Dor de lene...

Dupa o luna de concediu si inca o lune de lene crunta, m-am decis sa-mi reiau activitatea blogaristica prin anuntul ca nu am nimic deosebit de comunicat semenilor mei in afara de faptul ca, asa cum se intampla de obicei in lunile octombrie-noiembrie, sunt lovit de obisnuita lene de toamna…
Demult, pe vremea cand abilitatea de a ma minti in privinta lucrurilor si a oamenilor se manifesta in plenitudinea fortelor sale, obisnuiam sa numesc aceasta lene nostalgie, termen pretentios si poate prea artistic pentru sufletul meu de tabla. Mi-au trebuit ani si schimbari fundamentale ale obiceiurilor alimentare pana sa-mi dau seama ca de fapt acea stare de spirit care-mi vibra intre laringe si esofag precum un Stradivarius sub cupola bazilicii Sfantului Petru de la Vatican era o atat de banala si lipsita de glorie lene, suplinita pe alocuri, poate, de o usoara gastrita provocata de consumul de legume si fructe din lunile din urma. Acum, eliberat de patimile lumesti si de tirania sufletului, pot contempla linistit aceasta lene de culoarea frunzelor moarte, precum marele Siddhartha eternitatea de dincolo de bine si de rau. Iar daca acum ceva vreme consideram acest lucru ca pe ceva nociv spiritului, acum, cand am renuntat la el ca la o povara inutila existentei, ma bucur de amorteala acestei trandaveli ca de caldura plapumioarei din par de camila cu care obisnuieste Monica sa ne inveleasca cand pierdem noptile uitandu-ne la filmele lui Truffaut, in fata cu cate o bucata aburinda de dovleac copt si uns cu miere de albine…
Pana la urma, este o stare la care nu as renunta pentru nimic in lume… As putea trai intr-un noiembrie perpetuu, cu zile innorate si reci, cu nopti inghetate si cu miros de iarna, cufundate in ceata… Parca si vinul are alt gust... rece si catifelat, pulsand ca o inima intr-o caseta de otel captusita cu piele de caprioara. In rest, Kate Bush, Serge Gainsbourg si Jacques Brel. Am incercat si putin Sabato, dar l-am abandonat… Am descoperit insa cat de bine se potriveste Monicai „Hounds of Love”… Parca a fost scris pentru ea…

Australia - Africa de Sud 25-32... si cam atat...

Mai previzibil ca niciodata, Africa de Sud si-a continuat seria de victorii in editia din acest an a Tri Nations, invingand la Perth echipa Australiei, in urma unui meci in care Springboks n-au aratat nici macar o secunda vreun moment de slabiciune ce le-ar putea periclita victoria. Sud-africanii si-au asigurat titlul, chiar daca matematic mai exista sanse ca Noua Zeelanda sa obtina victoria finala, daca invinge in urmatoarele doua partide si obtine punctele ofensive, in vreme ce Africa de Sud pierde fara nici un punct defensiv. Destul de greu, daca nu chiar imposibil, luandu-ne dupa entuziasmul si forta de joc aratate de buri in partidele disputate in acest an.

Australia trece poate prin cea mai acuta criza din ultimul deceniu, lipsa de inovatie vizibila la nivelul alcatuirii lotului si a abordarii tactice a jocului lasandu-i pe Wallabies cu un pas si ceva in urma adversarilor traditionali, Africa de Sud si Noua Zeelanda. Mai mult chiar, daca solutiile iesirii din impas intarzie sa apara, Australia se vede pusa in pericol de a pierde chiar locul trei al clasamentului mondial, in conditiile in care in toamna urmeaza partidele test impotriva ambitioaselor echipe din emisfera de nord. Se pare ca numirea neo-zeelandezului Robbie Deans la carma echipei Wallabies nu este lozul castigator pe care sperau sa-l traga sefii federatiei australiene in momentul in care s-au decis sa-i ofere sarcina pregatirii nationalei celui mai titrat antrenor din Super 14, castigator a nu mai putin de cinci titluri cu Canterbury Crusaders. Deans nu a reusit in cei aproape doi ani de cand antreneaza Australia sa obtina nici rezultate, nici macar o echipa care sa arate ca una capabila de performante notabile. De vina nu este doar antrenorul, cat si lipsa de interes pentru rugby-union (rugby in 15) a sportivilor australieni, apropiati mai degraba de rugby-league (rugby in 13) sau de aussie-football. In ultimul deceniu, cel putin, in Australia s-a putut observa o scadere a interesului pentru rugby-union, fapt reliefat atat in performantele slabe ale echipei nationale si ale franchizelor din Super 14, cat si in restrangerea masei de selectie a practicantilor acestui sport.

Rugby-ul sud-african parcurge una dintre cele mai glorioase perioade din istorie. Dupa ce in 2007 Springboks au triumfat la Cupa Mondiala iar Bulls in Super 14, anul acesta sud-africanii au castigat seria impotriva Leilor Britanici dupa ce, la sfarsitul primaverii, aceeasi franchiza din Pretoria isi egalase performanta din urma cu doi ani. Daca mai punem la socoteala si victoria iminenta din Tri Nations, putem concluziona chiar ca niciodata rugby-ul sud-african nu a aratat mai bine ca acum. Iar acest lucru este pe deplin meritat pentru ca nu cred sa existe o natiune care sa fi investit atata suflet, sange si sudoare in rugby ca sud-africanii.
Sambata, pe Subiaco Oval din Perth, Springboks au inceput in forta, marcand eseu inca din minutul 5, prin mijlocasul la gramada Fourie du Preez. Patru minute mai tarziu, acelasi du Preez deschide balonul dupa o gramada fixa pana la centrul Jaque Fourie, care se opreste in terenul de tinta. Nici nu incepuse bine partida si era deja 12-0 pentru sud-africani. Rezistenta australienilor a fost una apatica, astfel incat in minutul 32 Bryan Habana marcheaza si el un eseu, produs in special de greseala de receptionare a balonului a lui Lachie Turner. La pauza scorul arata 22-6 pentru Springboks si era evident ca Australia era invinsa. In repriza a doua Habana a mai marcat un eseu, aducand si punctul bonus pentru echipa sa, iar Wallabies, intr-un acces de orgoliu, marcheaza trei eseuri, reducand pana la final diferenta la sapte puncte si obtinand punctul bonus defensiv. Inutil insa ca valoare practica, deoarece doar un miracol ii mai poate scapa pe australieni de evitarea ultimului loc. Africa de Sud castiga meciul cu 32-25 si asteapta ultimele doua intalniri, cea de sambata viitoare, tot contra Australiei, la Brisbane si cea de peste doua saptamani, de la Hamilton, contra Noii Zeelande. Pentru a castiga Tri Nations ar mai fi nevoie de un punct, pe care in mod sigur ca sud-africanii nu-l vor rata.


John Smit si Trofeul Mandela


Gramada sud-africana a facut legea


Jacque Fourie in goana spre eseu


Jean de Villiers prins de Matt Giteau


Fourie du Preez pacalind placajele


Andries Bekker placandu-l pe David Pocock


Bryan Habana, autorul unei "duble" pentru Springboks




Victor Matfield, "Lord of the Lineouts"


Luke Burgess plutind peste apararea sud-africanilor


Matt Giteau a fost din nou cel mai bun om al australienilor, marcand doua eseuri




Fourie du Preez si James O'Connor "vanand" balonul


Reflectand la un turneu ratat...

Concertu' lu' Madona

Nu, nu, nu…! N-am fost la concert… Sufar de agorafobie, niciodata nu support mai mult de cinci persoane in jurul meu fara sa-mi tremure mainile. Au fost in schimb colegele mele, birocratele, care mi-au povestit ceea stia deja toata lumea…adica ca a fost nashpa, din punct de vedere muzical, organizatoric si… si nashpa, in general.
Colega Diana este o colega cu gusturi in materie de muzica. Am intrebat-o de ce se duce, mai ales ca a dat pe bilet 160 de lei, o suma pe care poti s-o convertesti foarte usor intr-o sticla de Jack si in trei grame de ierburi verzi, ceea ce inseamna mai mult „fun” decat sa asculti tristeturile „divei”. Ea mi-a spus ca din curiozitate, ca oricum n-o s-o mai vada pe Madonna a doua oara, chiar daca ar fi sa mai vina… Argument just, din punctul meu de vedere, dar asta si datorita faptului ca dansa, Diana, nu Madonna, nu obisnuieste nici spirtoase si nici fumuri tari. Asadar, Dina are o scuza… Restul insa, desi s-au bulucit mai ceva ca la moastele sfinte, s-au plans ca totul a fost sub asteptari…

Si la ce altceva s-ar putea astepta publicul. Madonna nu este decat un produs publicitar, bun de inghitit pentru imbecilii care consuma hamburgeri, beau cola, se imbraca ca toata lumea, pentru ca asa este „la moda”, sunt mediocrii si in general fara nimic in cap, se apuca de fumat, ca asa este „cool”, dar fumeaza numai „ultralights” si socializeaza pe facebook, convinsi deja ca hi5 este numai pentru cocalari. Muzical, Madonna este zero… numai sclipici si cioburi colorate. A inceput cu o imagine de rudie-girl made in New York, un fel de Cyndi Lauper, dar mult mai artificiala, a continuat cu o atitudine ultra-erotica de Marilyn Monroe esuata in pornografia anilor 90, pentru ca, odata cu noul mileniu sa devina modelul conceptului de diva postmodernista, doar o imagine si atat, fara nici un mesaj cultural sau artistic de transmis, expresia unui consumerism imbecil transbordat de la toale de plastic si junk-food in vagonul incapator al culturii de mase. Intocmai ca si Kylie Minogue, Beyonce, Rihanna sau Andreea Balan… Pe langa „activitatea muzicala”, Madonna s-a ocupat si de filme, si aici nu ma refer doar la relatia maritala cu Guy Richie, care dovedeste inca o data lipsa proverbiala de inspiratie a englezoilor in materie de muieri, ci la filmele acelea ridicole si incredibil de proaste, mai proaste chiar decat filmele cu Elvis. Si nu in ultimul rand, ar mai fi proiectele „sociabile” ale divei, dupa cum spunea fatuca de la proteveu care adulmeca avioanele de pe Baneasa, cautand sa-si dea seama in care s-ar putea afla Madonna, proiecte concretizate in doua-trei vizite in Africa, poze cu copiii infestati cu HIV si cu virusul malariei si printr-o tentativa nereusita de a achizitiona una bucata copil subnutrit, dupa modelul domnului si doamnei Angelina Jolie. Daca ar fi prospectat mai bine piata, asa cum au facut domnul si doamna, si-ar fi dat seama ca in Asia este atat mai ieftin, cat si oferta mai variata, in plus avand si posibilitatea unei mediatizari mai bune, pentru ca acolo exista mai multe televizoare si canale media decat in Africa. Avand, insa, un PR de cacat, a trebuit sa se multumeasca doar cu simpatia publicului cretinoid fata de lacrimile ei de mama indurerata…

Dar sa lasam, vorba lui Costi Ionita, „rautacismele” si sa ne focalizam atentia asupra evenimentului si asupra mediatizarii lui…
Cu aproximativ o saptamana inainte, a inceput balamucul mediatic: cine este „diva”, cum a crescut ea intr-o familie cu noua frati si o singura pereche de pantofi, cum a ajuns ea „regina muzicii pop”, dar si „regina sexului”, cum a dat-o dansa „cotita” pe Kabala („o religie foarte la moda la Hollywood”, ca s-o citam din nou pe pisica de la proteveu), cum a socat ea lumea cu videoclipul piesei „Like a Prayer”… P-asta, ultima, chiar n-am inteles-o… Pentru cei care nu cunosc videoclipul, este vorba despre un negru pe care-l caftesc niste albi, intr-un decor de anii 50 si care se metamorfozeaza intr-un personaj cristic, alaturi de care, spre finalul piesei, Madonna canta si danseaza. Videoclip prost, melodie proasta - Sandra, de exemplu… stiti voi, aia creatza maritata cu Michael Ctretzu, canta mai bine… In plus, nu vad ce-i asa de socant in mesajul melodiei… De la Tecora, la Nelson Mandela, albii i-au tot caftit pe negrii. Lucru regretabil si dezonorant, cu atat mai mult cu cat albii obisnuiau sa-si dea, intre un autodafe si o tranzactie cu sclavi, „impresii” de crestini prea-piosi. Dar asta tine de trecut, intrucat albii si-au bagat, cel putin la nivelul atitudinii politice, mintile in cap, au abolit sclavia, au desfiintat apartheidul, au promovat drepturile civile si au ales primul presedinte de culoare al Americii. In 1989, anul lansarii piesei, societatea mondiala nu mai tinea cont de diferente de rasa sau de religie… Ce-i drept, Mandela inca era in inchisoare, dar asta nu avea nimic a face cu Ku Klux Klan, cruci arse sau Oxford Town sau chestii despre care vorbea Madonna in „Like a Prayer”. Probabil ca la acea data Madonna habar nu avea de cine este Nelson Mandela, situatie care probabil persista si acum... Asa ca, pe langa calitatea precara a materialului discografic si a videoclipului aferent, mai gasim si niste chestii la moda in tineretea lui Marley sau a lui Bob Dylan, nicidecum pe finalul epocii disco. Poate si din cauza asta Madonna s-a desteptat relativ repede si si-a dat seama ca pornul este mai profitabil decat „bullshit”-urile alea cu albii cei rai si negrii cei baturi de soarta. Drept pentru care s-a orientat catre cinematografia porcoasa, filmand „In pat cu Madonna” si „Body of Evidence”, productii premiate cu Zmeura de Aur, un fel de cele mai de rahat filme” ever made”…
Dar iar ne-am incurcat in amanunte nesemnificative si am omis spectacolul in sine… Diana, saraca, s-a plans de praf, cozi la toate – de la bauturi, pana la toalete, de sonorizare proasta, de faptul ca trei sferturi din public nu vedea nimic si, mai grav, de faptul ca, in afara de coregrafie si de beculete coorate, din punct de vedere muzical, spectacolul nu i-a transmis absolut nici un fel de emotie. Doar praf si nervi… Cam ca la spectacolele pesedeului, cu mici, bere si Marian Vanghelie, doar ca platesti 50 de euro! Cand a ajuns acasa, biata fata, era mai plina de praf decat lada de zestre a bunicii, pentru ca idiotii de organizatori nu s-au gandit absolut deloc de unde vine faima Bucurestilor de cel mai imputit oras din Europa… Se gandeau, probabil ca din cauza ca scuipa tiganii coji de seminte pe jos.
Singura multumita de concert a fost Nikita, cea care, in timp ce deplangea soarta unui pedofil ajuns de la parnaie in pragul suicidului, la emisiunea lui Cabral de pe acasateve, a tinut sa precizeze: „… sunt la o prietena care are apartament langa parcu’ Izvor si stam la geam s-o vedem si noi pe Madonna ca… vorba aia… nu putem sa pierdem o artista de talia ei!”…

"Blackdisloe Cup"

Bledisloe Cup reprezinta seria cea mai importanta a turneului celor Trei Natiuni. Intalnirile anunale dintre Australia si Noua Zeelanda au loc incepand cu anul 1931 si isi poarta numele in onoarea Lordului Charles Bathurst Bledisloe, guvernatorul de atunci al Noii Zeelande, un mare iubitor de rugby si unul dintre marii protectori ai acestui sport. Noua Zeelanda a castigat 37 de meciuri, Australia 12, in vreme ce doar 4 partide s-au incheiat la egalitate. Pentru ambele echipe, Bledisloe Cup inseamna pasiunea suprema si fructul unei rivalitati sportive istorice, neexistand onoare mai mare pentru vreunul dintre componentii celor doua echipe, decat castigarea acestui trofeu.

Meciul de sambata de la Sydney era unul decisiv pentru ambele echipe, pierzatorul nemaiavand nici o sansa la castigarea turneului. Presiunea exercitata atat de acesta situatie, cat si de modul autoritar in care sud-africanii au castigat primele trei intalniri au indus o stare de crispare combatantilor de pe ANZ Stadium, ambele echipe afisand un joc defensiv lipsit de spectaculozitate, presarat cu numeroase erori tehnice si lipsuri de inspiratie in fazele decisive. De semnalat revenirile lui Dan Carter, pentru All Blacks si a lui Rocky Elsom, pentru Wallabies, lucru vizibil de ambele parti, uvertura neo-zeelandeza marcand 14 puncte, in vreme ce flankerul australian a fost cel mai bun aparator al echipei sale, cu 12 placaje reusite. Un alt lucru de remarcat a fost titularizarea ca fundas a lui Jimmy O’Connor, tanarul australian fiind insa departe de evolutia buna din meciul precedent, cel contra Springboks. Unicul eseu al meciului a apartinut neo-zeelandezilor, acestia culcand balonul in terenul de tinta in minutul 64 prin centrul Ma’a Nonu. Desi au condus aproape pe tot parcursul jocului, australienii au gresit in minutul 78, la scorul de 18-16 in favoara lor, facand cadou vecinilor din Insula Neagra o lovitura de pedeapsa aproape centrala, la aproximativ 30 de metri de buturi. Dan Carter nu rateaza, iar Noua Zeelanda castiga Bledisloe Cup, obligandu-l pe primul ministru al Australiei sa poarte toata saptamana o cravata cu insemnele All Blacks, ca urmare a pariului pierdut in fata omologului sau neo-zeelandez.

Mai multe nu ar mai fi de spus despre aceasta partida, intr-atat de „antrenanta” incat, pe la jumatatea reprizei secunde mi-a provocat o toropeala usoara in urma careia mi s-a „rupt filmul” pentru vreo zece minute… Sambata ii vom vedea din nou pe teribilii Springboks, care isi incep seria de trei partide in Australia si Noua Zeelanda. In primul meci, la Perth, pe Subiaco Oval, terenul de casa al franchizei Western Force, sud-africanii vor infrunta o echipa australiana iesita total din carti, dar cu un orgoliu intr-atat de ultragiat incat o poate face mai periculoasa decat un leu ranit. De aceea, este foarte posibil sa asistam la o amanare a bucuriei sud-africanilor provocata de castigarea celui treilea titlu Tri Nations.



Prezentarea trofeului inaintea meciului de catre capitanii Richie McCaw si George Smith


Cei doi oameni ai meciului - Dan Carter si Matt Giteau



Lupta aeriana intre Richie McCaw si Adam Ashley Cooper


Try!


Richie McCaw zburand cu balonul


Placaj in tusa al lui Dan Carter asupra lui Jimmy O'Connor


Matt Giteau strapungand apararea adversa


Rugby aerian



Sfarsitul meciului


Bucuria oamenilor in negru...





... si tristetea lui Nathan Sharpe


Primul ministru al Noii Zeelande "incoltit" de niste huligani

Basescu... intre spritz, femei si poporul sau

Nu-mi este simpatic Basescu. N-am nimic personal cu dansul… sta mai degraba in firea mea politica de anarhist cumsecade sa ma zburlesc in fata oricarei forme de autoritate si sa privesc cu scepticism pe orice muritor care se-si aseaza pe frunte sau sub fund coroane, tronuri sau alte simboluri ale puterii lumesti. Cu toate acestea, recunosc ca l-am votat, tradandu-mi in acest fel principiile si conceptiile despre lume si politica. N-am votat decat o singura data in viata mea, desi am aproape 30 de ani si ocazii am tot avut, ca doar traim intr-o democratie in care practicile electorale sunt la mare cinste, alaturi de chefurile cu manele, si ca orice imbecil patologic am votat din convingere… Nu stiu cum i-a reusit, dar chiomparliul m-a „imbarligat” pana la urma, astfel ca m-am dus la sectia de votare si i-am pus ştampila pe mecla, sprand ca tot raul din aceasta tara, din aceasta lume chiar, sa dispara sub rasuflarea etilica a Basescului. Raul n-a disparut insa, iar eu m-am vazut pus in situatia de a admite ca pe masura ce imbatranesc, devin tot mai prost…

Evolutiile ulterioare ale Baselului m-au determinat insa sa trag niste concluzii… cel putin interesante. Trebuie sa precizez din capul locului ca mi se rupe de politica lui si a pedeleului… Stiu doar ca partidul este fost membru al Internationalei Socialiste, sub conducerea lui Petre Roman si se numea PD (Partidul Democrat). Dupa care, in urma puciului basescian, Roman a fost inlaturat iar partidul a inceput s-o cotesca spre dreapta, pentru ca era la moda sa te dai pro-european de dreapta, dar si pentru ca puteau, la o adica, sa reprezinte interesele noii clase cripto-securiste de imbogatiti post-revolutionari, erijati in afaceristi de succes, care, desi au supt cu totii de la tzatza generoasa a partidului securisto-comunist, au vazut un act foarte profitabil, dar si trendy-fancy, in a te recomanda capitalist si neoliberal. Scarbiti de jocul dublu al pedeilor (actual pedelei), Internationala Socialista a considerat oportun sa le dea un sut in cur si sa-i lase sa se descurce singuri. Iar pedeii s-au descurcat, nefiind pana acum patru ani, niciodata la guvernare, dar nici in opozitie, practicand un joc de-a curul in doua luntrii, cand dandu-se in barcuta PSD-ului (cu care, vorba aia, este de-o mama… sau, mai bine zis, de-o Bunicuta), cand cu dreapta liberala. Daca stam sa privim istoria lipsita de glorie si bun simt a partidului portocaliu, avem imaginea unei formatiuni inconsecvente, ariviste, fara onoare si promotoare a interesului de gashca, mai precis a gashtii din jurul prezidentiabilului. Intr-un cuvant ii dispretuiesc atat de mult incat de cele mai multe ori si uit ca exista. Cu Basescu, situatie e insa alta… Daca personaje precum Boc, Videanu, Pogea, plus restul muierilor politice nu starnesc decat scarba si chiar mila pentru starea lor de predominanta servitute si permanent pupincurism la adresa „tatucului” cu fruntea lata, Basescu reuseste de multe ori sa enerveze sincer, reusind in cateva randuri sa ma revolte intr-atat incat l-am considerat chiar, de cateva ori, singurul responsabil pentru starea de paupertate morala si materiala a acestei tari.

Se spune despre dom’ presedinte ca-i cam plac spirtoasele, dar chiar daca ar fi adevarat, asta n-ar fi o problema… Si Winston Churchill era alcoolic si cu toate astea a scos invingatoare din razboi o insula a Marii Britanii care la un moment dat parea sa se scufunde la propriu sub bombardamentele aviatiei germane, in cel de-al doilea razboi mondial. Problema lui Basescu este aceea ca, spre deosebire de alti betivani, el nu este unul simpatic… Stie sa rada la toate glumele de cacat, scotand inflexiuni ale vocii specifice copiilor nascuti cu deficiente de memorie, dar tot lipsit de umor ramane. Atat de lipsit de umor, incat imediat poate sa-i „sara capsa” si sa te faca „gaozar” sau „tigan imputit” daca sesizeaza la tine atitudinea tendentioasa a unui „tonomat pa ieuro”… In plus, nici nu stie sa-si aleaga partenerii de pahar… Cand nu iese cu nevasta-sa la nu stiu ce terasa de pe litoral, sa bea un spritz de vara si sa danseze o macarena, iese cu Gigi Becali… si cu asta am cam spus totul… Aveam impresia falsa cum ca Basescu este un chefliu simpatic, volubil si interesant, dar nu-i adevarat… Daca nu s-ar fi „ajuns”, ar fi fost doar un „white trash”, alcoolic si mitocan, care si-ar fi batut la betie nevasta si copii, ar fi baut banii de paine si de intretinere si ar fi umblat pe sapte carari, cu slitul descheiat…

Apoi sunt muierile… sau cum le numesc gurile rele atat din opozitie, cat si din randul partenerilor de guvernare, „curvele lu’ Basescu”. Dintre acestea nu ne vom opri decat asupra lui Nutzi Udrea si Monicai Ridzi. Daca Nutzi Udrea mai merge de-un „clei”, scoaba ai-lalta e total lipsita de… Dar nu despre asta e vorba…
Despre Nutzi Udrea se stiu relativ putine lucruri… Este blonda, este inculta, a terminat o facultate particulara de cacat, umbla zvonul c-ar fi fost curva, se imbraca ca o pitipoanca de Crangasi, este nevasta lui Dorin Cocos si amanta Baselului. Barbata-su… Cocos nu Basescu, este un om lipsit de onoare, dubios si, probabil, impotent. Nu spun aceste lucruri din rautate, ci dintr-o revolta izvorata din solidaritate masculina, neputandu-mi inchipui ce fel de om este acela care, in primul rand, se insoara cu o dama de moravuri dubioase, pentru ca apoi s-o vare in patul „sefului”, pe atunci doar primar al Capitalei, pentru trei parcari si doua borduri. Trebuie sa fii degenerat sa accepti un asemenea lucru… De ce nu-i trimiti zilnic cate trei femei, una dimineata, una la pranz si una seara? Chiar trebuie sa-i dai nevasta?... Parca suntem in evul mediu… Numai atunci, cand seniorul tau avea o erectie spontana, ii puneai la dispozitie cea mai la indemana muiere, care de cele mai multe ori era nevasta, in speranta ca te va tine minte si-ti va da ca rasplata un cal de rasa si vreo doua-trei sate de iobagi… Dar cine suntem noi sa intelegem apucaturile amoroase ale celor prea-inalti…? Iar Basescu, dupa ce-i „scapa” una-doua prin locurile moi Nutzichii, in loc sa-i lase doua bancnote de 100 de RON pe perna, ii creaza minister si o face ministresa… Ai zice ca astia n-au vazut pizda in viata lor, la cat sunt de disperati – unul o ia de nevasta, altul ii face, din pamant din iarba verde, minister… Cat de nefutut trebuie sa fii, ca sa faci politica cu pantalonii in vine!? Din punct de vedere politico-sexual, Basescu sfideaza patologicul... Probabil ca nu a primit suficient piept cand era mic…
Cealalta muiere, nici macar curva nu reuseste sa fie… Monica Ridzi este atat de lipsita de feminitate si pare… atat de vai de capul ei… incat emana acelasi sex-appeal ca un pui de pisica abia scapat de la innec. Ministra… sau, pardon, fosta ministra a tineretului si sportului, desi n-a purtat in viata ei un trening si nici tanara nu cred ca a fost vreodata, Monica Ridzi a reusit performanta de a fi primul ministru demis si pe cale de a fi trimis la puscarie pentru un matrapazlac de cateva sute de mii de euro (suma care-i face, probabil, sa rada si cu curu’ pe toti smecherii care au gaurit cu zecile de miloane bugetul national) si care, culmea ironiei, a fost demascat de un ziarist sportiv de mana a saptea, care abia daca-si scotea banii de tigari scriind osanale la curu lu’ alde Gigi Becali, si il numin aici pe Catalin Tolontan. (Eu n-am citit nimic scris de asta… Scrie, macar, corect gramatical?) De data asta, Basescu s-a comportat ca un adevarat barbat – daca a vazut ca n-o poate scoate „basma curata” pe madama, s-a distantat de ea, recomandand organelor de ancheta sa actioneze profesionist si in spiritul legii, desii domnul Tibi, consort al Monicai si primar al Pertosanilor, a fost unul dintre sustinatorii financiari ai campaniilor electorale ale familiei Basescu, atat ale aluia batran, cat si a analfabetei aleia mici, cu creierul aburit de bashini de Bamboo… Desi prapadita de Ridzi si-a pus pielea la saramura s-o scoata europarlamentara pe „fata lu’ tata”, desi Basescu a profitat de banii familiei Ridzi, obtinuti prin contracte cu statul si redirectionati catre partidul basescian, cand a fost vorba sa-i sara in aparare si sa spuna de la inaltul scaunului prezidential „Totul e minciuni… inventate de moguli!”, Baselul a dat-o cotita, transmitandu-i nefericitei ex-ministrese un incurajator si plin de compasiune „Sugi pula!” Ca orice mascul alfa, prezidentul a dat de inteles familiei Ridzi ca valoarea ei in partid, apreciata dupa criterii sexuale, este aceeasi cu a unei babe rancede.

Pe langa femei si spritz, prezidentului ii mai plac si prietenii… Dar nu aia critici sau potentiali critici… pentru astia poate, cel mult sa verse o lacrima atunci cand le trage scaunul de sub cur si-i trimite la balamul, sa se caute prin scafarlie… Lui ii plac prietenii astia sinceri, care-i torna in pahar si ii canta romante dragi, de incep sa planga si sticlele de pe masa… prieteni ca Boc, Videanu, Cocos, Blaga si… ca restul pedeleului. De fiecare data cand privesc la raportul dintre Basescu si partidul sau, imi vine in minte o vorba de-a lui Dumitru Sechelariu, carte Gigi Becali: „Ba, Gigi, ba… sa nu uiti asta… Tu nu ai prieteni, ai doar slugi!” Mai mult, are o capacitate pe care numai Snoop Doggy Dogg o mai are, anume aceea de a-i transforma pe toti in curvele sale, cu singura diferenta ca amicul de peste ocean isi manifesta magnetismul farmecelor sale numai in ceea ce priveste femeile. Lui dom’ presedinte, pe langa muieri, ii mai plac si intelectualii… sau „intelectualii mei”, cum obisnuieste sa le spuna in discutiile sale particulare, parafrazand-o pe Elena Ceausescu. Drept care, „intelectualii lui” devin euro-parlamentari iar acestia, drept multumire, ii compun o oda in care il compara cu Corneliu Coposu… cam asa cum ai facut matale, dom’ profesor Preda! Pentru ca pe dom’ presedinte nu-l iubeste doar societatea, ci si societatea civila…
Sunt curios cum or sa se comporte pacalicii astia in momentul in care jupanului o sa-i sara caciula de pe cap, o sa piarda alegerile si o sa inceapa sa bata salile tribunalului, in incercarea de a fenta puscaria. Pentru ca Basescu, de cand si-a inceput cariera politica, nu si-a facut nici un prieten, doar relatii bazate pe interes, dar nici un adversar onorabil, care sa-l respecte si pe care sa-l respecte, nefiind capabil decat de tradari, machiavelicuri si smenuri politice. Din pacate pentru el si pentru elita politica pe care o reprezinta, cand va fi in genunchi, nu va fi demn de onoarea invinsilor… Va fi legat de coada unei iepe nebune si tarat prin colb. Iar cei care vor da bice iepei vor fi poate chiar aceia care astazi ii zambesc plini de servitute…

No more Waltzing Matilda...

Intotdeauna este greu sa dai un pronostic inaintea unui meci dintre Africa de Sud si Australia. Rivalitatea lor incepe dinanul 1933, cand Wallabies efectueaza primul turneu in Africa de Sud, pentru o serie de cinci meciuri, la capatul careia sud-africanii au iesit invingatori cu scorul de 3-2. De atunci, s-au disputat 66 de meciuri intre cele doua echipe, Springboks castigand 39, Wallabies – 26, o singura partida incheindu-se la egalitate. Ambele echipe sunt singurele din lume care se pot lauda cu cate doua titluri mondiale castigate, nici una dintre ele nesituandu-se vreodata mai jos de locul 5 in clasamentul IRB.

Cu toate acestea, in ciuda unor pronosticurilor „amabile” care creditau si Australia cu sanse la victorie, meciul de sambata a avut un istoric simplu si previzibil. Wallabies au inceput bine – foarte bine chiar, marcand eseu chiar in primul minut, prin fundasul Adam Ashley-Cooper, Matt Giteau trecandu-si in cont punctele transformarii. Era minutul 2 si australienii pareau capabili sa produca o surpriza in fata Springboks, care veneau dupa doua saptamani deosebit de grele, in care jucasera dubla impotriva Noii Zeelande. Pana la pauza insa, sud-africanii si-au revenit, reusind sa marcheze un eseu, prin Victor Matfield, cinci lovituri de pedeapsa si un drop-goal, prin uvertura Morne Steyn. Scorul inregistrat pe tabela, 23-10, arata faptul ca Springboks controlau jocul, singura intrebare planand asupra diferentei finale de scor, nicidecum asupra victoriei. Australienii erau deja afectati de cele doua eliminari de cate 10 minute, dictate in minutele 34 si 36 impotriva lui Mat Giteau si a flankerului Richard Brown, dar mai ales de numeroasele greseli in aparare si in tuse. Lipsa de inspiratie a flankerilor Smith si Brown, slaba reactie in aparare a centrilor Barnes si Mortlock, „croiti” mai degraba pentru atac, precum si slaba coordonare in tuse a cuplului aruncator-prinzator, Stephen Moore-Nathan Sharpe, au facut din echipa Wallabies o victima a propriilor erori, in repriza secunda acestia incasand inca 6 puncte din penalitati, transformate pentru Bokies de acelasi Morne Steyn, plus un cartonas galben, primit de flankerul George Smith. Desi au marcat inca un eseu, prin Matt Giteau, australienii au plecat invinsi de la Cape Town cu 29-17, diferenta mai mica, oricum, decat diferenta de valoare relevata de jocul prestat. Australia are dupa doua meciuri un singur punct, „ciupit” ca bonus defensiv in urma intalnirii cu Noua Zeelanda. Lipsa alternativelor pentru intarirea lotului, absentele flankerilor Rocky Elsom si Phil Waugh, mai buni in aparare decat George Smith sau Richard Brown, precum si a lui Lote Tuqiri – aripa de origine fijiana incheindu-si contractul cu federatia australiana, creeaza imaginea de perdanta sigura in acest an a echipei Australiei. In plus, mai este si accidentaea capitanului Stirling Mortlock, acesta putand fi indisponibil pentru partidele viitoare. Urmatoarele trei meciuri le va juca pe teren propriu, unul impotriva All Blacks si doua impotriva sud-africanilor, urmand sa incheie turneul in deplasare, la Wellington. Vor obtine, probabil, o victorie, personal indraznind chiar un pronostic – cel putin 4 puncte si cel mult 5. Pe de alta parte, australienii sunt imprevizibili, putand oricand sa contrazica chiar si pe cei mai abili pariori…
Week-end-ul acesta este pauza in Tri Nations, urmand ca pe 22 august, la Sydney, Australia sa intalneasca Noua Zeelanda. Este o sansa pentru ambele echipe sa-si dreaga imaginea serios sifonata in urma meciurilor cu sud-africanii. Citeam zilele trecute ca in parlamentul de la Wellington s-a discutat intr-o sedinta extraordinara situatia All Blacks, dar si faptul ca Dan Carter va reveni in prima echipa, iar pentru australieni aceste vesti nu pot fi deloc imbucuratoare… Dar, dupa cum spuneam, Wallabies au fost mereu capabili de figuri frumoase, astfel incat nu putem decat sa asteptam cu interes meciurile urmatoare…


Jimmy O'Connor evitand placajul lui Victor Matfield


Tatafu Polota-Nau inaintand impetuos prin apararea sud-africana


Pierre Spies, unul dintre cei mai buni sud-africani de pe teren, "tamponandu-l" pe Richard Brown


Matt Giteau si Richard Brown ispasindu-si pacatele...


Drop-goal a la Morne Steyn


Bakkies Botha si "Beast" Mtawarira pregatindu-se sa-l inalte in tusa pe "Big" Vic


Jean de Villiers in lupta pentru balon cu Berrick Barnes


Placaj marca Heinrich Brussow


Pierre Spies in lupta cu aproape intreaga inaintare a Wallabies

Ispravile lui Batman in partidul republican

Am vazut si eu, ca tot omul, ultima gaselnita a fortelor reactionare de peste ocean, refractare la politicile de deschidere si consens inter-confesional si inter-rasial, precum si la cea de intr-ajutorare tovaraseasca intre diferitele clase care alcatuiesc societatea americana, promovate de presedintele Barack Obama – caricaturizarea imaginii sale pana la asemanarea cu personajul Joker din „The Dark Knight” (vezi foto). Asta pentru ca, sustin fortele reactionare, presedintelui ii place sa „o arda” cu fratii lui africanii, are „neobrazarea” sa sustina ca islamul nu promoveaza violenta si terorismul si, mai ales, are tendinta de a fi risipitor si de a arunca banii castigati din greu, cu sudoarea milioanelor de chinezi, pakistanezi, indieni si bangladeshi angajati cu contracte de colaborare de catre companiile multinationale cu sediile pe Wall Street, pe programe de protectie si investitii sociale, riscand sa transforme America, Doamne fereste!, intr-o Suedie sau Finlanda… Asa ca, au stat dansii si s-au gandit cum sa-i spuna prezidentului… I-ar fi spus „nigger”, asa cum probabil il numesc in discutiile particulare, dar si-au dat seama ca o societate atat de sensibila la chestiunile legate de corectitudinea politica, ca societatea americana, nu ar inghiti usor asemenea vorbe grele. Asa ca i-au spus „socialist”, care in limbajul democratiei de pe-acolo s-ar traduce intr-un soi de „ma-ta-i curva!”.

Niciodata n-am inteles de ce americanii fac atatia clabuci la bot cand vine vorba de socialism. Pana la urma, ce-i asa de rau in socialism si cei asa de bine in capitalism, de au ajuns toti prostii sa se inchine la el mai mult decat la icoane? Eu sunt socialist si mereu am recunoscut acest lucru. Socialismul mi se pare mult mai uman si cu efecte mai benefice ca liant social decat capitalismul. Acesta din urma propune egoismul si dorinta de inavutire prin orice mijloace ca reteta a implinirii absolute, prezinta lumea ca pe un spatiu al concurentei acerbe, dupa tiparul „dog eat dog”, promoveaza consumerismul si corporatismul si substituie libertatile politice calculelor de natura economica. Alaturarea falsa a liberalismului politic principiilor liberalismului economic este doar o minciuna a dreptei, o ideologie la fel de falsa precum cea in care comunismul de dreapta foloseste in discursul sau termenul de „democratie”. Liberalismul politic acopera, in spatiul doctrinar contemporan, o buna parte a principiilor social-democrate (sau socialiste, daca vreti!), din acest motiv, americanii si britanicii considerand liberalismul mai degraba un curent de stanga. Din punct de vedere economic, liberalismul este insa un lup in piele de oaie, folosindu-se de democratie pentru maximizarea profitului economic. Acest lucru nu ar fi o problema, pentru ca, pana la urma, toti ne dorim sa traim in societati prospere, daca nu s-ar promova individualismul la rang de ideologie. Astfel incat, capitalistii liberali doresc progresul economic pe calea individualismului, fara sa se gandeasca la faptul ca, in final, pestele cel mai mare ii va inghiti pe cei mai mici, triumfand, in cele din urma, conceptia despre „drept si libertate” a celui mai puternic. Acest lucru poate fi vazut in corporatismul modern, forma de organizare economica si sociala care prefigureaza sfarsitul capitalismului, in cadrul careia, respectandu-se principiul „concurentei pe o piata libera”, companiile cele mai mari le inghit pe cele mai mici. In final rezulta structuri de tip monolit, in care accesul produselor pe piata, reglementarea nivelurilor de pret si aria de optiuni ale consumatorilor vor fi stabilite strict de corporatia care domina piata. Nu se poate spune, asadar, ca drumul spre iad nu este pavat cu bune intentii! De asemenea, de la acest punct, nu vad cum „democratia” si „libertatea” nu sunt ninic mai mult decat simple vorbe in vant, folosite, eventual, doar ca sloganuri pentru mobilizare electorala, asta atata timp cat se vor mai considera necesare alegerile libere si nu se va considera mai degraba oportuna luarea deciziilor politice in cadrul consiliului de administratie al Companiei.

Desi pare orwellian, un astfel de scenariu este in conditiile noii ordini mondiale unul perfect realizabil. Este de notorietate, deja, influenta pe care marile companii americane o au asupra luarii deciziilor politice la nivelul executivului si banuiesc ca nimeni nu mai este atat de natarau incat sa creada ca ultimele conflicte din Irak si Afganistam in care sunt implicate Statele Unite au izbucnit din cauza ca ultra-consevatorii lui George Bush Jr. (un fel de natinalisti, gen Romania Mare, dar cu vederi economice de dreapta) nu mai puteau sa puna noaptea geana pe geana din cauza amenintarilor teroriste venite din partea unor crescatori de capre si nici din cauza grijilor pentru popoarele oropsite sub regimul lui Saddam Hussein ori al talibanilor afgani. Inchisorile CIA, abuzurile armatei americane si ale firmelor de securitate care au concesionat servicii de paza si protectie in zonele de conflict, sutele de „suspecti” incarcerati fara nici un temei legal, in virtutea unor „ordine secrete” sunt doar cateva dintre dovezile acestor griji. Si totul pentru ca masinaria energetica americana, aflata in totalitate sub controlul companiilor private (pentru ca, deh, asa e in capitalism), are nevoie de petrol ieftin, petrol obtinut cu sangele soldatilor americani si al civililor afgani si irakieni.
Faptul ca presedintele Obama a luat hotararea sa limiteze costurile financiare si umane ale acestor razboaie a starnit un val contestator fara precedent, nu din partea americanilor de rand degraba belicosi si dornici sa-si sacrifice vietile pe altarul democratiei, ci din partea opozitiei republicane, inca sub puternica influenta a grupului ultra-conservator. Inchiderea inchisorii de la Guantanamo si anularea unor contracte ale firmelor de securitate care actionau in teatrul de razboi i-au transformat pe presedintele american in dusmanul numarul unu al securitatii nationale. Faptul ca Obama nu mai are nevoie de acest razboi, fara indoiala nu se datoreaza modului sau „hippie” de a gandi si vedea lumea. Poate ca nu mai are nevoie de petrol, care este oricum pe sfarsite, si se gandeste la o reorientare a strategiei energetice americane, cu atat mai mult cu cat colegul sau de partid Al Gore a si fost premiat de Parlamentul Norvegiei cu Premiul Nobel pentru Pace, ca recunoastere a meritelor sale si ale grupului sau de lobby pentru grija sa fata de mediul inconjurator, prin promovarea combustibilior nepoluanti. Chiar si asa insa, ca gest pur umanitar, decizia lui Obama nu poate fi decat una laudabila.

Al doilea motiv pentru care opozitia republicana a luat foc a fost decizia executivului american de a initia o noua abordare in ceea ce priveste sistemul serviciilor sociale, in special cele din sanatate si educatie. Daca problemele educatiei nu au starnit atatea controverse dat fiind faptul ca interesul publicului pentru crearea de fonduri pentru educatia copiilor era scazut si relativ neprofitabil pentru companiile de asigurari, sau, dupa cum s-ar spune in familia Bush „niggers and rednecks don’t need school, anyway… They could join the Army!”, chestiunea asigurarilor de sanatate a fost una care, in ultimii douazeci de ani a tinut capul de afis al discutiilor referitoare la necesitatea redefinirii politicilor sociale. In plina recesiune si in conditiile in care statul american si-a asumat responsabilitatea salvarii companiilor private cu fonduri de la buget, adoptarea unor masuri tip „welfare state” este o chestiune de bun simt, menita sa arate tuturor contribuabililor, nu numai unora dintre ei, ca America inca mai este o democratie solidara. Bun simt care, intre noi fiind vorba, a fost destul de mult ultragiat in momentul in care reprezentantii marilor companii au venit cu avioanele private sa cerseasca la Washington coltucul de paine care le-ar fi ajutat sa treaca peste lunga vara secetoasa. Aceleasi companii, prin vocea purtatorilor de cuvant implantati in partidul republican, il denumesc acum pe Barrack Obama „socialist”, adica in cel mai urat fel in care poate fi denumit un american, spunand ca este inadmisibil ca banii pe care acestea le varsa la bugetul central, prin platirea de taxe si impozite sau prin introducerea in tara a profitului scos de pe urma exploatarii in regim de sclavaj a mainii de lucru din tarile lumii a III-a (ca, deh, asa e daca ne-a placut globalizarea!) sa fie atat de prost administrati si redirectionati catre un lucru atat de ridicol, precum sanatatea publica! Nimeni nu a vorbit insa de risipa atunci cand s-a pus problema suplimentarii cu sume de-a dreptul paranoide a bugetului pentru aparare, lucru insa lesne de inteles in conditiile in care razboiul a devenit calea cea mai la indemana pentru promovarea spiritului antreprenorial american, chiar si in zone in care oamenii locului nu au nevoie de acest lucru… Iar vina este numai a presedintelui american, care in loc sa dea de-a dura cu impertinentii pe scarile Casei Albe si sa le explice, intocmai ca pe limba lor, ca in capitalismul American lucrurile nu stau la fel ca in capitalismul romanesc, in care cifra de afaceri a companiilor private e rotunjita numai de afaceri cu statul, pe bani publici, a acceptat sa negocieze cu acestia infuzii de lichiditati de ordinul miliardelor de dolari, tiparind moneda si riscand un indice inflationist fatal pentru o economie aflata in criza, fie ea si economia americana.

Ce mi s-a parut totusi, interesanta, a fost alegerea personajului in jurul caruia sa se realizeze caricaturizarea meclei prezidentiale – personajul Joker din ultimul Batman. Jokerul lui Chris Nolan nu este acelasi Joker lovit de o ticneala deopotriva malefica si burlesca, precum Jokerul lui Tim Burton. Personajul lui Nolan este mai mefistofelic, sugerandu-i dileme faustiene unui Batman aflat in fata unor alegeri la capatul carora, indiferent de optiune, isi va pierde sufletul… Intocmai dupa cum, conform celor sustinute de dusmanii presedintelui, deciziile Casei Albe, impuse si majoritatii democrate a parlamentului, vor intina spiritul curat, pur si dur al democratiei americane, esuandu-o spre o zona „periculoasa”, vecina cu acele ideologii periculoase promovate de niste trogloditi scandinavi… Noroc insa cu Batman, care probabil va avea si el ceva de spus... un cuvant greu!
Cum ar spune Mark Renton: „Sneaky bastards, don’t you think…?” Capitalisti fara suflet, dar mintosi intr-ale umblatului printre simbolurile artei… Chiar si asa, vorba pastorului din Galileea: „Degeba minte, fara suflet!”

Vom continua spurcarea capitalismului odios si cu alte ocazii…