocupat in teren, Dimofte si Dascalu aratand in continuare ca sunt ceea ce sunt, uvertura, respectiv aripa, prea putin dispusi sa se apere, cat sa asigure consistenta treisferturilor. Si totusi, defensiva a fost foarte disciplinata si precisa, rezistand cu brio repetatelor atacuri gruzine din ultimele douazeci de minute.
Gruzinii, mai bine claditi fizic decat Stejarii, incep sa arate din ce in ce mai bine, in ciuda infrangerii de sambata. Au o linie III care arata un rugby modern, rapid si in forta, compusa din jucatori bine pregatiti fizic si indemanatici, mijlocasi la gramada inteligenti si „iuti” si o linie de treisferturi care pare sa inteleaga tot mai bine care este rostul unui asemenea compartiment in rugby-ul actual. Si chiar daca fundasul gruzin Kvirikashvili a fost cel mai slab om de pe teren, autor al unor gafe „de zile mari”, nu am putut remarca totusi implicarea sa constanta si impetuoasa in atacul troacarilor, izbutind intercalari utile, asa cum, bunaoara, nu le-am vazut in jocul unui Iulian Dumitras mai defensiv si mai static.
Scorul de 22-10 inregistrat dupa 80 de minute pe tabela Stadionului Arcul de Triumf reflecta, daca nu realitatea diferentelor generale de valoare dintre cele doua echipe, la momentul acesta Georgia fiind usor in fata Romaniei ca valoare a jocului prestat, macar realitatea din teren in cadrul jocului de sambata, Stejarii fiind mai indrazneti, mai bataiosi si mai motivati decat gruzinii. Diferenta de scor este una justa, Romania fiind dincolo de orice dubii, mai buna. O alta surpriza placuta, pe langa victoria alor nostri, a fost atmosfera lipsita de resentimente din teren, atat romanii cat si georgienii aratand fair-play si maturitate, infirmand intr-un mod fericit prejudecata acelora care ne considerau, atat pe noi cat si pe ei, prea... nedusi la biserica...
Saptamana urmatoare urmeaza partida impotriva Portugaliei, cea mai importanta dintre cele care ne-au mai ramas de jucat. Probabil vom castiga si vom merge in recalificari, unde vom juca cu echipe care abia daca sunt in stare sa pronunte cuvantul „rugby”. Le vom bate, ne vom califica la campionatul mondial si vom scuipa in san, gandindu-ne cat de aproape am fost sa ne facem de toata minunea si sa ratam excursia in Noua Zeelanda.

Dan Dumbrava, transformand eseul Stejarilor


Ion Paulica, "buldozerul" de la London Irish


Linia I romana, spulberabd inaintarea gruzina


Tusa castigata de Ovidiu Tonita


Repliere rapida a liniei de aparare


"H"-ul magic


Marsul triumfal...