Explicatii despre "Agora", Monicai si celorlalti...

Am reusit, in sfarsit, sa vad „Agora”, ultimul film al regizorului chilian Alejandro Amenabar, cunoscut pana la acest moment pentru regia filmelor „Abre los ojos” si „The Others”, ca si pentru scenariul peliculei lui Camerom Crowe „Vanilla Sky”. Filmul este bine realizat, atat din punct de vedere tehnic, cu o imagine buna si cu o dinamica armonioasa a cadrelor, cu un colorit frumos si cu decoruri, in parte realizate cu suport digital, care reusesc sa transpuna veridic arhitectura Alexandriei, dar si datorita unei distributii inspirate, cu Rachel Weisz in rolul pricipal. Este posibil ca un segment mai traditionalist al publicului sa considere imaginea filmului un pic „sintetica”, dar in nici un caz nu se poate spune despre aceasta ca nu contribuie pozitiv la melodicitatea filmului.
Povestea este reala si descrie rolul jucat de Hypatia, ilustra ganditoare considerata ca fiind ultima din seria de filosofi antici clasici, neoplatoniocieni, in Alexandria inceputului de secol VI. Personalitate marcanta a epocii sale, matematiciana si astronoama, Hypatia va cadea victima a conflictelor interconfesionale care au macinat orasl pana la totala sa prabusire, in ciuda pozitiei reconciliante pe care ea si familia sa au avut-o. A fost ucisa de crestini? Da, cel mai probabil a fost lapidata si apoi arsa pe rug de un grup de calugari nitriţi, in timpul unor dezordini care au aruncat orasul intr-un adevarat razboi civil pentru urmatoarele doua decenii…
Dar nu aceasta informatie istorica, veridica si verificabila din mai multe surse reprezinta o chestiune de luat in seama, ci modul in carea ea este transpusa cinematografic, trezind celor ce vizionează filmul de la simple impresii, pana la sentimente in toata regula. Monica-Pisica, bunaoara, dupa ce a vazut filmul, s-a uitat cu ochii blanzi si umezi ca doua caprioare, vorba lui Mircea Radu, si m-a intrebat, mai podidind-o plansul: „Si chiar asa au facut crestinii!?!” Am ridicat din umeri si i-am spus si eu „Pai… au facut… ca oamenii mai fac si din’astea…” Mi-am dat seama ca nu o multumeste raspunsul, dar am lasat-o „in pom” cum s-ar spune si m-am apucat de alte lucruri. Am simtit insa ca intrebarea ei poate fi si a altora…

„Agora” este un film care vrea sa spuna mai multe decat simpla poveste a Hypatiei, care in nici un caz nu este mai interesanta decat, de pilda, povestea lui Socrate, despre care, din cate cunosc eu, nu s-a facut nici un film pana acum. Filmul vrea sa ne induca, de fapt, intrebarea care a macinat-o si pe Monica-Pisica, daca, intr-adevar, crestinii au „facut asa” sau nu… Si nici asta nu ar fi adevarata problema, cat faptul ca, pe langa aceasta intrebare la care se poate da un raspuns, se poate induce, publicului superficial si incult de secol XXI, ideea ca, de-a lungul istoriei, cam asta a fost principala preocupare a crestinismului, respectiv ucisul cu pietre si arsul pe rug… Creştinismul a fost in multe etape ale istorie sale intolerant si, pe alocuri, ipocrit. Nu trebuie sa ne temem sa spunem acest lucru, intrucat exista evidente istorice care sa ateste acest lucru. Atat catolicismul, cat si protestantismul au aprins ruguri in „numele credintei” si in scopul „mantuirii” pacatosior, au promovat razboiul religios in scopuri „misionare” si dogma ca adevar suprem. Lumea moderna, flamanda dupa „adevar” si „rigoare stiintifica”, si-a facut un titlu de glorie in a-l prinde pe Dumnezeu de-un picior si a despica in patru firele ratiunii, in special atunci cand vine vorba despre subiecte care pot violenta si şoca simtul comun al oamenilor despre anumite lucruri considerate, cel putin, de bun simt. Iar un astfel de subiect este istoria creştinismului, tratat in toate felurile, de la cartile de taraba ale lui Dan Brown, pana la lucrarile de istorie a religiilor ale autorilor din noul val, caracterizate prin corectitudine politica si „consens” interconfesional si, de ce nu, chiar prin emisiunile foarte larg difuzate pe Discovery Chanel, National Geographic Chanel si, cred ca si pe Animal Planet… Daca Hristos este Fiul lui Dumnezeu, sau daca Mama sa era, intr-adevar imaculata, sau daca minunile descrise in Evanghelii au fost semne ale dumnezeirii, acest lucru conteaza mai putin… Cum la fel de putin conteaza daca Iuda a fost un ticalos sau un baiat de treaba, pe nedrept anatemizat, sau daca Maria Magdalena a fost o pacatoasa sau un model de virtute si intelepciune. Sunt amanunte nesemnificative in raport cu ceea ce inseamna, de fapt, crestinismul – iubire, caritate, speranta si dragoste de adevar. Poate parea lemnos un asemenea limbaj, dar se pare ca in ultima vreme, atunci cand se vorbeste despre crestinism, exista o tendinta regretabila de a se confunda doua chestiuni total distincte: doctrina crestina, care stabileste norme morale si de conduita, menite a transcede dimensiunea lumeasca a existentei si a indrepta fiinta noastra catre ceea ce se numeste Mantuire si Nemurire, pe de-o parte, si actiunea institutionalizata si politizata a unei entitati aferente unei forme de organizare sociala/comunitara, aici referindu-ne la Biserica, pe de alta. Intocmai ca in zicala „fa ce spune popa, nu ce face popa!”, Biserica este pasibila de erori si abordari incorecte. Istoria ofera o sumedenie de astfel de cazuri, incepand, daca vreti, cu cazul nefericit al Hypatiei, continuand cu rugurie Inchizitiei, pana la vanatorile de vrajitoare ale protestantilor germani si ale puritanilor din Noua Anglie. La fel de bine, insa, poate fi supusa unei astfel de critici, de exemplu, institutia justitiei, a armatei sau a politiei, care au facut si continua sa faca numeroase victime inocente sau „colaterale”. Cu toate acestea, nimeni nu si-a pus pana acum problema necesitatii aplicarii in activitatea umana a normelor referitoare la actul justitiei, sau a dreptului natural a fiecarei comunitati de a se proteja impotriva a tot ceea ce poate constitui o agresiune. Cum, mult mai grav, nimeni nu-si pune problema legitimitatii morale a unor teorii economice si politice care isi dau cu presupusul despre „noi ordini mondiale”, propovaduind ca firesti egoismul, concurenta fara scrupule, inechitatea, inegalitatea si transformarea omului intr-un animal amoral, justificarea pentru firescul unei astfel de situatii constituindu-l imperativul ideii de „profit”.
Astfel de „dezbateri” ale lumii moderne (postmoderne, chiar… sic!) nu dovedesc decat ignoranta, dar si o forma bizara si inexplicabila de rea vointa… Pentru ca, dincolo de rea vointa, pare de-a dreptul un caraghioslac ca reprezentantii unei civilizatii care in ultimele doua generatii a provocat, in conflicte armate, de cateva ori numarul total al victimelor tuturor razboaielor pe care oamenii le-au purtat de cand au invatat sa foloseasc focul, sa-si dea cu parerea despre imperativele morale ale unei doctrine care a pus pentru intaia oara dragostea si compasiunea ca filozofie de baza a functionarii camunitatii umane. Amestecarea fara nici o norma a principiilor cu modul in care acestea se regasesc aplicate in actiunea umana este o greseala care sfideaza deopotriva regulile unei logici sanatoase si ale bunului simt. Puritatea ideii nu poate fi afectata de actiunea umana, supusa erorii si lipsei de cunoastere. Asa cum, de foarte multe ori, bunele noastre intentii sfarsesc in acte deloc apropiate ideii de bine. Cei care sunt insa tentati a confunda Crestinismul ca doctrina cu Crestinismul instituionalizat sub forma Bisericii, ar trebui sa analizeze un pic trecutul pre-crestin al omenirii, abordand din perspectiva morala aceasta reflectie.
Pentru ca este un lucru foarte adevarat faptul ca, pana la adoptatea spiritului Noului Testament, atat in ceea ce priveste abordarea „de jure”, la nivelul institutiei legilor, cat si ca perceptie comuna a tot ceea ce se putea considera moral in conduita umana, omenirea traia o mare criza, provocata de lipsa oricarei perspective umaniste asupra ideii de bine. Oamenii aveau legi, aveau institutii politice si cunosteau organizarea de tip economic, dar nu exista nici o filozofie care sa anime toate acestea in spiritul dragostei pentru aproapele tau. „Binele cetatii” insemna de fapt supravietuirea cu orice pret in mijlocul unui mediu ostil, in fata agresiunilor celorlalti, prada superstitiilor si angoasei in fata destinului. Aceasta supravietuire justifica tot, inclusiv razboiul fara scrupule, masacrele, practicile eugeniste, sclavia si violenta legilor. Crima, sacrificiile umane, pruncuciderile, distractiile sangeroase, incestul, pasivitatea in fata suferintei celorlalti si lipsa de consideratie pentru viata in opozitie cu necesitatea supravietuirii, faceau parte integranta a arsenalului „moral” al lumii pre-crestine. Evreii au fost primii care, prin monoteism si prin raportarea la o forma ultima, absoluta, a adevarului, au stabilit primele legi de convietuire umana, sub forma Decalogului inspirat lui Moise de catre Dumnezeu in timpul meditatiilor de pe muntele Sinai, legi care stabileau o ordine nemaicunoscuta pana atunci, punand intaia oara omul in centrul preocuparilor morale, ca scop al actiunii semenilor sai, dar si ca fundament al creatiei divine. Monoteismul permite accesul omului la un statut superior atat moral, cat si metafizic, soarta sa incetand a mai fi doar un capriciu al zeilor, supusa fatalitatii si derulandu-se sub semnul contemplatiei melancolice, pasive. Odata cu Cele Zece Porunci incepe Umanismul antropocentric, omul capatand statutul de cea mai importanta fiinta din univers. Statutul sau va fi intregit odata cu intruparea lui Dumnezeu in Iisus Hristos, modelul sacrificiului Sau pentru oameni propunând forma morala a omului nou, mantuit prin dragostea lui Dumnezeu. Omul avea astfel deschisa calea spre nemurire si dumnezeire prin respectarea Noii Legi, prin statuarea ca principiu suprem a iubirii pentru cel aproape.
Printr-o astfel de analiza ne putem da seama mai bine asupra modului in care Crestinismul ne-a purtat, printr-o veritabila revolutie a spiritului, de la un stadiu moral la altul. Asta nu inseamna ca oamenii nu au continuat sa fie cruzi, lacomi, insensibile sau doar impasibili la rau, iar institutiile lor, inclusiv cele inspirate de modelul divin, supuse greselilor. In ciuda tuturor acestor tare, exista insa un etalon ideal de raportare, un bine si un adevar absolute, in functie de care toate aceste erori puteau fi corijate. Ceea ce intr-o lume care nu-si putea decat contempla nefericirea sangeroasa, asa cum era lumea pre-crestina, nu prea era posibil…
Din acest punct de vedere, oricat de mult este considerat de bon-ton in zilele noastre a muta monopolul asupra adevarului suprem spiritelor eliberate de voalul superstitiilor, nu pot sa nu constat ca, in acest caz, toata aceasta judecata cu un singur ochi nu face ca „justetea” unui asemenea demers sa fie considerata macar… binevoitoare. Ia aici nu-i vorba numai despre filmul lui Amenabar, sau despre cartile lui Dan Brown, sau despre orice ignorant care, de la nivelul celor cateva scoarţe de taraba rasfoite, emite pareri cu pretentii docte. Este vorba despre toate aceste „maruntisuri” care ajung sa inoculeze mintile slabe, consumatoare fara discermanant a mesajelor de tot felul si care pot arunca lumea intr-o criza morala fara precedent, in care adevarul, ideea de bine si libertatea spiritului isi pierd caracterul absolut, rolul lor fiind luat de creatiile artificiale ale laboratoarelor media.

De ce doar ursul altora are coada...

In urma ce cateva saptamani, Alin Petrache, presedintele federatiei romane de rugby , declara in cadrul unui interviu cum vede el Romania capabila sa invinga Franta in urmatorii opt ani. Optimist, fostul capitan al nationalei a incercat si un pronostic – 15-0. Cand am auzit una ca asta, era sa ma inec!... Alin este, fara indoiala un baiat simpatic, dar chiar atat de simpatic incat sa spuna una ca asta, nu-l credeam. De fapt, uitandu-ma la nationala de rugby a Romaniei, imi dau tot mai mult seama ca Petrache, ca de altfel toti ceilalti din jurul sau, oficiali, antrenori si jucatori, sunt cu totii baieti simpatici, dar cam atat... Altfel, cu ce etalon poti compara optimismul acestora fata de faptul ca, sambata la pranz, vreme de 40 de minute, Romania nu a reusit sa marcheze Rusiei decat 3 puncte, si acelea venite dupa un „Doamne-ajuta” si tremurand ca nu cumva piciorul de lemn al lui Florin Vlaicu sa „deseneze” o alta „chifla” memorabila, una dintre acelelea cu care, de altfel, transformerul nostru ne-a tot obisnuit. Scorul final al meciului, 21-21 a fost unul care a calificat Rusia la campionatul mondial, punand-o practic in imposibilitatea de a mai pierde locul doi, iar pe noi in situatia de a ne lupta cu Portugalia pentru locul trei si de a disputa inca trei partide, dintre care una tur-retur, pentru a merge si noi, vorba aia, „alaturi de lumea buna”, in Noua Zeelanda. Din fericire pentru ai nostri, in incercarea sa de a promova rugby-ul la nivel mondia, IRB a scazut mult stacheta competentei in ceea ce priveste posibilitatea accesului la turneul final mondial, astfel incat poti avea prestatii ridicole in competitiile continentale de nivel inferior si cu toate acestea sa te poti califica la Cupa Mondiala... Romania este una dintre cele mai „ilustre” beneficiare ale acestui sistem generos initiat de forul international.
Daca in urma cu 25-30 de ani cineva ar fi spus vreunui component al nationalei de rugby ca echipa va ajunge sa piarda in fata Rusiei, probabil ca acesta s-ar fi gandit ca este vorba de vreun „blat”, de vreun aranjament la nivel inalt, astfel incat, cu prilejul „cupei prieteniei si infratirii intre popoarele socialiste”, sa se poata lauda si rusii/sovieticii cu o victorie de prestigiu la rugby in fata unei natiuni importante. Trebuie sa precizez din capul locului ca nu sunt un adept al „teoriei romantice”, conform careia Romania a fost o natiune teribila in rugby. Ca valoare, in vremurile noastre cele mai bune, am fost pe undeva intre valoarea de acum a italienilor si a fijienilor. Adica, am reusit victorii sporadice, de prestigiu, in fata unor echipe puternice, gen Franta sau Tara Galilor, ne-am vandut scump pielea in fata unor natiuni foarte puternice, gen Noua Zeelanda, iar in rest am fost egalii unora despre care in timp am ajuns sa credem, intr-un mod destul de ciudat de altfel, ca-i bateam pe unde-i prindeam, iar aici vorbesc despre italieni si, mai putin, despre argentinieni. Chiar si acest lucru nu este unul deloc de neglijat, intr-un sport atat de greu cum este rugby. Gena sanatoasa a romanilor, munteni bine legati si cu inima sanatoara, spiritul de sacrificiu si modestia, „altoite” cu acel spirit de latini cu sange rece, intalnit poate numai la francezi, au facut ca intalnirile rugbistice cu Romania sa fie grele pentru orice adversar, indiferent de valoarea lui – puteau castiga impotriva noastra, dar nu o faceau fara sa-si numere, la sfarsitul meciului, o colectie impresionanta de vanatai... Vreme de trei decenii, rugby-ul romanesc a fost, pe buna dreptate, un miracol...
Miracol care acum pare sa se fi spulberat precum un balon de sapun. Argumentul cel mai adus in discutie ca scuza pentru situatia actuala este lipsa banilor care, pe de o parte, nu sunt multi, ce-i drept, nefiind insa nici bine gestionati, atatia cat sunt, pe de alta parte. O alta cauza a declinului ar fi promovarea slaba, atat la nivelul media sportive, interesata in ultimii zece ani de orice altceva in afara de sport, cat si la nivelul educatiei tineretului in scoli si universitati, unde sportul in general este o materie disparuta. Aceasta slaba promovare „sustinuta” puternic de o doza consistenta de lipsa de interes fata de fenomenul sportiv a indepartat, cum era si firesc, orice posibili finantatori, atat din sfera privata, cat si de pe langa comunitatile locale, sportul disparand efectiv din numeroase zone, atat in ceea ce priveste cluburile de copii si juniori, cat si echipele de seniori. Vina poate fi aruncata, ce-i drept, pe scaderea indicilor de dezvoltare economica, concretizati prin somaj, scaderea nivelului de trai, lipsa banilor – un exemplu bun constituindu-l cazul zonei Vaii Jiului si a nordului Moldovei, care pentru multa vreme au fost coordonate importante pe harta rugbiului national. Dar, in acelasi timp, se poate vorbi si despre rea vointa si aparitia unei stari de blazare, de acceptare apatica a situatiei, nimeni nevrand sa realizeze ca sportul poate fi cel mai bun mijloc de popularizare a unei tari sau zone, investitiile in acest domeniu putand aduce dupa sine alte investitii aducatoare de profit si bunastare. Cazul, din pacate nu este similar doar sportului cu balonul oval, sportul romanesc per ansamblu fiind afectat de o criza fara precedent din care se ivesc, din ce in ce mai putin, posibilitati de salvare.
Daca in situatia altor sporturi lucrurile nu sunt deloc roz, despre rugby, in ciuda evolutiilor sale deloc onorante din ultima vreme, pare greu a se vorbi inca de o criza reala. Chiar daca masa de selectie scade cu procente importante de la o generatie la alta, inca avem reprezentanti intr-unul dintre cele mai puternice campionate ale lumii, in cel francez, si nu oricum, ci chiar la campioana en-titre, Perpignan – si aici ii numesc pe talonerul Marius Tincu si pe flankerul Ovidiu Tonita. De altfel, intreaga linie I a stejarilor este una bine reprezentata, alaturi de Tincu, gasindu-i pe Paulica Ion, Bogdan Balan, Pertisor Toderasc sau Petru Balan. Si atunci... ce nu merge, totusi, pentru ca in afara de Paulica Ion si Alex Manta, toti „strainii” nostri par mai degraba straini de rugby atunci cand imbraca tricoul nationalei? Cred ca raspunsul la aceasta intrebare, provizoriu si incomplet, dar cel mai bun raspuns pe care il putem avea acum, inceracand sa gasim o explicatie situatiei actuale, il gasim in lipsa de interes a jucatorilor. Eu unul, si sunt convins ca alaturi de mine mai sunt si alti iubitori de rugby care vad lucrurile intr-un mod similar, cred sincer ca Marius Tincu, Ovidiu Tonita, Bogdam Balan, Sorin Socol si altii ca ei nu vin la Nationala animati de dorita de victorie si de spirit de sacrificiu, ci atenti ca nu cumva sa se accidenteze si sa rateze primele de joc de la echipele de club. Pentru ei prezenta la campionatul mondial este, pe de-o parte, o plimbare interesanta, iar pe de alta parte bifarea unei statistici care poate avea relevanta pe piata transferurilor, atunci cand isi negociaza contractul cu vreo echipa de club. Calificarea este deci importanta, dar nu si modul in care este ea realizata. Cand te lauzi cu prezenta la Cupa Mondiala, nu trebuie neaparat sa spui ca ai realizat acest lucru de pe locul trei, dupa ce te-au batut atat Georgia, cat si Rusia si Portugalia.
Nationala de rugby, prin jucatorii, antrenorii si oficialii ei arata ca o echipa care nu mai merita nimic. Treisferturile sunt simple prezente pe foaia de joc, jocul cu piciorul este mai mult decat mediocru, lipsit de precizie si de inspiratie, tehnica manuirii balonului rudimentara iar la nivelul coordonatorilor de joc inteligenta este un lucru rar, chiar inexistent. Oamenii de placaj sunt tematori si lipsiti de forta, opt din zece dintre echipele cu care jucam putand sa bata fara nici un fel de problema linia apararii noastre – de fapt, cred ca suntem aproape singura echipa care nu placam cu centrii si care nu am reusit inca sa explicam aripilor ca rolul lor in teren este si unul defensiv (de parca pana acum ar fi reusit sa „rupa gura tragului” cu calitatile lor ofensive... sic!) Linia I este singurul compartiment cu a carei eficienta reusim sa ne mai laudam, puternica si stabila, dar lipsita atat de inteligenta, cat si de sprijinul pe gramada al liniei II, aceasta din urma chiar fara niciun fel de aport constructiv in jocul echipei, in majoritatea meciurilor neavand alta calitate decat discretia...
Meciul cu Rusia de la Soci ne-a aratat cu o franchete mai mult decat dureroasa pozitia in care ne aflam acum. Suntem o echipa speriata, fara osatura, un grup dezbinat in care individualismul egoist si grija pentru propriul sac de oase primeaza in fata interesului comun. Avem pulsee de entuziasm, de genul celui care ne-a facut sa remontam diferenta de zece puncte inregistrata la pauza meciului cu rusii, dar nu avem nici suficienta vointa si nici o cunoastere buna a jocului, ce poate fi dobandita numai prin antrenament si dragoste pentru acest sport, care sa ne propulseze mai sus. Pentru rugbistii nostri prezenta la nationala este o datorie pe care o duc la indeplinire fara nici un fel de tragere de inima, ca pe un lucru la care trebuie sa te inhami, traind cu sentimentul ca sunt multe alte lucruri mai importante de facut. Rusii ne-au dat o adevarata lectie de pasiune pentru rugby, dar si de joc modern – treisferturi rapide, care dezvolta forta in regim de viteza (aripile lor castigau metri buni de teren, in ciuda placajelor alor nostri) si linii II si III mobile si cu buna capacitate de reactie in faza defensiva. La acest capitol rusii au reusit chiar sa arate ca o echipa mare, placand bine si foarte devreme, nepermitand multe pase din pre-contact si pozitionandu-se in placaj cu un tempo mai devreme decat adversarul care receptiona balonul. Dar, mai mult decat atat, rusii ne-au aratat ce inseamna o echipa care chiar vrea sa mearga la campionatul mondial si care considera acest lucru o onoare mai presus de orice sacrificiu. De celalta parte, echipa Romaniei se imbata cu apa rece vasand cum va invinge Franta peste opt ani cu 15-0, cand de fapt e foarte probabil ca peste opt ani sa nu mai fim in stare sa invingem Rusia.

Cei 15 care au speriat Londra

Prin conjunctura clasamentului si a calendarului meciurilor, se spoate spune ca vineri si sambata s-a disputat cea mai importanta etapa a Turneului celor Sase Natiuni. Victoria Frantei in fata Tarii Galilor pe Millenium Stadium si un succes acasa al Angliei asupra Irlandei ar fi pastrat misterul Grand Slam-ului din acest an pana in ultima etapa, cand francezii si englezii ar fi dat piept unii cu ceilalti pe Stade de France, intr-o confruntare de „care pe care”. In meciul pentru „lingura de lemn”, la Roma, Italia intalnea Scotia, aceasta din urma ravasita de ultimul meci pierdut dramatic la Cardiff si dornica de a scapa de gustul amar provocat de aceasta infrangere, printr-o prestatie victorioasa in fata italienilor. Pornind de la aceste auspicii, etapa a treia a turneului se anunta ca fiind interesanta si dramatica, cu sanse de a trasa in linii mari clasamentul din acest an al competitiei. Iar asteptarile nu s-au lasat deloc inselate...


In primul meci al etapei, la Carfiff, galezii primeau vizita Frantei, intr-o partida care pe care oaspetii o considerau cruciala in atingerea scopului propus – castigarea turneului si Grand Slam. Galezii, care fusesera invinsi de englezi in prima etapa si batusera greu Scotia, in prelungiri, doreau sa „dreaga busuiocul” printr-o prestatie ireprosabila in fata unui adversar care se recomanda ca fiind cel mai puternic al competitiei. Galezii incepeau meciul cu o formula schimbata fata de meciul precedent, cu Huw Bennett tiular pe postul de taloner, cu o linie II total schimbata – Bradley Davies si Deiniol Jones, cu Jonathan Thomas in locul lui Andy Powell pe partea inchisa a liniei III si cu Richie Rees titular pe postul de mijlocas la gramada. De cealalta parte anrenorul Marc Lievremont a ramas fidel sistemului sau de alcatuire a echipei de start, pastrand aceeasi structura a inaintarii, schimband doar pe Fulgence Ouedraogo cu Julien Bonnaire pe linia III si incepand meciul cu o formula a aripilor Alexis Palisson-Julien Malzieu. Iar alegerea s-a dovedit una mai mult decat inspirata, intrucat in minutul 6 Palisson inscrie primul eseu al meciului, dupa o cursa in care defensiva galeza a fost lasata „bouche-bee” de impetuozitatea tinerei aripi franceze. Superioritatea francezilor in momentele de fixare, rapiditatea deschiderii liniei de treisferturi, cat si greselile in aparare vizibile in special in pozitionarea defensiva a triunghiului centrii-fundas, au permis ca oaspetii sa reuseasca pana la pauza si eseul al doilea, venit dupa o pasa gresita din placaj a lui Shane Williams, in bratele lui Trihn-Duc, uvertura franceza neintalnind nici un adversar pana la centru terenului de tinta galez. Dupa 40 de minute, tabela arata un dezoland 0-20 in defavoarea galezilor, cu doua eseuri primite, restul de 10 puncte fiind incasate din bocancul lui Morgan Parra. Repriza secunda a aratat insa total diferi de prima! Galezii au inceput bine, pana in minutul 61 reusind sa marcheze 13 puncte, prin eseul lui Halfpenny si punctele lui Stephen Jones, apropiindu-se la doar un eseu transformat de oaspeti. Miracolul din partida cu Scotia nu s-a mai produs insa, francezii linistind jocul in urmatoarele 20 de minute, prin posesii prelungie pe inaintatre, care i-au facut pe galezi sa greseasca in pozitii favorabile pentru sut. Freddy Michalak si Parra au pus alte sase puncte in dreptul Frantei, astfel incat eseul galez din ultimul minut, reusit de Shane Williams, nu a avut decat efectul unui foc de paie. Scorul final a fost 26-20 in favoarea francezilor, care au dat si omul meciului, in persoana lui Julien Bonnaire, ca o dovada in plus a inspiratiei in alcatuirea echipei de catre Lievremont. Impresia lasata de acest meci a fost aceea a superioritatii indiscutabile a gramezii franceze, care a castigat 7 maul-uri si o gramada pe repunerea adversarului, dar si a defensivei ultra-precise, care a dat in total 95 de placaje in situatii decisive adversarilor galezi.


Sambata, dupa nebunia din ajun de la Cardiff, se anunta un meci deosebit de interesant si la Roma, intre Italia si Scotia. Cine pierdea se putea considera invinsul absolut al turneului, prin prisma jocului si valorii aratate fiind greu de crezut ca vreuna dintre cele doua echipe ar fi capabile sa mai ia alte puncte in afara acelora din meciul direct. Chiar si asa, Italia venea dupa doua partide bune, impotriva Irlandei, in deplasare, si Angliei, pe teren propriu – in acest din urma meci italienii fiind „la un varf de sulita” de o performanta uriasa, in vreme ce Scotia reusise un meci precedent mai mult decat bun, care ar fi insemnat fara indoiala o victorie daca partida s-ar fi incheiat dupa fix 80 de minute. Italienii au inceput in forta, dominand gramezile si fortand doua penalitati transformate de aripa Mirco Bergamasco. Dan Parks, uvertura scotiana, nu ramane dator, la pauza scorul fiind egal, 6-6. Repriza a doua a continuat duelul celor doi transformeri, Scotia venind pentru prima oara in avantaj abia in minutul 64, dupa un drop-goal si o penalitate reusite de Parks (12-9). Bucuria scorienilor a durat insa doar doua minute, intrucat rezerva de mijlocas la gramada Pablo Canavosio ia initiativa unui atac rapid prin linia defensiva a adversarilor si marcheaza un eseu la centru, transformat ulterior de Bergamasco. 16-12 a fost scorul final in favoarea italienilor, care scapa de „ligura de lemn”, reusind in acelasi timp o victorie merituorie, asupra unui adversar in fata caruia a fost mai buni, dincolo de orice dubii...


Meciul cel mai interesant a avut insa loc pe Twickenham si a opus, intr-o confruntare care va insemna intotdeauna mai mult decat sport, Anglia si Irlanda. Inaintea partidei, englezii erau singurii, alaturi de francezi, care mai pastrau sansa Grand-Slam-ului, dat fiind faptul ca irlandezii fusesera invinsi, fara drept de apel ,in meciul precedent, la Paris. Martin Johnson stia insa ca nu va fi usor echipei sale sa faca fata grupului de 15 irlandezi artagosi veniti parca sa dea foc Londrei. Istoria ultimului deceniu nu tinea deloc cu gazdele, iar istoria ultimelor secole ii recomanda pe irlandezi la o perpetua cautare a razbunarii in fata englezilor. La fel ca in cazul incaierarilor cu politia loialista de pe strazile catolice ale Belfastului, irlandezii au aplicat tactica „da si fugi!” Cand inca englezii nici nu se dumirisera ca partida incepuse, Brian O’Driscoll reuseste un turnover la centrul terenului, paseaza la Sexton, iar acesta trimite un balon de urmarire interceptat de aripa Tommy Bowe, care atinge coltul terenului de tinta. Pana la pauza punctele vor fi marcate doar de Wilkinson si de Sexton, din lovituri de pedeapsa, irlandezii intrand la vestiare in avantaj – 8-6. Englezii jucasera bine, mai ales pe gramada, linia I compusa din Payne, Hartley si Cole parand intr-un usor avantaj in fata adversarilor directi Healey-Best-Hayes. Adevarata suferinta a Albionului a constituit-o linia II, atat de contestata in insula de adversarii lui Martin Johnson, Steve Borthwick pierzandu-l dupa doar cinci minute pe colegul sau Simon Shaw, accidentat la umar, asta in conditiile in care englezii aveau in fata cuplul reunit de la Munster, O’Connell-O’Callaghan. In repriza secunda irlandezii au inceput la fel de agresiv ca in prima, presiunea lor asupra adversarilor cancretizandu-se in eseul lui Keith Earles din minutul 55. Englezii strang randurile, realizand ca sunt pe cale sa piarda un meci important, cu efecte atat pentru moralul, cat si pentru imaginea echipei si a antrenorului ei. Cinci minute mai tarziu englezii isi imping inaintarea pana in terenul de tinta irlandez, pilierul Dan Cole marcand eseul prin care englezii stabilesc egalitatea la 13. Si ca totul sa fie perfect, Wilkinson, ezitant la fel ca in meciul cu Italia, pune batista pe tambal si marcheaza un drop-goal cu zece minute inainte de final, prin care isi aduce echipa in avantaj. Irlandezilor nu le vine sa creada ca pot scapa printre degete o victorie care intotdeauna va semana cu o revansa istorica, cu atat mai mult cu cat il pierdusera si pe Brian O’Driscoll, accidentat stupid de propriul sau coechipier, Paul O’Connell. Scos pe targa de pe teren si cu gatul imobilizat, cel mai mare erou al Irlandei de la Michael Collins incoace le transmite coechipierilor sai ca este OK, fiind liberi de orice griji sa-i invinga pe englezi. Ceea ce irlandezii si fac, marcand in minutul 73 un eseu la centru prin Tommy Bowe. Irlanda castiga cu 20-16, iar inchizatorul Jamie Heaslip este declarat, pentru a doua oara in aceasta editie de Six Nations, omul meciului.

Etapa urmatoare avem un meci interesant – Irlanda-Tara Galilor, unul care ar trebui sa fie interesant macar prin prisma traditiei – Scotia-Amglia si unul al carui rezultat nu reprezinta nici o surpriza pentru vreun parior – Franta-Italia...

The Proposition

„The Proposition” este poate cel mai interesant western pe care l-am vazut. Am um mare respect pentru acest gen de filme, datorita usurintei cu care imbina spectaculozitatea scenelor specifice – cavalcade, dueluri, cadre ample ce surprind peisaje impresionante, cu povestile unor personaje care intrupeaza tipologii umane interesante, aflate in permanenta la cumpana dintre bine si rau, prada propriilor demoni sau in cautarea mantuirii. Se poate spune despre personajele western-urilor ca sunt printre cele mai dramatice ale intregii palete de interpretari cinematografice. Western-ul modern este un gen mult mai complex decat clasicele anilor 30-50, realizate de John Ford, Michael Curtiz, John Huston, Howard Hawks sau John English, in care interpretarile apartineau unor actori precum John Wayne, Henry Fonda, Errol Flynn sau Montgomery Clift. Cenzura impusa in primul rand de mentalitatile epocii, dar si limitarile tehnice au facut ca western-ul clasic sa fie prea putin spectaculos pentru standardele modernitatii. Sfarsitul anilor 80 a adus o schimbare de abordare, atat sub influenta curentului „revisionist”, mult mai realist si mai „politizat”, cat si a genului „spaghetti”, mai putin autentic datorita aerului sau european, dar mai consistent ca dimensiune psihologica si structura a personajelor. Regizori ca Sergio Corbucci, Enzo Barboni sau Sergio Leone, acesta din urma poate cel mai ilustru dintre toti creatorii genului, sau actori ca Franco Nero, Giuliano Gemma sau Clint Eastwood au popularizat „spaghetii western”-ul, facandu-l reprezentativ pentru western-ul anilor 70 si influentand o intreaga abordare cinematografica pentru urmatoarele doua decenii. Cu toate acestea, abia in 1988 Christopher Cain propune prima pelicula de gen care pare in totalitate rupta de trecut, „Young Guns I”, un film despre viata si „activitatea” lui Billy „The Kid”, avand in distributie pe Charlie Sheen, Emilio Estevez, Kiefer Sutherland si Terence Stamp. Filmul a fost bine primit atat de public, cat si de critici, astfel incat, doi ani mai tarziu, neo-zeelandezul Geoff Murphy realizeaza o parte secunda, in care, pe langa distributia deja consacrata in prima parte, mai apar Christian Slater, James Coburn si Viggo Mortensen. Era inceputul unei noi ere a western-ului, devenit mai dinamic, mai dramatic si mai riguros ca scenariu si interpretare. Personajele nu mai sunt niste simpli eroi spectaculosi, cu o vocatie neconditionata in practicarea binelui, ci unele care aproape devin „victime” ale conflictului interior dintre bine si rau. „Tombstone”, „Dances With Wolves”, „The Last Outlaw”, „All The Pretty Horses”, „Blueberry”, „The Assasination Of Jasse James By The Coward Robert Ford”, „Seraphim Falls”, „3:10 to Yuma”, „Appaloosa” sunt doar cateva dintre productiile remarcabile ale genului, extrem de bine reprezentate atat regizoral, cat si la nivelul intrepretarii, din ultimii 20 de ani.
Cand am auzit prima oara despre „The Proposition”, m-a interesat in special datorita faptului ca scenariul si muzica erau compuse de Nick Cave. Regizorul filmului, John Hilcoat, mai colaborase cu Nick Cave la o pelicula conceputa parca dupa chipul si asemanarea lui Cave – „Ghosts… of the Civil Dead”. Ramasa totusi la nivelul unei pelicule cu un usor aer avangardist si destul de greu de „digerat” datorita violentei, aerului sau tenebros si a povestirii construite pe doua tipare suprpuse, unul al naratiunii si altul al evolutiei propriuzise a actiunii, intocmai ca in stilul lui Terence Malick, dar fara a avea melodicitatea filmelor sale, „Ghost…” nu a lasat prea multe urme. Lui Hilcoat, care ralizase filmul in anul 1988 i-a trebuit sa astepte pana in 2005 ca sa realizeze cu adevarat o capodopera – „The Proposition”. Avandu-i in distributie pe Guy Perce, Ray Winstone, John Hurt, Danny Huston, Emily Watson, Richard Wilson si David Wenham, filmul descrie conflictul dintre lege si libertate, dintre umanitate si salbaticie, prezentand una dintre cele mai autentice imagini ale spiritului uman in conflict cu el insusi. Actiunea este plasata in desertul australian, catre sfarsitul secolului XIX si trateaza un model clasic al filmelor „outlaw western”, incercarea unei autoritati de a instaura legea acolo unde haosul si salbaticia reprezinta modul de a fi al lucrurilor. Pentru fratii Burns, Arthur, Charlie si Mike, „bushrangers” acuzati de o crima a carei circumstante raman destul de tulburi, autoritate nu inseamna legitimitate politiei si a judecatorului de a aplica reguli scrise, ci dreptul natural de a trai liber, neavand alta constrangere decat datoria fata de cei de-un sange cu tine. Constienti de acest lucru este atat Arthus, cel mai mare dintre fratii Burns, dar si capitanul Stanley. Acesta din urma reuseste capturarea lui Charlie si Mike, conditionand eliberarea mezinului Mike de predarea lui Arthur, liderul grupului. Incercand sa evite executarea fratelui sau mai mic, Charlie pleaca in cautarea lui Arthur. Ascuns in desert, acesta din urma isi gaseste acolo, asemenea unui pustnic, o vocatie spirituala care pare ca, pe masura ce-l indeparteaza de oameni, il apropie tot mai mult de esenta ultima a lucrurilor. Dincolo de bine si de rau, ca un adevarat erou nietzsche-nian, Arthur pare sa se caute in afara lui Dumnezeu si a nemuririi, in piatra, nisipul fierbinte si arsita desertului. Grija pentru ceea ce el numeste familie, pare meschina si egoista, dar absoluta prin faptul ca nu se raporteaza la nimic omenesc, la nimic care sa-l apropie in vreu fel de semenii sai si de ceea ce inteleg acestia prin existenta. „Outlaw” perfect, Arthur nu este doar un rebel, unul situat in afara legilor omenesti, ci o „entitate” amorala si inumana, care pare sa respinga tot ce tine de institutia umana si de orice fel de compomis facut celorlalti. Chiar si atunci cand fratele sau mai mic este flagelat pana la moarte, razbunarea sa nu pare a fi plina de patima, ci mai degraba una motivata de un calcul rece de asezare a lucrurilor intr-o ordine numai de el stiuta. De aceea, atunci cand fratele sau i se opune, ucigandu-l, moarte sa capata dimensiuni apocaliptice, totul, nu doar spiritul sau, parand sa se contopeasca cu desertul.
Coloana sonora, compusa de Nick Cave si de Warren Ellis, colegul lui Cave de la „The Bad Seeds” se potriveste ca o manusa filmului, accentuand senzatia de etern crepuscul si existenta la cumpana dintre doua lumi pe care o lasa scenariul. De altfel, cei doi vor colabora din nou, doi ani mai tarziu, in anul 2007, la coloana sinora a filmului „The Assassination of Jasse James by the Coward Robert Ford”, o alta capodopera a genului, despre care vom povesti alta data. „The Proposition” este un film mare, bine realizat tehnic, cu un ritm bun si dialoguri bine scrise, filosofic si psihanalitic, care ofera fiecarui personaj posibilitatea de a spune o poveste. Din punctul meu de vedere, se situeaza, pana acum, in topul 3 al celor mai bune western-uri vazute de mine…

Nici in Australia iarna nu-i ca vara...

Debutul jocurilor olimpice de la Vancouver mi-au prilejuit, comparand cu ceea ce se intampla in jurul meu, o serie de concluzii amare. Nu este tocmai normal ca intr-o tara predominant montana, situata intr-o zona cu clima temperat continentala si in care iernile dureaza din noiembrie pana in martie, sa nu apara un schior, fie pe disciplinele nordice, fie pe cele alpine, care sa emita pretentii, nu zic la vreu Glob de Cristal, dar macar la un Top 30, acolo… Asta in conditiile in care toti snobii de Bucuresti se calca pe degete ca sa mearga la schi in Austria, partiile din Romania devenind deja… mult prea „coca” pentru gusturile lor de corporatisti „rafinaţi”. In Romania mai schiază doar Vladescu si Nuţi Udrea, dar si lor le place mai mult sa se dea cu ciolofanul. In rest, desi sunt partii, unele dintre ele chiar sfintite din telescaun de un sobor de preoti, si desi ar fi zapada, pana acum performantele nu ne recomanda ca o natiune demna de luat in seama la sporturile de iarna.
Din punct de vedere sportiv, in ciuda declinului accentuat din ultimii zece ani, Romania nu este o tara tocmai de lepadat. Chiar si fara un sprijin material serios, sportivii romani au excelat in discipline la care natiuni mai avute nu s-au uitat decat de la distanta. Gimnastica, box, canotaj, handbal, atletism, rugby, scrima, înot, tenis de masa, tenis de camp sau fotbal sunt domenii in care compatriotii nosti s-au remarcat prin prestatii demne de pastrat in istoria sportului. In comparatie cu Olanda, Danemarca, Austria, sau Portugalia, tari mai bogate, Romania a reusit performante sportive mult peste recomandarile statutului sau material, uman si chiar moral. De multe ori obisnuim sa spunem despre compariotii nosti ca sunt… ma rog… asa cum sunt… lenesi, needucati, dedemni de incredere, dar in materie de sport, acolo unde toate aceste defecte sunt contraindicate, reusim… sa ne intrecem pe noi! Ceea ce, evident, e mai mult decat bine…! Responsabil pentru toate aceste lucruri nu este insa capitalismul democratic de ultimi douazeci de ani, ci, paradoxal sau nu, metoda sovietica de pedagogie sportiva, care îmbina ideologia patriotarda cu biciul si cu recompensele moderate, intocmai la fel ca in cazul animalului de povara care, pentru a munci cu spor, este hranit numai atat cat sa stie ca-i este foame. Gloria unei medalii olimpice eclipseaza prin stralucire toate aceste lipsuri si privatiuni, astfel incat orice sportiv care a urcat pe un podium olimpic sau mondial, la sfarsitul carierei, va spune ca nimic nu a fost facut in zadar. Si, intr-adevar, sa te situezi in primele 10-15 natiuni olimpice, nu-i deloc un lucru de lepadat…
In cazul sporturilor de iarna, dupa cum spuneam, lucrurile nu au mers la fel de bine cum merg… sau, de fapt, cum au mers, in cazul celor de vara… Doar o medalie de bronz obtinuta in 1968, la olimpiada de la Grenoble, de Ion Panturu si Nicolae Neagoe. In rest, doar bune intentii… si sperante… Ca Paul Pepene, care a castigat la sfarsitul lui ianuarie cursa de pursuit 30 km de la Hinterzarten, Germania, intr-o competitie de juniori, sau ca Pertica Hagiu, castigator la aceeasi proba, dar pe distanta de 20 de kilometri. Sau ca Eva Tofalvi, care a ocupat locul 18 din 88 de concurente, la proba de sprint 7,5 km, la olimpiada care tocmai a inceput. Viitorul ne va arata daca aceste performante sunt sau nu meteorice. Lipsa banilor este. Intotdeauna, argumentul adus de sportivi cand se pune in discutie performantele slabe. Si este cu atat mai trist cu cat, conform calculelor unor nasuri lungi de la nu stiu ce institut specializat, fiecare iarna aduce in Romania pagube de 2 miliarde de euro, provocate in special de deficientele de infrastructura, accentuate de aparitia viscolului si a zapezii. Ceea ce inseamna ca, probabil, cand Romania isi va rezolva problemele de infrastructura, vor apara si medalii la olimpiadele de iarna, pentru ca, odata scapati de "stricaciunile" bugetare provocate de acest anotimp, poate vor mai ramane ceva parale stranse pentru finantarea sporturilor de sezon. Unde, ca performante, suntem depasiti de Australia, care are un aur obtinut intr-o cursa de short track skating in 2002, la Salt Lake City, ramasa de pomina ca urmare a unui carambol in care au fost implicati, cu douazeci de metri inainte de finish, toti participantii, mai putin ultimul clasat, Steve Bradbury, care astfel a devenit campion olimpic… Bradbury este din Sidney. Stie cineva cate grade celsius sunt acum la Sidney?… Pentru ca acolo e fix miezul verii!

Watta day!

Una dintre legile lui Murphy spune ca „orice lucru care incepe bine, se termina prost”. Sangele de irlandez verde al lui Murphy il recomanda, fara indoiala, sa nu-i iubeasca prea tare pe scotieni, astfel incat nebunia de sambata de pe Millenium Stadium din Cardiff nu-i putea oferi decat satisfacţie. Dincolo de toate aceste perspective pline de cinism, se poate spune ca sambata Scotia a suferit una dintre cele mai mari drame din istorie, perfect similara in ochii multor ecosezi cu tragedia de la Culoden Moor, cu atat mai mult cu cat in fata aveau aceiasi oameni imbracati in rosu… doar ca de data aceasta nu mai erau infanteristii englezi „red coats”, ci rugbistii galezi. Si, ca lucrurile sa mearga la fel ca la Culloden, totul a inceput cum nu se putea mai bine pentru scotieni – in minutul 8, flankerul John Barclay duce balonul in terenul de tinta galez, strapungand barajul a doi adversari. Paterson transforma si scotienii incepeau sa-si spuna… „de ce nu!?” Gluma continua sa se ingroase pentru galezi, care dupa zece minute incaseaza inca un eseu un eseu, de la aripa Max Evans. La pauza scorul arata 18-9 in favoarea Scotiei, galezii fiind tinuti in joc doar de penalitatile transformate de Stephen Jones. Scotienii, in schimb, il pierdusera deja pe Chris Paterson, accidentat la jumatatea primei reprize, „omul cu sutul” devenind uvertura Dan Parks. Chiar si asa, scotienii aveau toate motivele sa fie optimisti, intrucat aratasera o buna forma fizica in duelurile cu adversarii, ramanand concentrati si evitand greselile in defensiva. Pe linia a III-a se dovedisera foarte bataiosi, iar mijlocasii lor avusesera mintea limpede si reactii foarte bune in deschiderea atacurilor pe linia de treisferturi. Dan Parks marcase un drop-goal si pastrase ridicat moralul scotienilor, in momentul in care acesta parea sa se zdruncine dupa accidentara lui Paterson. Si ca totul sa fie perfect, inca din primul minut al reprizei secunde, Parks mai adauga inca trei puncte, in urma unei penalitati acordata la o greseala comisa de galezi chiar in fata buturilor. Era 21-9 pentru scotieni, iar acestia sperau la o victorie in fata Tarii Galilor, pe care nu o mai invinsesera in deplasare din aprilie 2002. Nici macar eseul lui Lee Byrne din minutul 55 nu parea sa zdruncine apararea eroica a scotienilor, excelent coordonata de Chris Cusiter de la nivelul mijlocasului la gramada. Ca orice echipa mare, Scotia raspunde zece minute mai tarziu cu un drop-goal magistral reusit de Dan Parks, care l-a facut pe comentatorul Sky Sports, Shaun Rusk, de altfel o fire deloc impresionabila, sa exclame „ …today he can walk on water!” Galezii preseaza, imping jocul in jumatatea oaspetior, dar nu reusesc sa gaseasca solutiile cele mai bune in atac. Gramezile spontane repetate ii determina insa pe scotieni sa greseasca – talonerul Scott Lawson intra din lateral maul si primeste cartonasul galben. Era minutul 74, ceea ce insemna ca oaspetii vor juca pana la sfarsitul partidei cu un om in minus. Andy Robinson zambea… galezii aveau nevoie de un eseu transformat si o penalitate ca sa egaleze… „C’mon…!” isi spune englezul si zambeste iar. Zambetul nu l-a parasit nici atunci cand Halfpenny a marcat eseul pe care l-a transformat rapid Stephen Jones. Mai erau trei minute din meci… ce se mai putea intampla!?! Pai… asta nimeni nu poate spune cu exactitate… Doar ca la fluierul de final, tabela arata 31-24 pentru galezi. Zambetul lui Robinson era tot acolo, atarnat in coltul gurii, la fel de nepotrivit ca un pantof in cuier. Pun pariu ca si acum sta la fel. Pentru cei care au vazut ce s-a intamplat de fapt in ultimele trei minute, totul pare rupt dintr-o realitate paralela. Dupa minutul 80, galezii primesc o penalitate prin care restabilesc egalitatea, iar doua minute mai taraziu Shane Williams marcheaza eseul victorie gazdelor, la centru, aparand de nicaieri printre aparatorii scotieni, ramasi „bouche-bee”. Scotia a simtit ce inseamna destinul echipelor mici, pentru care minune inseamna, in cel mai fericit caz, ca apa sa se transforme in oţet…




O alta lege al lui Murphy spune ca „orice lucru care incepe prost, se termina si mai prost”. Pentru irlandezi, ultimele intalniri cu francezii s-au dovedit extrem de paguboase, in special la fotbal, unde, in urma unei duble de pomina, „cocoşii” le-au facut o „bucata” de toata frumusetea „verzilor”, marcandu-le un gol cu mana si lasandu-i pe tusa campionatului mondial. Baieti simpatici, dar foarte pizmoşi, irlandezii, carora, rugbistic, anul trecut le-a mers ca mirul la sufletul pacatosului, asteptau meciul de pe Stade de France din Paris pentru a le arata „infamilor” de franţuzi cum binele si dreptatea triumfa intotdeauna, restabilind astfel ordinea morala a lumii deranjata de rautatea omului. Dupa un an 2009 in care Irlanda castigase tot ce se putea castiga, reusind in toamna un egal cu Australia si o victorie cu Africa de Sud si urcand pe locul trei, vreme de o luna, in clasamentul mondial, lumea din insula avea toate motivele sa creada ca in nici un caz Franţa va fi aceea care le va incurca socotelile. Irlanda domina prin experienta pe majoritatea compartimenelor, in vreme ce francezii etalau o echipa tanara, subiect de controverse si de dureri de cap pentru Marc Lievremont, contestat puternic pentru nu atat pentru indepartarea unor nume consacrate, cat pentru strategia sa de intinerire considerata prematura a lotului. Si totusi… francezul a avut dreptate… Cele trei eseuri reusite de Servat, Jauzion si Poitreneaud, cele doua drop-uri ale lui Morgan Parra si Freddy Michalak, plus restul punctelor marcate in procentaj de 100% din penalitati si conversii de Parra au adus Frantei una dintre cele mai categorice victorii in fata Irlandei, 33-10, umplând de lacrimi o natiune care spera la un al doilea Grand-Slam consecutiv. De remarcat nu doar scorul, care peste un an va fi doar statistica rece, ci modul categoric in care Franta si-a dominat adversarii, tinand in permanenta mingea departe de 22-ul propriu, printr-o aparare avansta, sustinuta de toate compartimentele gramezii, in special de linia II si de cei doi flankeri. Agilitatea de spiridus a lui Morgan Parra a furnizat in permanenta mingi rapide centrilor Jauzion si Bastareaud, puternici si rapizi, excelenti spargatori ai apararii irlandeze. Bastareaud, autor a doua eseuri in partida cu Scotia, a reusit din nou un meci bun, cu 10 placaje aplicate si 40 de metri de teren castigat, eclipsandu-l de pe postul sau pe un Brian O’Driscoll mai mult decat discret in joc. Singurii irlandezi remarcati au fost, ca de obicei, juctorii liniei II, Paul O’Connell si Leo Cullen, care prin prestatia lor ireprosabila in tuse au reusit sa mai salveze ceva, ceva din impresia negativa lasata de infrangerea echipei Irlandei. Infrangere cu atat mai grava cu cat ea survine inaintea meciului din deplasare cu Anglia, de pe 27 februarie, meci in care irlandezii nu pot conta pe fundasul Rob Kearney si, daca nu va fi recuperat, nici pe flankerul Stephen Ferris.


Si pentru ca weekend-ul sa continuie in aceeasi nota a surprizelor, ieri seara Anglia era si ea cat pe ce sa strice ziua propriilor suporteri, chinuindu-se teribil cu Italia, la Roma. Doar 17-12, doar un singur eseu marcat de Mathew Tait si un procentaj de 50% a reusitelor pentru transformerul Jonny Wilkinson. De partea cealalta, italienii si-au vadut pielea remarcabil, fiind la un pas de o victorie uriaşa, cea mai mare de la accesul lor in aceasta competitie, in urma cu zece ani. Si chiar daca nu au obtinut acest lucru, s-au acoperit de glorie, facandu-i pe englezi sa le tremure genunchii pentru a obtine doar un scor favorabil care in nici un caz nu poate fi numit triumf.

La final, merita sa remarcam victoria Romaniei in fata Germaniei, 67-5, in urma unui meci in care rugbistii nostri ar fi reusit mai mult ca sigur sa le marcheze nemţilor 100 de puncte, daca nu ar fi fost terenul gen „orezarie” si piciorul de lemn al lui Florinache Vlaicu. Dupa meci, in timpul schimburilor de politeturi, m-a amuzat teribil condescendenta alor nostri fata de amatorii din Germania si privirile piezise ale acestora din urma care pareau sa spuna „ …las’ ca va prindem noi la fotbal…!”

Six Nations 2010... Episodul 1

Sunt indragostit ca un motan de Six Nations. Ca un bun cunoscator al rugby-ului, stiu ca sunt destule alte turnee care intrec in spectaculozitate aceasta competitie, fara a mai pune la socoteala faptul ca, uneori, datorita mizei infasurata parca in poleiala de aur a gloriei eterne, uneori echipele accentueaza aceasta lipsa de spectaculozitate print-o atitudine defensiva, aproape crispata, pentru ca nu cumva balanta victoriei sa se incline in favoarea adversarilor. Chiar si asa, farmecul ireal, magic, al turneului nu te lasa nici o clipa sa uiti ca tot ce se intampla in acele momente intre cele doua terenuri de tinta reprezinta continuarea celei mai frumoase povesti pe care sportul a spus-o vreodata. Pe durata a doua luni, nimic din tot ceea ce tine de rugby nu mai conteaza... nu mai exista echipele australe, nu mai exista teribilele turnee de la antipozi, nu mai exista nici macar un alt rugbist care sa conteze cu adevarat in afara acelora care imbraca tricourile Angliei, Scotiei, Tarii Galilor, Irlandei, Frantei sau Italiei.


Inaintea debutului din acest an a Turneului Celor 6 Natiuni, marea favorita a caselor de pariuri era Irlanda. Decisi sa nu-si „sifoneze” in nici un fel acest statut, irlandezii se pregateau de o confruntare relativ facila, impotriva Italiei, pe Croke Park din Dublin. Fara sa provoace nici un moment vreo emotie suporterilor, Irlanda si-a facut jocul si, fara sa straluceasca, dar si fara sa tremure vreun pic, a castigat cu 29 la 11, marcand doua eseuri, ambele in prima repriza, prin inchizatorul Jamie Haslip si prin mijlocasul la gramada Thomas O’Leary. Restul punctelor au venit de la Ronan O’Gara, care a marcat 16 puncte intr-un procentaj de 100% si de la Paddy Wallace, inlocuitorul din ultimele minute al fantasticei uverturi a lui Munster. De partea cealalta, Robertson, cu un eseu si Craig Gover si Mirco Bergamasco, cu cate o penalitate transformata, au reusit cele 11 puncte ale italienilor despre care se poate spune ca, pana la urma, au scapat cu bine in urma confruntarii de la Dublin. Pe teren insa, lucrurile au stat mult mai categoric in favoarea irlandezilor. Daca pe gramada italienii au opus o rezistenta onorabila datorita in special unei linii I deosebit de combative, compusa din Perugini, Ghiraldini si Castrogiavanni, pe treisferturi au fost ca si inexistenti, singurul remarcat fiind centrul Gonzalo Garcia - din pacate nu pentru elanul sau ofensiv, ci tot pentru modul bataios in care s-a aparat, atat de bataios incat, printre cele 8 placaje decisive pe care le-a aplicat irlandezilor, s-a strecurat si un „spear-tackle” la Brian O’Driscoll, pentru care a primit cartonasul galben, catre sfarsitul primei reprize. De fapt, intregul joc al italienilor a fost unul de aparare, defensiva fiind sustinuta de pe toate compartimentele si pozitiile, atat la nivelul inaintarii, cat si a treisferturilor – 103 placaje si doar 155 de metri de teren castigati cu balonul in brate. Daca mai punem la socoteala si cele 8 tuse pierdute pe propria repunere, avem, intr-adevar, imaginea unei echipe norocoase ca a plecat acasa cu doar 29 de puncte primite. Cel mai bun om de pe teren a fost declarat flankerul David Wallace, decizie cu care pot spune ca nu am fost in totalitate de acord. Am fost in schimb impresionat de Leo Cullen, eroicul capitan al lui Leinster, care a facut o echipa perfecta cu Paul O’Connell in linia a II-a, reusind unul dintre cele mai bune meciuri la nationala – 7 placaje decisive si 5 baloane recuperate din tusa pe repunerea adversarului.


Daca la Dublin cele doua echipe au punctat putin la impresia artistica, la Londra, pe Twickenham, cele 80 de mii de spectatori asteptau ceva de care sa-si aminteasca multa vreme. Si aveau toate motivele, intrucat meciul la care asistau avea sa consfinteasca 100 de ani de existenta a legendarei arene, si cum nu se putea mai potrivit, adversarii englezilor erau nimeni altii decat galezii. Trasi la ţol festiv, intr-un echipament care imita la forma pe cel purtat de primii inaintasi care isi lasasera sangele si sudoarea pe iarba de pe Twickenham acum un secol, englezii au fost mai motivati ca niciodata, invingand fara drept de apel, cu 30-17 niste adversari destul de putin decisi sa strice sarbatoarea gazdelor. Desi au avut si momente bune de joc, galezii au fost mult sub parametrii fizici obisnuiti, „gâfâind” in acele faze in care impetuozitatea englezilor s-a dovedit coplesitoare. Efortul gazdelor a fost unul remarcabil, acestia castigand nu mai putin de 424 de metri de teren in urma sarjelor purtate asupra terenului de tinta galez. Oaspetii s-au aparat agresiv, placand de 107 ori, in special cu liniile II si III, dar si la nivelul cuplului defensiv uvertura-centru 1. Eroul apararii galeze a fost flankerul Martyn Williams, cu 18 placaje. De fapt, intreaga linie III galeza a facut un joc de aparare impecabil, placand de 42 de ori si insufland incredere unei inaintari care a fost pe picior de egalitate cu cea a adversarilor. Lipsa de forma in executarea penalitatilor a lui Hook si apatia aripilor, lipsite vreme de mai bine de 60 de minute de aportul lui Halfpenny, au redus spectaculozitatea jocului galez, concentrat doar pe faza defensiva si pe exploatarea greselilor adversarilor. Eseul oaspetilor, opera pilierului Adam Jones nu a fost insuficient pentru a salva imaginea unei echipe care, per total, nu si-a onorat statutul de mare rivala a Angliei. Ziua a fost insa salvata de englezi, care au reusit unul dintre cele mai frumoase meciuri din ultimele 12 luni. Cu un Jonny Wilkinson recuperat miraculos si revenit la un maxim de forma, cu o linie III (Haskell, Moody, Easter) extrem de mobila, englezii si-au asigrat o victorie relativ usoara, in conditiile in care nu putini erau aceia care prefigurau un meci strans si chiar un succes al galezilor. Si ar fi fost pe deplin indreptatiti la o asemenea parere, intrucat, la o analiza a posturilor, galezii pareau superiori, in special pe linia I, unde Paul James, Gareth Williams si Adam Jones i-au avut ca adversari directi pe englezii Tim Payne, Dylan Hartley si David Wilson, acestia din urma situandu-se mult sub valoarea teribilei linii I Vickery-Mears-Sheridan, cea care domina fara drept de apel gramezile in turneul precedent. Dar, mai mult decat atat, galezii nu au reusit sa fructifice superioritatea liniei de treisferturi, cazand in capcana jocului fizic in care i-au atras adversarii lor. Recunosc ca nici nu mi-am dat seama ca pe teren se afla Shane Williams… si cu asta am cam spus totul despre treisferturile Tarii Galilor. Cel mai bun om de pe teren a fost Lewis Moody, desi oficial a fost declarat, pentru cele doua eseuri marcate, Jimmy Haskell, iar cel mai bun galez Martyn Williams. In tuse, Nick Easter si Steve Borthwick au creat in permanenta avantaj pentru englezi, castigand 9 tuse si „furand” 3 pe repunerea adversarilor. La sfarsitul partidei, se putea concluziona victoria clara si pe deplin meritata a englezilor, cu atat mai mult cu cat ea venea, in cadrul acestui turneu, dupa o pauza inceputa in anul 2006.


Ultima partida a etapei a opus Scotia si Franta, pe Murrayfield. Previzibil, Franta a castigat cu 18-9, intr-o victorie la fel de categorica precum cea a irlandezilor in fata italienilor, in ciuda scorului relativ strans. Spiritul de sacrificiu al scotienilor si moderatia in privinta risipei de energie a francezilor nu au permis decat marcarea a doua eseuri, de catre oaspeti, prin centrul Mathieu Bastareaud, in rest doar lupte la nivelul inaintarii, suturi de urmarire si multa alergatura sterila… 777 de metri pentru, dupa cum spuneam, doar doua eseuri, si acelea marcate in primele 30 de minute. Remarcatii intalnirii au fost Chris Paterson, fara a carui precizie in executarea loviturilor de picior le-ar fi greu scotienilor sa obtina puncte in fata unor adversari mai puternici, si linia I franceza: Domingo-Servat-Mas, suverana in majoritatea gramezilor regulate.

Prima etapa a Six Nations a debutat cu un meci bun, Anglia-Tara Galilor, si cu doua rezultate previzibile, respectiv victoriile Irlande si Franţei. Etapa urmatoare aduce o intalnire cu adevarat interesanta, Franta-Irlanda, prima in care se poate decide campioana din acest an, si doua cu rezultate previzibile, Tara Galilor-Scotia si Italia-Anglia… Doar daca n-or bea italienii apa mâţei si se apuca sa bata pe englezi…

Irlanda-Italia

"Italianul" Craig Gover, in lupta cu apararea irlandeza


Paul O'Connell, irlandezul zburator


Eseul lui Jamie Heaslip


Ronan O'Gara



Anglia-Tara Galilor

Gramada prabusita


Adam Jones, cu singurul eseu al oaspetilor


Danny Care plonjand in terenul de tinta


Bucuria englezilor la eseul lui Haskell


Nick Easter "plutind" dupa balon


Jonny Wilkinson


Martyn Williams "the welsh pride"


James Haskell, man of the match


Scotia-Franta

Sean Lamont incercand sa-l evite pe Ouedraogo


Mathieu Bastareau, marcator a doua eseuri pentru francezi



Chris Paterson, the man with the kick


Imanol Harinordoqui, omul meciului.