Pisici zgribulite

Cand am fost anul trecut la Eng'land am ramas ca la dentist,si eu si Monica-Pisica, cand am vazut cat de dezabiate se poarta pisicile de pe-acolo. Am inteles ca se doreau remarcate, nimic neobisnuit pentru o tara cu prejudecati foarte relaxate, dar era o alta mica problema. La inceputul lui aprilie, dupa orele 17:00, temperaturile nu prea mai sareau de 5-7 grade Celsius. E drept ca dupa orele 20:00 nimeni nu mai avea mintea suficient de limpede pentru o apreciere exacta a temperaturii exterioare... De fapt nimeni nu prea mai era in stare sa simta in vreun fel temperatura exterioara, dar sa mai emita si aprecieri... intr-atat se amesteca alcoolul cu mercurul din termometre! In plus, multe dintre pisici erau pufoase de la natura, astfel incat frigul chiar nu era o problema...
Saptamana trecuta, Anglia a fost lovita de un val de frig, ninsori si viscol. Da' cui i-a pasat?

Cum a descoperit Nicolae Mitea piatra filosofala

Motto: "Are schema lui secreta, de-a ajuns mare vedeta" (Maneaua lui Mitea)

Fotbalul modern este o manea. Bani, jmecherie, jupaneala – calitati ce stau ca laitmotiv operelor nepieritoare ale lui Jean de la Craiova, Susanu sau Sorinel Copilul de Aur, toate pot fi gasite intr-un sport care nu mai este decat copia de plastic spoita cu sclipici a unei discipline recunoscute pentru calitatile morale pe care le cultiva, pana intr-acolo incat sa fie denumita „sportul gentleman-ilor”. Acum este foarte greu sa numesti „gentlemen” pe toti interlopii care „investesc” in fotbal, la fel si pe infatuatii lipsiti de caracter si de bun simt care il practica. Evident, sunt si exceptii, dar nu pot remarca nota dominanta, in culoarea descrisa mai sus, care caracterizeaza cea ce se numeste azi „fotbal”… Ironia, si aici putem vorbi, intr-adevar, de o mare ironie… asadar, ironia face ca nu numai fotbalul romanesc sa fie fectat de acest flagel moral, ci intreg fotbalul. Atata doar ca bocciii lor nu sunt chiar atat de boccii ca ai nostri – trebuie sa admitem faptul ca personaje precum cei trei Becali, nea Mitica Corleone, Adi Mititelu, Cristi Borcea, Vasilica Turcu sau altii ca dansii sunt aparitii unice, fara a mai pune la socoteala veritabilele giuvaieruri ale minti revarsate asupra celor care stau sa-i asculte, cu prilejul interviurilor. Iar aici imi vine in minte un dialog aproape ireal intre Manolo Terzian si Gigi Becali, purtat in ziua in care nea Gigi isi lua in primire scaunul de europarlamentar. Intreaba Terzian, de colo: „Si v-a recunoscut cineva, domnule Becali?”, ca asa ii place lui sa-i spuna lu’ nea Gigi… „domnule”… Nea Gigi raspunde: „Nuu… Adica da! Da!!! M-a recunoscut unu’ care lucra badigard la Lyon… Statea la poarta… Era un negru… sau cum i se spune acum…” si balguie ceva. Manolo il ajuta „Un om de culoare…” „Da, da… zice nea Gigi, un om de culoare… Da’ era de culoare neagra… Ca daca era de culoare galbena, ii ziceam chinez, sau ce-o mai fi el, pe-acolo…” Am ras, evident, cu lacrimi. Era sa ma innec! Sa-i bagi deshetele in ochi de democratie reprezentativa si in el de parlament european… Hehehe… parca era mai bine pe vremea lu’ Carol Quintul.
Dar asta nu-i nimic… Cei mai simpatici sunt fotbalistii. Iar unul dintre cei mai simpatici, chiar mai simpatic, vorba prietenului Bob, decat Claudiu Raducanu, este Nicolae Mitea. Imi amintesc ca ma uitam la stirile din sport, pe vremea cand Mitea tocmai se transferase la Ajax, pe post de fata mare. A dat un gol pe care s-a grabit sa-l dedice, plin de inocenta, prietenei lui, Raluca de la Bembi. Mi-au sarit instantaneu mucii de ras… Lu’ Bob i se inrosise chelia si, printre lacrimi de ras, a reusit sa spuna: „Sa-nebunesc… asta e mai cretin decat Claudiu Raducanu!” Dar vremurile de aur pentru Niki Mitea au apus. Acum este doar un talent murit speranta pe care fratii Becali incearca din greu sa-l plaseze la un club de mana a saptea, dar cu potential financiar, din spatiul ex-sovietic sau de prin lumea araba. Asa ca, incercand sa-i mai aranjeze freza sifonata fostului… ce-o fi fost el si acum nu mai este, Gesepeul, Proteveu si alti scartza-scartza pe hartie s-au dus sa-l bage in seama, doar-doar si-o gasi si el ceva de lucru dupa perioada asta de intermercato. Ce-a iesit nu putea fi decat o mare caterica, bai tata…
Mai intai Proteveul, n-are ce sa faca si il inteaba daca-si mai da cu maneaua in timpane, la care Niki raspunde, plin de importanta, ca un om mare ce se afla: „Da, ascult… De fapt, eu cred ca nu-i om care sa nu-i placa manele. Si chiar daca sunt unii care se duc la concert, sau la opera… asta nu inseamna ca sunt mai inteligenti, mai cizelati…” Bravo, bai, cap de lemn…! Carevasazica, intre a aplauda interpretarea unui tenor acompaniat de filarmonica din Londra si a arunca cu parale de hartie pe Vali Vijelie, nu-i nici o diferenta. „Nessun Dorma” din „Turandot” de Puccini si „E ziua lui, e ziua la baiat” a lui Rudi Ploiesteanu impart aceeasi treapta de nivel valoric… Bai, frunte lata!
Dar asta nu-i nimic pe langa interviul luat de Cristi Geambasu, poate ziaristul cel mai apropiat de coeficientul de inteligenta a lui Niki Mitea, pentru GSP. Iata-l, integral, intrerupt pe alocuri doar de comentariile noastre malitioase:

„Are 9 selectii la echipa nationala, a jucat la Ajax 5 sezoane, iar acum incearca sa inceapa alta viata. De fotbalist…”

Hm… deja incepe, inca de la primele propozitii, sa-l ia ia in „balon”… Deci…

”Undeva în Bucureşti, o bucată de pămînt pe care odinioară se cultivau legume. Zarzavagiii au dispărut în negura tranziţiei, iar în loc au apărut case impunătoare. Unele cu arhitectură îndrăzneaţă, imobile accesorizate neapărat cu off-road-uri 4x4 la poartă. Nimic mai firesc, fiindcă drumul e plin de şleauri de gheaţă şi gropi. Liniştea cartierului e spartă doar de lătratul cîinilor fără stăpîn, invidioşi pe semenii lor cu pedigree din curţi.
Intrăm într-un living curat ca o farmacie, străjuit de un brad. Împodobit minimalist, la fel ca tot spaţiul. Bun gust, nimic strident. Mobilier funcţional, o plasmă care merge pe Eurosport, cîteva podoabe pe pereţi, care amintesc de Crăciun.”

Slaba, introducerea, Cristi… Scrii ca un zarzavagiu. Dar sa continuam…

”Greşelile tinereţii
Pe tînărul din faţa noastră îl cheamă Nicolae Mitea. Ei, hai, trebuie să vi-l amintiţi! Pe fotbalistul Nicolae Mitea, nu pe prietenul Andreei Tonciu. Aceea e o poveste de amor sau una mondenă, sau şi una şi alta, noi vrem una despre fotbal.

Sincer, acum, Cristi… Ti-ai scuturat maimuta cu ochii beliti la Andreea Tonciu? De fapt… cine pula mea e Andreea Tonciu? Daca imi pierd timpul cu Elias Canetti, n-am de unde sa stiu „ce si cum” cu lumea buna…

"Înapoi la acel Mitea pe care îl ştiam! Vîrf de picior stîng, uscăţiv, tehnic, rapid, explozie, plecat de la Dinamo la Ajax, lăncier la 17 ani şi jumătate după numai 9 meciuri în Groapă, apoi întors acasă în aceeaşi Groapă după cinci sezoane, transplant nereuşit. Acum merge pe 25 de ani şi e liber. Liber de contract, liber să facă ce vrea. Dar el vrea să joace fotbal. Asta ştie. Doar asta.”
Bla, bla, bla… Pai ce vroiai sa mai stie? Fizica cuantica!?!... Si… chiar esti convins ca stie fotbal?

„- Te-a uitat lumea, Niki!
- Nu mă uită, ce dacă n-am jucat de o jumătate de an? Tată, uite ce e, voi sînteţi primii cu care am acceptat să vorbesc. Nu-mi place să mă bag în seamă, să mă plîng. Şi ce să spun dacă n-am echipă?”

Corect, tata…! Chiar asa… cine spuneai ca esti?...

”- Exact, încotro?
- Aştept. Atunci cînd am avut oferte am ţinut la preţ şi am greşit. Am refuzat şi Lazio, am ţinut şi la 100.000. Şi mi-a zis nea Victor Becali că nu-i bine. Dar asta-i viaţa.”

Pai vezi daca iesi din vorba lu’ nea Victor Becali?... Si cum asa, bre… ai refuzat pe Lazio?! Erai prea ocupat la Ajax… sau la Dinamo… hahaha!

”- La Dinamo te-ai mai întoarce?
- Niciodată. Am renunţat la contractul cu Ajax, am renunţat şi la nişte bani. Venisem să joc, n-am înţeles ce s-a întîmplat, mă pregătisem bine, numai că Rednic mă băga 10 minute, un sfert de oră. Am încheiat-o cu ei, mi-au dat jumătate din banii pe care mi-i datorau şi ne-am despărţit. Aşa e la noi, cică să laşi loc de bună ziua...”

Chiar asa, tata… Ti se aplatizasera de tot bucile de la banca de rezerve luata sub cur la Ajax si te miri de ce nu ai fost titular la Dinamo…

”- Asta a fost tot?
- Din păcate, nu, l-au dat afară şi pe fratele meu ăla mai mic. Asta n-am înţeles-o, se răzbunau pe mine?”

Sau poate frat-tu ala mic chiar era cizma rau la fotbal…

”- Ai juca în ţară dacă ai primi oferte?
- Tată, am făcut cea mai mare prostie atunci cînd am acceptat să mă întorc în România şi am renunţat la Ajax! Vreau undeva în străinătate, în Vest, în Est, dar nu în ţară! Ce să fac în ţară, să merg prin cafenele şi restaurante?”

Pai… mai stii si altceva, bai tata?

”- Ce nu îţi place aici?
- Multe. Mă obişnuisem cu cei din Olanda, lumea era serioasă, parolistă, nu te dădăcea nimeni. Aveai singur grijă de tine. În străinătate am învăţat respectul. Eşti mai respectat şi ca om, şi ca fotbalist.”

Ah… ma speriasem… Credam ca o sa raspunzi „… modul minimalist in care abordeaza romanii valorile culturale”.

"Sufăr că nu joc!"
”- Apropo, ce zici despre foştii tăi colegi de la Dinamo care petrec prin cluburi?
- Tată, fiecare trebuie să aibă grijă de corpul lui aşa cum ştie. Atît. Eu nu dau lecţii nimănui. Nu beau, nu fumez, dar aşa sînt eu. Ei, da, şi am o gagică.”

Ai si gagica!? Pai… esti pe cai mari, tata…

”- Manele mai asculţi?
- Da, din alea bune, nu orice. Nu mi-e ruşine cu asta. Ascult la mine în maşină, acasă, nu deranjez pe nimeni, care-i problema?”

Bravo, tata!… Fii selectiv, nu pune botu’ la toate subculturalismele!

”- Nici una. Cum îţi omori timpul?
- Nici eu nu mai ştiu cum să-mi umplu ziua. Încerc să-mi menţin forma. Alerg pe pista de tartan de lîngă fostul Stadion Naţional. Nu-i nici o ruşine. Sufăr că nu joc. Ştii, tată, cînd eram mic, ţineam mingea pe picior de la vestiare pînă pe teren!”

Eu, cand eram mic, puteam sa fac baloane din muci… Si acum mai pot!

”- Cum te vezi peste 10 ani?
- Aş vrea să am o viaţă bună, liniştită, să ştiu că am putut avea grijă de familie. Am 3 fraţi şi o soră, un nepoţel, părinţii, toţi depind de mine.”

Fratioare… pardon!... Tata… nu-i vad bine. Mai ales acum, cand au inghetat astia punctul de pensie…
Dupa care, la coada articolului, sunt cateva citate de-ale lui Niki Fotbalistu’ de Aur:

"Dimineaţa, cînd mă trezesc, îmi zic doar atît: «Dă, Doamne, să sune telefonul ăla odată!»"

Da’ tu esti sigur ca ai dat numarul corect?

"Am avut ghinion. Ăştia au noroc să joace în ziua de azi, ăştia mai lemnari!"

Hai, ma tata…

"N-am altă pasiune decît fotbalul. Simt că am, aşa, un talent de la Dumnezeu!"

Manca-ti-as talentu’ tau! Si eu colectionez capace de bere…

Catre sfarsitul articolului aflam ca Mitea a jucat, in 7 ani, 74 de partide. Asta inseamna zece meciuri pe an. Cred ca pana si eu am jucat mai mult fotbal…

Multi, da' prosti...

Foarte multi dintre compatriotii nostri s-au deprins cu ideea bizara cum ca romanii reprezinta un soi de elita intelectuala a omenirii, un popor in mainile caruia orice instrument de scris, de pictat sau de sculptat, orice instrument muzical sau de calcul matematic si geomentric devine neaparat „corpul delict” al savarsirii unui mare act de cultura. Nu doresc sa neg faptul ca poporul roman a contribuit in mod autentic la zestrea culturii universale, nume ca Brancusi, Enescu, Eliade sau Ionesco fiind de referinta pentru domeniile in care au activat acesti mari oameni. Nu trebuie uitat insa nici faptul ca acestia si-au desavarsit operele departe de patria muma, unde catre jumatatea anilor 50 era foarte la moda in cercurile proletcultiste... de exemplu, A. Toma, cel care a lasat nemuririi artistice versurile: „Mai trece-o zi, mai trece-un an / Se-ascute lupta dintre clase / Iar chiaburii se vadesc a fi / Elemente tot mai dusmanoase.” Cam tot in acea perioada, Eugen Ionesco arata in Franta cum Kafka poate fi transpus in dramaturgie, iar Brancusi inventa un nou tipar in sculptura, acela al exprimarii arhetipalitatii formelor. In Romania, Mihail Sadoveanu se punea in slujba stalinismului, semnand condamnarile la moarte ale taranilor care strambau din nas la adresa colectivizarii. Odata cu venirea la putere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si cu indepartarea elementelor staliniste de la nivelurile superioare ale partidului comunist, cultura romanesca avea sa cunoasca si liberalizarea modului de expresie, astfel incat Marin Preda a putut sa publice romanul „Cel mai iubit dintre pamanteni”, iar editurile romanesti au inceput sa redea tiparului titluri ale unor autori considerati pana atunci necompatibili cu idealurile luptei de clasa. Cu toate acestea, Romaniei ii venea foarte greu sa se impuna prin calitatea produselor culturale, majoritatea dintre ele nefacand apel la universalitate, adresandu-se mai degraba unui public intern. Comunismul nationalist al lui Nicolae Ceausescu a facut din aceasta abordare a culturii o parte integranta a politicii sale, cultura nationala devenind, alaturi de toate celelalte domenii care purtau in coada atributul „national”, edificiul de pe care tara avea sa se lanseze spre comunism, in zbor... Pentru poporul tinut in intuneric, frig si nestiinta, pentru care procurarea unei bucati de cascaval sau a uneia de salam de Sibiu reprezentau implinirea unui vis suprem, credinta conform careia Romania constituia buricul pamantului era o chestiune atat de comoditate mentala, cat si de „wishfull thinking”.
Revolutia din 1989 a trezit o parte a acestor minti adormite lenes la umbra comunismului a tot veghetor, dar chiar si asa lucrurile nu pareau imbucuratoare. Lumea se inghesuia sa dea cu stampila de vot pe fruntea lu’ alde Iliescu, iar daca nu facea acest lucru, atunci se inghesuia sa voteze cu Vadim. Cultura ramanea, ca intotdeauna, un lux, ca un privilegiu al catorva minti deschise si cu altceva decat cu toporul comunismului, iar mai tarziu, cu tarnacopul minerilor lui Iliescu. Restul poporului, mare amator de mici udati cu bere ieftina, se dadea pe giamparale si pe manele, amuzandu-se copios la glumele celor de la Vacanta Mare. Speranta parea sa vina tot de la sistemul de educatie, cel care servise, pe vremea comunismului, ca principala unealta ideologica a partidului. Sau, cu alte cuvinte, daca scoala i-a tampit pe multi, tot ea sa-i destepte. Pe langa acest aspect, conform descrierilor folclorice, sistemul de invatamant romanesc era chiar unul bun, dovada numerosii olimpici pe care televiziunile ii prezentau incarcati de medalii si mai ales atunci cand vreun oficial al statului, intr-atat de preocupat de propasirea cumoasterii pe aceste meleaguri, ii premia cu cate o placheta de tinichea si cu cate doi poli, cat sa le ajunga de-o eugenie si de un suc la dozator. Aproape nici nu mai conta faptul ca toti olimpicii, inclusiv cei la limba si literatura romana, declarau ca cea mai mare speranta a lor se leaga de bursa pe care urmau sa o primeasca de la nu stiu ce universitate din strainatate si ca, pana la urma, biletul lor este doar unul dus, asa ca nu trebuie sa contam prea mult pe ei, intr-un viitor relativ apropiat. Drept care, pentru a nu intrista poporul care vedea astfel cum i se scurg printre degetele mirosind a shaorma si bruma de elita autentica pe care o mai producea scormnind prin fondul genetic neafectat inca de cretinism cronic, televiziunile au inceput sa se orienteze catre subiecte mai cu priza la „ce se cere pe piata”, respectiv manele si alte tiganisme ordinare, pornalau cat cu prinde si emisiuni sau relity-shows in care diferiti mitocani redusi mintal de foamea-n gat adunata in douazeci de ani de lins la praful de pe toba, accepta, contracost, sa se balacareasca, scuipe si sa-si zica de dulce sau de mame la ore de maxima audienta. Cum era de asteptat, scoala a devenit un apendice al acestui univers „cultural” plamadit in Romania lui Iliescu si Basescu, astfel incat pentru majoritatea tinerilor marlani din aceasta tara frecventarea cursurilor era un prilej pentru etalarea educatiei de tip manelifer dobandita in ograda vitelor ignorante care erau parintii lor, adica prezentarea cu aplomb festiv, pe ritmurile lui Sorinel Pustiul, a telefonului mobil cumparat de taticul care tocmai vanduse un teren sau furase benzina de la conducta care traversa ogorul comunal, sau umilirea fraierului clasei, sau, ca suprema incununare a „talentului” si „jmecheriei”, umilirea profesorului, care oricum se nimerea sa fie, de cele mai multe ori, un „bosorog” cu „idei comuniste”. In aceste conditii, pentru profesorii platiti cu sume invartindu-se in jurul a cat obisnuia sa arunce pe lautari „eminentul” clasei intr-o distractie de week-end, cand se nimerea pe la discoteca din sat vreun Nicolae Guta sau vreun Florin Salam, era o atitudine nu doar sanatoasa, ci chiar de bun simt sa-si bage pula in ea de meserie...
Singurii care nu au capitulat in fata acestei noi ordini intelectuale au fost mai marii tari, care au apucat initiativa cu ambele maini si au pornit ceea ce se poate numi, fara teama de a gresi, lungul si anevoiosul drum al reformarii invatamantului romanesc. Si aveau toate motivele sa fie optimisti, pentru ca in Romania mai existasera si alte astfel de initiative care, mai presus de orice, reusisera... Bine, de fapt nu mai existase decat una, dar reusita... Pe vremea lui Cuza Voda... Si, de fapt, parca nici aceasta nu fusese chiar atat de reusita, daca stam sa ne gandim la faptul ca, in timpul primului razboi mondial, abia un soldat roman ditr-o suta stia carte. Dar vointa reformatorilor s-a dovedit mai puternica decat descurajantele antecedente istorice... Iar atat de puternica s-a dovedit a fi vointa lor incat, dupa douazeci de ani de chiolhan democratic, un licean dintr-o suta abia stie si el a ceti si intelege slovele. Ultimul cavaler reformator se intampla sa fie chiar actualul ministru, Funeriu. Reputat om de stiinta, posesor a nenumarate diplome si certificate de competenta, precum si a doua masini marca Jaguar (bine, am inteles ca unul dintre ele e stricat, de-aia l-a si luat pe cel de-al doilea), Funeriu, cunoscut in cercurile intelectuale si cu cognomenul de „Frunte-Lata”, a gasit solutia scoaterii din cacat a educatiei. Dar nu oricum, ci punandu-si actiunile sub motivatia unui gest politic mult mai maret, acela al reformarii statului. Lucru laudabil, cu atat mai mult cu cat nu este singur in demersul sau impotriva fortelor anarho-entropice care stau impotriva progresului statului si natiunii... Il ajuta si Honorius Prigoana, care si el a spus la televizor ca vrea acelasi lucru... eh! Iar reforma invatamantului, a statului chiar a inceput, sau, mai bine zis va incepe in septembrie, odata cu trimiterea la plimbare a 15 mii de cadre didactice. Chiar asa! Ca cica nu se merita la bani, sa tii in serviciuri atatia oameni, ca oricum curicula scolara este prea incarcata iar copiii coafati prea mult la creiere de la atata carte si ca, pana la urma , in invatamant trebuie sa primeze calitatea si nu cantitatea. Destept foc, dom’ Funeriu, nu-i asa? Adica... ce-i mult strica. Prea multi profesori, prea multe scoli, prea multa scoala. La ce-i buna scoala, pana la urma?... Trebuie dom’ Funeriu sa se uite la colegii lui de partid, ca sa aiba raspunsul... Pai ce, alde Videanu, Udrea, Pogea sau Berceanu dau pe dinafara de carte? Sau Basescu... Sau fi-sa lu’ Basescu...Sa fim seriosi... Singurul cu carte ar fi Patapievici, dar si ala s-a prostit de la atata laba, de-a ajuns sa viseze filme porno cu Geoana. Funeriu face ce a invatat si el acasa, in ograda lu’ tac-su, Basescu. Pai daca isi vedea el de carte, nu mai ajungea ministru nici intr-o mie de ani, cat spun ursitoarele ca va tine imperiul portocaliu.
Un lucru este sigur... Peste doua treimi din profesorii de la sate sunt suplinitori. Care vor disparea. Profesorii, nu satele... De fapt, daca tinem cont de componenta agrara a reformei statului, este foarte posibil ca si satele sa aiba aceeasi soarta, dar asta e deja o alta discutie... Peste doua treimi din satele din Romania sunt izolate, datorita infrastructurii de ev mediu, prin urmare, in conditiile inchiderii scolilor „neprofitabile”, copiii nu se vor mai putea duce la scoala, decat doar daca, in urma adaptarii la mediul care face imposibila practica mersului pe jos in conditiile date de drumuri, le va creste aripi. Apoi, daca Funeriu „Frunte-Lata” crede ca exista vreun tanar intreg la minte care sa se duca sa ia in picioare noroiul patriei, ca sa se faca profesor la tara, pe banii de cacat cat inseamna chenzina de cadru didactic, atunci inseamna ca e mai naiv chiar decat Elena Basescu si Mircea Geoana la un loc. Si nu in ultimul rand... cui ii mai pasa, frate, in tara asta de scoala!? Ca elevilor, profesorilor sau guvernantilor in nici un caz. Asa ca, la ce mai trebuie reforma? Nu mai bine punem banii in buzunarul celalat, ii facem lu Nuti Udrea teren de golf, si zicem c-am facut reforma educatiei? Pa cuvant, zau asa...
Din cate am inteles eu, Romanica este a saptea... sau a opta tara din Uniunea Europeana ca numar de locuitori. Asta inseamna destul de multi... Ramanem insa tributari adevarurilor spuse de toti ticalosii istoriei. In cazul acesta, lui Alexandru Lapusneanu... „Multi, da’ prosti...” Pentru ceilalti care s-au inhaitat cu noi va fi chiar mai nasol, insa... „Prosti, da’ multi...”

Cum l-a ajutat fotbalul pe Eugen Preda sa scape de gripa porcina

Romania este o tara in care nu prea ai timp sa te plictisesti. Esuata intr-o criza economica in care cifrele dezastrului economic coboara zglobiu ca notele sub cheia sol de pe portativul lui Dan Bursuc si macinata imunologic de o teribila epidemie de gripa porcina, Romania si-a gasit, pentru moment salvarea in campania electorala terminata prin realegerea, dupa indelungi numarari si renumarari a buletinelor de vot, a celui mai iubit de intelectuali fiu al poporului. Si cum dupa lipsitele de farmec si nerv shmenuri politice prin care Pedeleul si-a asigurat majoritatea parlamentara in dauna Pesedeului si Peneleului, trimise fara drept de apel la maraiala intr-o opozitie dezolanta si lipsita de glorie, parea ca este pe cale ca boborul sa-si aminteasca faptul ca, in ciuda euforiei provocate de triumful pentru inca cinci ani a democratiei romanesti, buzunarele si blidele sunt tot goale si asta dupa numai un an de criza economica. Asa ca, pentru a veni in sprijinul efortului de culturalizare depus cu abnegatie patapieviceana de Dan Diaconescu, Pepe, Ramona Badescu si invitatii lor, masoneria, jidanii si Bilderbergu’, cei care se afla in spatele a tot ce misca in tara asta, inclusiv in spatele lui Basescu si a mogulilor, au mai inventat doua stiri bomba... de fapt doua stiri si jumatate: plecarea lui Dan Petrescu la Krasnodar, gasirea armelor de la Ciorogarla fix in ograda celebrului karatist de Mall, Eugen Preda si avantul pionieresc al gripei porcine... pentru ca, daca multi romani tot n-au avut bani nici de-o coada de porc pentru masa de sarbatori, macar c-o gripa omonima care sa le trezeasca, asemenea madeleinelor lui Proust, amintiri cu sorici si caltabosi, sa se alega si ei, saracii...

But, first things first! Dan Petrescu... Pentru ca, dupa politica si cultura, romanii se pricep cel mai bine la fotbal... Dovada stau presedintele ales, intelectualii cu care ii place dansului sa umble si performantele echipelor romanesti in competitiile internationale, atat la nivelul selectionatelor, cat si al echipelor de club. Asadar, Dan Petrescu... Mie mi-a fost dintotdeauna antipatic. In primul rand, pentru ca este prostanac, lipsit de tact si de maniere. In al doilea rand, pentru ca s-a nimerit dintotdeauna la echipe fata de care nutresc cele mai sincere antipatii... La Chelsea, in conditiile in care imi plac West Ham si Man United, si mai ales la Steaua, dat fiind faptul ca sunt dinamovist. Desi m-am distantat de fotbal, chiar si acum ma apuca accese de dispret cand il vad pe la toate interviurile cum il apuca balele cand vine vorba de „echipa cea mai iubita de toti romanii” (Vadim Vajeu), doar, doar i-o da Becali si lui o paine de mancat: „Eh... Steaua e Steaua... Aici am crescut, aici e inima mea... La Steaua...” Hai sictir, mitocane! Invata mai intai sa te stapanesti si sa nu mai injuri ca un birjar din te miri ce, si pe urma plictiseste-ne cu sensibilozitatile tale microbistice...! Acum... ce-i drept, nu sunt eu cel mai in masura sa recomand acest lucru, pentru ca in urma cu cativa anisori, pe vremea cand eram in cardasie cu alte hulignii-Dinamo strigam de ne spargeam bojocii, cand il prindeam antrenor de Bursuc pe la vreo echipa adversa: „Ti-a futut femeia Niculescuuu, muie Dan Petrescuuu!”, aluzie la presupusa infidelitate a consoartei Dana cu mai putin galonatul intr-ale fotbalului, Radu Niculescu... Dar toate acestea sunt deja trecut, desi mai sunt si acum suficienti nostalgici ai acelor vremuri care au grija, cu prilejul meciurilor in cadrul carora il au ca adversar, sa-i aminteasca lui Dan Petrescu cum i s-a dat nevestica utza-utza cu nerusinatul atacant a lui National, Steaua si Galatasaray, Dana dovedind prin aceasta, intocmai ca marii oameni de fotbal, ca cea mai buna aparare este, pana la urma, atacul...
Daca nu a avut insa noroc in dragoste, lui Dan Petrescu i-a mers insa destul de bine cu fotbalul. Atat ca jucator, cat si ca antrenor. In aceasta ultima calitate, dupa spusele unora, ar fi scris o pagina glorioasa din istoria manelo-fotbalului romanesc, reusind cu o echipa de rupti in cur performanta de a castiga campionatul Romaniei. Campionat care, chiar daca nu-i cine stie ce de capul lui, sa-l castigi cu Unirea Urziceni... tot inseamna ceva... macar ca l-ai castigat cu o echipa care se numeste Unirea Urziceni... Iar de atunci laudele nu au contenit la adresa a ceea ce presa a numit „minunea din Baragan”, oamenii zilei devenind Petrescu, Meme si patronul Bucsaru. Nu mai conta deloc faptul ca sezonul 2008-2009 a fost cel mai sforaitor din istorie, monotonia lui fiind intrerupta doar de circul facut de sefii de cluburi si de cele cateva scandaluri provocate de fani cu largul concurs al jandarmilor si badigarzilor, in cele cateva peluze inca in viata. Chiar si asa, in ciuda presei sportive ultra-pupincuriste, tot mai razbatea cate un zvon, cum ca Bucsaru trebuie sa-i plateasca lui Gigi Becali o datorie de vreo 10 milioane de euro, iar singura cale in care putea acest lucru era sa puna mana pe banii din Champions League, la care nu putea ajunge decat castigand campionatul. Iar Unirea Urziceni a castigat campionatul, nu lipsit de emotii, pentru ca in Champions League sa se trezeasca intr-o grupa pe care nici cel mai chior dintre norocosi nu putea s-o potriveasca mai bine. Cu 8 puncte obtinute si cu o calificare de pe locul 3 in Europa league, Urziceni devenea cea mai galonata echipa romaneasca prezenta vreodata in cea mai puternica competitie intercluburi din Europa. Iar barfele si teoriile conspiratiei pareau atat de departe, pana la sfarsitul saptamanii trecute, cand, pe nepusa masa, Dan Petrescu isi strange toate cioroboacele si anunta ca pleaca, oferind cea mai socanta veste de la anuntul castigarii alegerilor prezidentiale de catre Mircea Geoana. In scurt timp s-a aflat si unde urma sa plece Bursucul... Nu la Chelsea... Nici macar la Barcelona sau la Milan, ci fix la Kuban Krasnodar, o echipa din liga a doua rusa, dintr-un oras cunoscut pentru bisericile sale si pentru faptul ca este cel mai important centru rugbistic din Rusia, urbea gazduind federatia rusa de rugby si stadionul echipei nationale. Doua milioane de dolari pe sezon si o cearta cu patronul Unirii se pare ca l-au determinat pe Dan Petrescu sa aleaga mediocritatea sobra a fotbalului rus in defavoarea mediocritatii poleite cu haur manelifer a fotbalului romanesc. Si poate decizia lui Bucsaru de a-i plati datoria lui Gigi Becali si de a lasa astfel echipa din Baragan exact asa cum a gasit-o, adica in costum de baie... ca sa nu spun in curu’ gol... Astfel, comicaria naruirii edifi ciului cacatzistic reprezentat de cea mai plictisitoare echipa de fotbal de la Grecia 2004 incoace, inspirand tot atata frumusete a fotbalului cam cata gratie poate inspira un bou mergand pe calcaie, este nepretuita pentru orice om inzestrat cu simtul umorului. Cat despre Dan Petrescu, el nu face decat sa-si vada interesul... Doua milioane de euro nu sunt de colo, iar iluzia ca esti un mare antrenor, viitor boss la Chelsea, nu tine de foame. Mai ales atunci cand fotbalul pe care il stii prin partile astea de lume, abia daca-ti ajunge de o chifla si de un iaurt la Londra.

Al doilea caz care a tinut capul de afis al saptamanii Craciunului a fost gasirea armelor furate din unitatea militara de la Ciorogarla, acum nici nu mai stiu cate luni, si nu oriunde, ci fix in ograda deja celebrului scandalagiu de Bucuresti, Eugen Preda. De la bun inceput trebuie sa stabilim cea mai plauzibila premiza in evaluarea veridicitatii acestei povesti, anume aceea ca trebuie sa fii cel mai bou cu fruntea ingusta sa nu-ti dai seama ca totul e cusut cu ata alba. Fara indoiala ca Eugen Preda este un derbedeu deloc simpatic, care in mod sigur se recomanda ca un candidat perfect pentru cativa anisori de puscarie, dar chiar si asa tot nu mi se pare plauzibil ca un borfas scandalagiu sa fie pus in mijlocul unei afaceri care de la bun inceput pare sa-l depaseasca intelectual. Pentru ca, sa furi niste arme dintr-o unitate militara nu este un lucru deloc usor, cu atat mai mult pentru unul care ajunge vedeta la stirile de la ora 5, in urma participarii, alaturi de cativa badigarzi, la o sesiune de circ cu bataie, la Mall Plazza. Cum era totusi de asteptat in profesia lui, Eugen Preda a reusit se pare sa calce pe bataturi cateva personaje din politie si din serviciile secrete care, din diferite motive, asteptau momentul oportul sa-l infunde pe derbedeu. Iar momentul s-a ivit prin dezgroparea afacerii cu armele de la Ciorogarla, odata cu presupusa gasire a acestora. Spunem presupusa, pentru ca este foarte posibil ca nu acelea sa fie armele, dat fiind faptul ca seriile de inregistrare ale acestora au fost sterse prin polisare, ele fiind probabil recunoscute dupa insemnarea pe patul armei a numarului de nemti ucisi de bravii soldati ai armatei romane. Teoria cea mai probabila este urmatoare: neputand instrumenta un caz prin care sa-i bage la puscarie pe prapaditii in timpul garzii carora s-au furat armele, baietii destepti care fac justitia s-au gandit sa o puna de o „oferta de sarbatori” – doua intr-una. Il bagi si pe Preda pentru mai multi ani la puscarie si rezolvi si un caz ramas cam in coada de peste. Cu prostanacii care au stat pe bulau degeaba aproape un an... sunt, slava Domnului, suficiente modalitati prin care ii poti „ajuta” sa uite ce li s-a intamplat... Pana la urma traiesc in Romania, unde se stie ca viata e cam de cacat, asa ca fatalismul este un lucru destul de inradacinat in spiritul popular. Oricum, sunt in stare sa pariez ca nici unul n-o sa mearga in justitie pana in panzele albe pentru a-si repara daunele nedreptatii suferite. Iar Preda poate sa se dea cu curul de pamant pana n-o mai putea, ca l-au „lucrat” dusmanii si ca el, de fapt, nici nu stie pe la care capat al tevii iese glontul Kalashnikov, ca tot nu-l prinde primavara acasa... Daca i-au placut karatele mai mult decat sa se duca la scoala...!

In fine, ultima jumatate de stire este legata de deja prafuita gripa porcina. Dupa isteria de primavara-vara, in urma careia incepuseram sa credem din ce in ce mai serios ca gata, ne-au pus capac masonii, jidanii si Bilderbergu’ si ca planul diabolic de decimare a populatiei mondiale este pe cale de a reusi, taman bine ca a venit campania electorala cu intreg arsenalul de laturi explozibile, care au facut boborul sa stea cu ochii beliti la televizor si sa uite ca in tot acest timp dusmanul de clasa lucreaza asiduu la distrugerea imunologica a planetei. Ultima oara cand am receptionat o stire despre situatia porcinologica a tarii, era vorba despre vreo 60 de cazuri de imbolnavire si de 3 decese. In urma cu doua-trei zile, aflu ca numarul de bolnavi este de aproape 6 mii, iar cel al deceselor de 50. Absolut regretabil, Doamne fereste, dar este totusi ceva ce nu se leaga... In patria OTV-ului si a stirilor de la ora 5, intr-o tara in care nu exista nici decenta, nici intimitate, unde orice incaierare soldata cu capete sparte si cu ochi umflati petrecuta in te miri ce carciuma din fundul tarii ajunge stire nationala, nici macar unul dintre cunoscutii victimelor nu au fost invitati la Dan Diaconescu sau la Antena 2 sa-si verse oful pe... pe oricine considera ei responsabili pentru nenorocirea suferita. Ciudat, zau asa... Sa-si fi pierdut Danut Diaconescu apetitul pentru scabroseniile tv? Nu cred, ca doar aseara l-a avut invitat pe Basescu... Atunci? Pai... e simplu... Nu trebuie sa manance si industia farmaceutica de pe urma unei campanii mondiale si nationale provocata de a strategie ultra-alarmista generata de o presupusa epidemie? Daca ar fi vrut Bilderberg sa ne matraseasca, de ce nu a scos, frate, de la naftalina o ciuma bubonica, un tifos exantematic, ceva...? Doar de o gripa i-a dus capul cand au elaborat monstruasa lor conspiratie? Hai ca parca ii credeam mai destepti pe jidanii astia...

Craciun!

Craciunul este sarbatoarea mea preferata. Desi este la moda printre boturile groase sa se dea tristi, deprimati sau, pur si simplu plictisiti in aceasta perioada, eu nu sunt deloc asa. Mie imi place, chiar cu riscul de a nu fi in trend. Si nu as avea, zau, nici cel mai mic motiv sa nu-mi placa... Este vesela, pestrita, plina de arome si sclipiri care ma poarta aproape de copilarie... de care, daca este sa dam crezare Monichii-Pisichii, nu sunt chiar atat de departe, desi sunt ditamai huliganul de treizeci de ani... Ieri l-am asteptat plin de sinceritate infantila pe Mos Craciun si pot spune ca am fost mai mult decat incantat cand am desfacut cadourile. Ce-i drept, unele cadouri depaseau 40 de grade de... caldura sufleteasca, dar acest lucru nu are importanta... Jucariile se shimba odata cu varsta...
Am impodobit bradul, am primit colindatori si nu am fost la supermagazine, pentru ca suntem anarhisti si, in plus, ne consideram mult prea speciali pentru mass-market. Singurul regret este ca nu am putut ajunge la biserica, pentru ca trebuie sa va marturisesc ca Biserica este singura institutie pe care scapa revoltei noastre plina de decenta si de iubire fata de oameni. Am mancat fripturica de porc, caltabos, lebar, toba si cartofi la cuptor, udati de o excelenta feteasca neagra si de un brandy grecesc, iar la desert cozonac si tort de biscuiti cu ciocolata. Si ca sa nu se depuna prin locurile moi, dimineata asta am facut 20 de kilometri de bicicleta, plus 45 de minute de fitness. Ne-am uitat la „Stardust” si ne-am ras toata ziua... cum, de altfel, ne propunem sa o facem si in continuare... Fara glume ieftine de televizor si fara politica! Hahaha!!!... Si pentru ca azi este Boxing Day, abia astept Worcester cu Northhampton, iar maine Quins cu Wasps! Whatta day...
Craciun fericit! Va iubim!

Dupa 20 de ani... episodul III... Boborul...

Cred in ideea de natiune, desi sunt un socialist. Nu un national-socialist, hehehe... dar nici unul care considera depasit discursul despre natiune si nationalism. Poate din acest motiv nu am simpatizat niciodata cu capetele patrate ale ideologiei liberale, multiculturalisti si poate prea „sfiosi” in a-si afirma identitatea nationala si in nici un caz cu extremistii anarhisti si antifa, la fel de „ingamaditi” pe sub caciuli ca nazi-skinheads cu care isi poarta disputele ideologice, de cele mai multe ori prin argumentul pumnului pentru ca, de ce nu, mintea omului se mai poate deschide si cu toporul. Desi eu insumi sunt un anarhist, poate voi povesti altadata care sunt nuantele ideologice ale convingerilor mele socio-politice... Anarhismul meu este unul mai uman, inspirat mai degraba de Gandhi si Hristos, si mai putin de Bakunin si Johnny Rotten, desi acesta din urma chiar imi este simpatic... sau, oricum, mai simpatic decat imi este Bakunin... In acelasi timp imi sunt profund antipatici toate acele personaje eminamente inculte, care isi cauta repere si identitati fortate in ideea de natiune, abordand insa argumente sentimentale si, de cele mai multe ori false. Este cazul Noii Drepte si al Noilor Golani, baieti simpatici... dar cam atat, din pacate mai mult trecuti pe la stadion decat pe la biblioteci.
Termenul de natiune este unul care nu inseamna nimic atunci cand se rezuma doar la limba, trecut istoric si religie. De aceea nu trebuie sa confundam poporul cu natiunea. Natiunea presupune un anumit nivel de coagulare sociala si constientizarea principiilor care alcatuiesc edificiul drepturilor si libertatilor cetatenesti, precum si a modului just in care acestea se regasesc transpuse in legile care stau la baza bunei functionari a societatii. Cu alte guvinte, nu orice forma de organizare sociala a unor oameni vorbitori ai aceleiasi limbi si cu obiceiuri similare se pot considera natiune, atata timp cat suporta opresiunea altora, straini sau de-ai lor, nu au legi care sa consfinteasca masura libertatii lor, nu au aspiratii si vise pe care sa le proiecteze sub forma unui destin pentru generatile viitoare si mai ales nu se considera ca fiind singurii in masura sa-si stabileasca, prin libera vointa, prioritatile prezente si viitoare. Nu intamplator natiunile s-au nascut in focul luptelor revolutionare ale secolului XIX. Nimeni, pana la Revolutia Franceza, nu folosise acest termen, in contextul sistemelor politice caracterizate prin absolutism monarhic sau in contextul stapanirilor straine de tot felul.
Recunosc acum ca am fost lipsit de tact si eleganta cand, in articolele precedente, am redus poporul romana la nivelul unei gloate tampite si desculte, traind intr-un iobagism perpetuu. Chiar daca prezentul confirma intocmai aceasta caracterizare, trebuie admis faptul ca responsabil de toata aceasta stare de lucruri nu este numai poporul, despre care deja am stabilit ca este... lipsit de capacitatea de a lua cele mai bune decizii privitoare la propria soarta. Comparand situatia intalnita in Romania cu cea din alte parti, nu putem sa nu remarcam lipsa totala a interesului pentru pentru chestiunile de natura civica al poporului roman, uneori prea lenes si delasator pentru a se preocupa de toate acele lucruri. In vreme ce altii cautau sa stabileasca prin dialog social un regim politic care sa implineasca nevoia de drepturi si libertati ale oamenilor, considerand aceasta indeletnicire o datorie civica, romanii au considerat mai oportun sa lase aceasta grija in seama „tatucilor” poporului, preferand sa se ocupe de chestiuni mai perene, cum ar fi alcoolismul, mitocania si plansul de mila, atunci cand cutitul chiar ajungea la os. Si nu-i de mirare ca aceste momente erau destul de numeroase, dovada stand doinele, cantecele de bocet si de jale, hauielile si manelele pe care romanii le-au lasat atat de generosi patrimoniului cultural al umanitatii.
De cele mai multe ori, personajele providentiale se dovedesc fie niste impostori, fie niste canalii. Si cum, in nevinovatia lui, poporul roman a vazut in orice haimana buna de gura cate un astfel de personaj, este lesne de inteles de ce istoria acestui neam abunda de asemenea ipochime si muhaiele. Comunismul romanesc nu a facut decat sa continue aceasta traditie, consfintita de lipsa de nevoi democratice ale unui popor in continuare indragostit pana peste urechi de personaje ca Vlad Tepes sau Ion Voda cel Cumplit. Intuind masochismul nativ al romanilor, comunistii nu s-au dat in laturi de a se folosi de violenta ca mijloc de disciplinare, umpland puscariile politice chiar si cu uni care, saracii, n-aveau nici o treaba cu politica. Chiar si asa, Romania comunista, securisto-militieneasca, nu era diferita prea mult de Romania primelor patru decenii si jumatate ale secolului XX, martora intr-un timp istoric relativ scurt a unei rascoale taranesti reprimata cu brutalitate, a unui regim de autoritate monarhica aparut pe fondul recrudescentei fenomenului extremismului nationalist de tip legionar si a unei dictaturi militare. Pielea tabacita a calului de bataie putea sa mai suporte inca patru decenii de samavolnicii. Lucru care s-a si intamplat. In afara de rezistenta grupurilor armate din munti, care s-au opus trupelor armatei si ale securitatii, continuand sa lupte pana la anihilare aproape doua decenii de la instalarea regimului comunist, restul populatiei a reactionat slab sau deloc la presiunea noilui regim. Daca partizanii din munti erau fie fosti ofiteri ai armatei, fie intelectuali, in orice caz indivizi educati si cu o anumita pregatire ideologica, cei care au ales supunerea erau reprezentantii taranimi sarace sau locuitorii mahalalelor, care formau, de altfel, 99% din populatia tarii. Acestia vor fi stramutati pe sacara larga si transformati in proletariatul oraselor devenite centre industriale. Pentru ei comunismul nu era un lucru malign, intrucat viata lor nu era nici indestulata si nici idilica, asa cum multi dintre noi suntem tentati sa romantam viata la tara... Si atunci, ca si azi, viata la tara inseamna mocirla, saracie lucie si lipsa educatiei de orice fel. Celor care traiau intr-un asemenea mediu social, comunismul nu le putea lua decat cel mult boii de la bicicleta...
Dar nu gloata celor care au schimbat opinca cu basca proletara erau problema, ci aceia care, de la statutul unei educatii superioare au ales fie sa se culce pe o ureche, fie sa colaboreze cu regimul comunist. Cel mai ilustru caz, Mihail Sadoveanu, dedicat trup si suflet distrugerii legice a taranimii posesoare de pamant, in calitate de ideolog principal al colectivizarii. In lipsa unor intelectuali care sa se constituie intr-o miscare de rezistenta civica autentica, capabila sa modifice perceptia maselor largi asupra legitimitatii regimului politic si care sa constituie, prin exemplul lor, un factor de emancipare al acestora si de democratizare a societatii, incercarea comunismului de a uniformiza constiintele si de a elimina orice focar de dizidenta a fost una foarte usoara. Catre jumatatea anilor 80 Romania devenise un monolit social, o tara in care statul planifica pana in cele mai mici amanunte viata locuitorilor ei. Educatia subordonata propagandei, planificarea familiala ca politica de stat, suprimarea culturii autentice si politica economica a pauperitatii au consfintit amprenta uniformizarii pusa asupra societatii.
De aceea este greu de crezut teoria conform careia Revolutia Romana ar fi fost o miscare spontana, o revolta populara rezultata din dorinta poporului de a-si recastiga libertatea. Niciodata poporul roman nu a fost liber si niciodata nu a considerat libertatea o valoare autentica. Multimile pot fi manipulate, pot fi intaratate si pornite pe scandal. Dar cand vine momentul luarii unor decizii privind viitorul lor, de cele mai multe ori acestea aleg linistea de sub biciul tiranului. Iar poporul roman a ales aceasta liniste, numita fie Ion Iliescu, fie Traian Basescu. Poate ca acesta este triumful ironic al democratiei romanesti... aceea ca, de douazeci de ani, romanii isi pot alege „tatucii”, cu aceeasi lipsa de inspiratie si inteligenta care caracterizeaza intreaga istorie politica a acestui popor. Ca si atunci, putinii intelectuali au continuat „traditia” partizanatului politic, „mancatorii de cacat” ai Partidului denumindu-se acum „intelectualii lu’ Basescu”... Aceasta este, din pacate, imaginea unui popor care nu va putea fi niciodata o natiune...

Sweet 30

Nu credeam ca se va intampla vreodata, dar s-a intamplat... Am implinit 30 de ani. Ieri, pe 18 decembrie si pot spune ca a fost o zi perfecta!...
A nins... a nins atat de mult, de parca cerul ar fi stiut ca nimic nu ma bucura mai mult decat iarna si ninsoarea. Monica s-a intrecut din nou pe ea, gatind cea mai buna mancare si creand o minune de tort. Caldura ei, imensa bunatate si intelegerea ei netarmuita, deopotriva a lucrurilor mari si a celor marunte m-au facut sa stiu ca alaturi de ea nu voi fi niciodata singur.
Pana la urma, viata mea a fost una perfecta, iar ziua de ieri m-a facut sa am certitudinea ca asa va fi si de acum inainte. Voi continua sa refuz sa-mi pese doar de mine, voi cauta sa fiu cat mai bun, cat mai intelept si cat mai intelegator cu ceilalti. Nu voi minti si nu ma voi minti... Nu voi face nimic care sa ma rusineze. Voi fi loial mie, la fel ca si celorlalti. Voi face tot ce-mi sta in putinta ca viata sa fie un lucru bun... Nu cu incrancenare, nu ca intr-o lupta, ci cu zambetul pe buze, pentru ca nimic nu este serios cu adevarat! Nici macar temerile noastre... Totul nu este decat un vis...

... si sa nu uit... melodia zilei, pentru mine si pentru Monica Pisica, Ben - Harper „I Shall Not Walk Alone”...

Iarna...


Turturi...


Zapada...


Si iar turturi...


Nucul cu zapada...


Tortul si palaria cea noua...


Tortul... mmmm!!!




The artist and his masterpiece