Vuitton se pregateste sa moara...

Ieri am vazut la stiri ceva care o sa intristeze pe toti amatorii de chilipiruri “originale”… cica primaria din Venezia a luat hotararea sa asmuta politia impotriva negustorilor de marafeturi si sa reglementeze comertul stradal. Si au aratat imagini cu niste africani care carau niste gentoaie cat toate zilele in care erau indesate niste gentute mai mici… Viutton, Gucci… fleacuri… din’astea… “Eftin si bun!” Pentru 20-25 de euro fiecare domnita isi putea achizitiona o gentuta “original, sir, trust me!”, din piele, cu cusatura, pana si cu staif de la “mama lui”. Pai ce… ii cade mana chinezului sa scrie Vuitton cu doi de”t”? S-au dus vremurile lui Ruibok, Mike sau Adibas… doar n-o sa se duca Vuitton sa dea in judecata atelierele ambulante de pe Dumnezeu stie ce vapor bantuitor pe oceanele lumii si sa-i ceara daune pentru dreptul la proprietete intelectuala.
In plus, toata lumea este multumita. Cel mai multumit este, in primul rand, chinezul de pe vapor, care cu o masina de cusut de fabricatie cehoslovaca si folosind musamaua cu care se capitoneaza camerele de presurizare ale vaporului face niste Gucci-uri si Vuittoane mama, mama! Ajunge vaporul in port mai adus de spate, dar cu cala plina de jucarele pisicesti. Seara, vin negrisorii, descarca marfa, platesc pretul corect… cam 5 euro pe gentuta fara TVA (sunt caterincos rau, nu-i asa?) si a doua zi ii vezi ’colo, pe debarcader la San Marco, imbiind musterii: „Original, sir!” Negrisorii sunt si ei multumiti, care se vad astfel cu „o meserie pe mana”, vorba lu’ nea Vasilica Turcu, nefiind nevoiti sa se apuce de nenorociri si ciordeli si in felul asta sa creasca riscul de a fi imbarcati, poate chiar pe vaporul cu care au adus chinezii gentutele, si trimisi acasa, la casuta din copac. Mie negrisorii astia chiar imi sunt simpatici… Mi-aduc aminte ca anul trecut m-au convins sa cumpar de la ei doua gentute colorate, una pentru Monica Pisica si una pentru sor’mea… Si inca am avut noroc ca m-am miscat repede, pentru ca erau si alti clienti la coada care puteau sa-mi sufle „pomana”… Unde mai pui ca, dupa cateva minute, negrisorii adunasera taraba si fugeau de le sfaraiau calcaiele, cu caralii pe urmele lor.
Apoi ar trebui sa fie multumit Luis Vuitton insusi… dac-o mai fi printre noi, cei relativ vii, pentru ca ii pica tocmai bine o reclama „moca” pe strazile Venetiei. Pentru ca, hai sa fim seriosi, de unde au bani turistii sa dea 4-5000 de euro pe o gentuta, daca nu cumva sunt rusi…? In schimb toata lumea se va lauda acasa ca si-a luat un Gucci sau un Vuitton de la Venetia… Ca doar are si eticheta si staif scris corect gramatical. Si uite asa Vuitton patrunde in toate casele, nu doar in alea cu termopane la geam, aude lumea de el si-i mai creste un coi in frunte…
In fine, cei mai castigati sunt pisicile si cocaletii. Vom incepe, la fel ca in democratia islamica, cu barbatul. Se duce si el… la Venezia, sa zicem… cu o treba… Acasa, fetita lui de Crangasi ii zice: „Ia-mi, pisi, si mie ceva cand te-ntorci acasa… O gentuta!” Acum el stie ca dansa a vazut ce firme se poarte in lumea buna, ca doar vorba aia, toata ziua sta agatata cu ochii pe teveu la Moni Columbeanu si la alte pipite sarite direct din oala cu fasole in frapiera cu icre negre. Asa ca, are habar marlanul catre ce sa se orienteaze… Acum, evident, ca nu-i atat de prost sa ia una din magazin, care si la reduceri costa peste 1500 de euro… Desi o iubeste pe „printesa” lui, in adancul fiintei sale stie o astfel de investitie „sentimentala” nu se justifica etic. Oricat de aburit ii este creierul de la atatea manele, stie ca Crangasi nu-i Monte Carlo. In plus, are nevoie de bani… mai de-o „bagaboanta”, mai de-un chef cu lautari… Astfel ca… 20-25 de euro pe un Vuitton este, ontologic vorbind, pretul cel mai corect…

Pisicile, printesele si alte turiste ies si ele, de asemenea, in castig. Se plimba, spera sa cunoasca si ele un italian dragut, chiar daca mai in varsta – oricum mai bun decat „saraciile” de baieti de-acasa, care n-au bani nici de-o shaorma, d’apai de sa le scoata si pe ele la un Mec sau la un strand mai acatarii, altul decat „Trei Ligheane”. Daca izbandesc sau nu, fetele noastre, in amor, asta e treba lor… da’ un Vuitton tot isi cumpara si ele… si tot de la negrisorii nosti, evident, ca de la magazin este mai greu, in lipsa unui sponsor indragostit ca un motan. Partea comica e cand ajung inapoi, in tara. In mod sigur n-o sa spuna nici una dintre ele ca a cumparat gentuta de la unu care sprijinea bordura cu bucile. Are si ea (fata, nu bordura) o prestanta, totusi! Si nici ca a cumparat-o de la magazin pentru ca, hai sa fim seriosi, toti cunoscutii ei stiu ca paralele pe care le dai pe o astfel de geanta nu le iei pe fatuca noastra si pe toata familia ei de rahoveti amarati, nici daca ii duci la targul de sclavi de la Timbuktu. Asa ca o sa spuna „Nu, fata, am primit-o cadou!”, asta chiar daca prietenele ei or sa-si dea coate si-or sa-si spuna, pline de pizma pe reusita in viata a amicei lor, „Heheheee… da' cata pula o fi supt, saraca, pentru Vuittonu’ ala…!” Ea se va uita insa, triumfatoare in ochii lor, pentru ca, oricum, e mai bine sa fi luata drept curva, decat o amarasteanca proasta care nu a reusit ninic in viata din cauza ca s-a incurcat in principii morale total neproductive in conditii de recesiune economica. Dupa cum vedeti, toata lumea era multumita… si asta cu doar 20-25 de euro…
Acum aceste lucruri se pare ca vor fi trecut si asta pentru ca primariei din Venezia i se pare necultural sa-i lasi si pe altii sa-si traiasca viata, in ritmuri de dans din buric. Rusine!

Un meci cat o istorie

Rugbistic, sud-africanii reprezinta natiunea cea mai interesanta… Mai interesanti chiar decat neo-zeelandezii. Desi au ratat primele doua editii ale Cupei Mondiale, cea din 1987 si cea din 1991, rugbistii Springboks au castigat doua titluri, in 1995 si in 2007, fiind, alaturi de Australia, singura nationala detinatoare a doua cupe mondiale. Mai mult decat atat, dupa aproape jumatate de secol de „ostracizare” din partea comunitatii rugbistice mondiale, provocata de politica de apartheid dusa de guvernul de la Pretoria, sud-africanii nu au renuntat la investitiile si sacrificiile facute pentru practicarea acestui sport, organizand cel mai puternic campionat provincial, Currie Cup si investind mai mult ca oricare altii intr-o echipa Springboks devenita emblema si mandria unei natiuni. Organizarea si performantele rugby-ului sud-african au fost confirmate odata cu acceptatea in Super 14, campiontul provincial organizat de SANZAR (for rugbistic ce cuprinde federatriile sud-africane, neo-zeelandeze si australiene), a cinci echipe sud-africane (Bulls, Cheetahs, Lions, Sharks si Stormers), „luand fata” australienilor, prezenti doar cu patru echipe, depasiti doar de neo-zeelandezi, cu sase echipe prezente in competitie. Anul acesta, Bulls, franchiza orasului Pretoria, a castigat titlul Super 14, pentru a doua oara in trei ani, dupa ce in 2007 reusise performanta similara dupa o finala disputata impotriva compatriotilor de la Sharks. Performanta cea mai notabila a acestui an este fara indoiala victoria impotriva Leilor Britanici, Springboks castigand primele doua partide si pierzand-o pe ultima, care, oricum, se disputa doar pentru palmares…

Istoria rugbiului sud-african incepe odata cu primul turneu efectuat de British Isle’s Tourists (precursori ai Leilor Britanici) in anul 1891. Desi au castigat fara drept de apel toate cele douazeci de meciuri, britanicii au revenit cinci ani mai tarziu, in 1896, pentru alte 21 de partide, dintre care patru impotriva unei selectionate denumite pentru prima oara „Africa de Sud”, asta in conditiile in care nu exista o entitate politica independenta si denumita ca atare, ci doar o posesiune a Imperiului Britanic. Britanicii au castigat trei meciuri, dar sud-africanii au castigat unul, demonstrand ca jocul lor era vizibil superior celui practicat in urma cu cinci ani. De asemenea, tot pentru prima oara apare si tricoul verde culoarea mirtului, propus de capitanul Barry Heatlie in onoarea primului club de rugby infiintat in Africa de Sud, Old Diocesian Football Club, culoare devenita simbolul echipei Springboks. Popularitatea rugby-ului a crescut intr-atat in randul afrikaanerilor, incat in anul 1902, in timpul celui de-al doilea razboi al burilor, cu prilejul unui armistitiu semnat intre combatanti, s-a disputat un meci intre o echipa a armatei britanice si una formata din localnici buri. Un an mai tarziu, britanicii pierdeau atat razboiul cu burii, cat si turneul din Africa de Sud, „leii” remizand in doua partide si pierzand una. Devenise evident populatiile indaratnice cu sange franco-germano-olandez deveneau o mare natiune rugbistica.
Turneul din 1906-1907 a consfintit superioritatea echipei sud-africane atat asupra britanicilor, cat si asupra francezilor, acestia din urma fiind invinsi cu scorul de 55-6, incasand 13 eseuri. Cu prilejul acestui turneu este adoptata emblema echipei, antilopa, capitanul Paul Roos numindu-si echipa in fata presei ca „De Springbokken”. Urmatorul turneu european, din 1912-1913, a reprezentat primul Grand Slam al sud-africanilor, acestia invingand toate natiunile britanice si Franta. Alaturi de Noua Zeelanda, Springboks era cea mai puternica natiune rugbistica a lumii.

Intalnirile dintre Africa de Sud si Noua Zeelanda incep in anul 1919, cand echipa de rugby a armatei neo-zeelandeze efectueaza un turneu la Cape Town, pentru ca in 1921 sud-africanii sa efectueze primul turneu in Insula Neagra, pentru trei meciuri contra All Blacks. Cele doua echipe si-au impartit cate o victorie, ultimul meci incheindu-se la egalitate. Pana in prezent s-au disputat 77 de partide intre cele doua echipe: neo-zeelandezii au castigat 42, sud-africanii 32, in vreme ce 3 meciuri s-au terminat indecise. Pentru iubitorii rugby-ului, intalnirile Springboks vs All Blacks reprezinta derby-ul suprem, egalat poate doar de Anglia vs Franta.
Istoria rugby-ului sud-african poate fi rezumata in trei cuvinte: sange, sudoare si multa dragoste. In ciuda anilor de izolare, in ciuda asocierii cu politica de apartheid, Sprinboks este acum cel mai bun exemplu al unitatii noii natiuni sud-africane.

Sambata a avut loc la Durban, pe ABSA Stadium, cea de-a 77-a partida intre Africa de Sud si Noua Zeelanda. Favoriti, sud africanii au castigat intalnirea ci scorul de 31-19, consfintindu-si pozitia de lideri mondiali. Uvertura lui Bulls, Morne Steyn, devenit titular dupa accidentarea lui Ruan Pienaar, a marcat toate punctele echipei sale, depasind performanta unei alte uverturi de legenda, neo-zeelandezul Andrew Merthens, care marcase, in 1999, 28 de puncte Australiei, stabilind recordul competitiei. De partea cealalta, linia II Isaac Ross a marcat eseul oaspetilor, Stephen Donald si Luke McAlister reusind restul punctelor. Noua Zeelanda a fost apatica, aratand pofta de joc doar in primele 15 minute, cand a si condus pe tabela, dupa care s-a aratat fara solutii in fata jocului impetuos si bine aranjat tactic al sud-africanilor. Oamenii meciului pentru All Blacks au fost din nou perechea de centri Ma’a Nonu si Conrad Smith; nesustinuti, din pacate, de restul echipei acestia si-au vazut suprimate tendintele ofensive in fata unei aparari de fier a rugbistilor „springboks”. Inaintaea neo-zeelandeza a suferit atat pe gramezile fixe, la nivelul liniei I, unde s-a observat lipsa lui Neemia Tialata, cat si in tuse, absenta unui prinzator de talia lui Ali Williams cauzand prestatii mediocre unei linii II „incropite” din Isaac Ross si Brad Thorn. Cat despre celebrele aripi neo-zelandeze, acestea se pare ca sunt istorie, Joe Rokocoko si Sitiveni Sivivatu aratand ca niste jucatori care nu mai au nimic de demonstrat.

Africa de Sud a stralucit! Incep sa realizez ca echipa de acum poate fi cea mai buna dintre toate cele pe care le-am vazut jucand de cand urmaresc rugby. Pe inaintare, antrenorul Peter de Villiers a realizat una dintre cele mai inteligente formule, bazandu-se pe relatiile de joc dintre componentii diferitelor linii, considerand utila experienta acestora capatata la selectionatele provinciale. Astfel, intreaga linie I este compusa din rugbisti de la Sharks, Tendai Mtawarira, Bismarck du Plessis si John Smit, acesta din urma fiind mutat de pe postul de taloner, cu care era obisnuit la nationala, pe cel de pilier de parte inchisa, tocmai pentru a se simti confortabil pe postul traditional de la echipa sa provinciala. Linia II, Bakkies Botha si Vic Matfield, este aceeasi cu cea de la Blue Bulls, perechea de flankeri, Heinrich Brussow si Juan Smith, evolueaza in Super 14 pentru Free State Cheetahs, iar inchizatorul Pierre Spies, foarte util in jocul de margine, joaca la fel ca si linia II, pentru Bulls.
Aceasta tactica pare sa fie cea castigatoare pentru Springboks. Omul meciului nu avea cum sa nu fie Morne Steyn, pentru cele 31 de puncte marcate, insa mie mi-a placut din nou tanarul flanker Heinrich Brossow. Purtator al tricoului cu numarul 6 si inlocuitor al lui Schalk Burger, la doar 1,80 m (inaltime in nici un caz recomandata unui flanker de parte inchisa), Brussow a reusit 12 placaje decisive, remarcandu-se ca lider al apararii echipei sale.
Noua Zeelanda a pierdut al doilea meci consecutiv pe taram african si este in criza. Lipsa lui Carter si a lui Williams, neputinta treisferturilor si nu in ultimul rand deciziile gresite in tactica si alcatuirea echipei luate de antrenorul Graham Henry par sa fi ingropat in acest sezon teribila masina de rugby All Blacks…
Dar sa nu anticipam, pentru ca neo-zeelandezii sunt renumiti pentru revenirile lor spectaculoase… Urmatorul meci, ultimul pe care sud-africanii il vor mai desfasura acasa, va fi cel impotriva Australiei si se va disputa la Cape Town, pe Newlans Stadium. Este greu de dat un pronostic, intrucat australienii sunt odihniti, avand timp vreme de trei saptamani sa prgateasca meciul. Springboks, desi au jucat in ultimele doua saptamani in fiecare sambata, par sa fi prins aripi in urma victoriilor cu Noua Zeelanda. Va fi interesant…


Imagine reprezentativa pentru meciul de sambata. Heinrich Brussow placandu-l pe Ma'a Nonu...

Cum am devenit cea mai nashparlie persoana pe care o cunosc

Cand am luat hotararea „infiintarii” acestui blog am intentionat sa nu-l structurez sub forma unui jurnal, pentru ca am considerat ca din moment ce nu prea ma intereseaza pe mine ce mi se intampla, cu atat mai putin i-ar interesa pe altii. De aceea am ales sa vorbesc despre lucrurile care imi plac si nu despre mine, asa cum obisnuiesc majoritatea bloggerilor infatuati si plini de greseli gramaticale. Uneori reusesc, alteori nu… bunaoara mi-as dori sa scriu mai mult despre carti, filme si muzica, mi-as dori sa-mi cultiv simtul umorului (pe care, tre’ sa recunosc, ca l-am cam „tocit” in ultimii trei ani, de cand m-am retras din lume), sa postez mai multe poze realizate de mine… sa creez un spatiu mai colorat, o literatura de internet mai vie si mai de calitate. Vreau sa evit clisee intelectualiste, sa imi ascult mai mult inima, sa dau mai mult credit poeziei si sa ma lepad de criticism…

Cu toate acestea, in ciuda bunelor mele intentii, devin mai nashparliu pe zi ce trece… Cred ca din cauza ca imbatranesc, lucrul acesta determinandu-ma da devin mai uracios, mai intolerant, mai violent - desi nu am decat 29 de ani, ma port intocmai ca la 50… Inca de acum trei ani am inceput sa-mi resping prietenii, cu care nu ma mai vad deloc, am devenit ipohondru, m-am lasat de fumat si am inceput un program riguros de exercitii fizice. Imi doresc sa devin vegetarian, nu mai pot sa mananc mai mult de 100 de grame de carne rosie la o masa si nu mai consum decat alimente trecute printr-un riguros control al calitatii… fara junk, fara sare, fara hrana din plastic. In plus, am devenit simandicos… beau numai ceaiuri verzi si rosii, imi place John Frusciante si Bill Corgan, am devenit mai ecologist decat eram imainte, imi cultiv manierele si exersez aproape zilnic la chitara. Ascult muzica buna, citesc chestii destepte si beau vin… Si cu toate acestea devin mai nashparliu pe zi ce trece…

Zilele trecute am avut o revelatie destul de… incomoda… si anume ca, orice am face, nu prea are cum sa fie mai bine ci, dimpotriva, mult mai nasol. Avea dreptate Sick Boy din „Transpotting”… „fost-ai, lele, trandafir, iar acum esti bors cu stir”. Singura certitudine este aceea ca imbatranim si ca nu putem impiedica cu ninic acest lucru… Mai pacalim sanatatea sau, cel putin, aspectul sanatos inca vreo 10-15 ani, pana pe la 45 de ani… dupa care, gata! Ne dam seama ca tot ce-a fost de spus si de facut s-a ispravit, iar daca nu am reusit sa realizam acel lucru cu adevarat esential pentru existenta noastra, acel lucru care sa ne evidentieze ca entitate trecatoare prin aceasta lume care, oricum, este doar umbra de fum - nici nu mai avem cum, de atunci inainte. Si chiar asa, tot vom sta bine, pentru ca nu vom trai cu sentimentul iminentei mortii… Pentru acest lucru va trebui sa mai asteptam inca 10, poate 15 ani, daca suntem norocosi… Deci… avem 30 de ani si inca pe atat de mancat malai. Segment temporal aproape nesemnificativ, daca stam sa ne gandim ca parca mai ieri eram pisati pe noi de emotie, in prima zi de scoala…
Ca sa rezumam chestiunea macroexistentiala a fiintei, abia ce deschidem ochii, ca-i si inchidem. Si nu ne putem abtine de la a remarca faptul ca este inca o perspectiva optimista, in comparatie cu chestiunea microexistentiala… adica ce se intampla intre cele doua zbateri de pleoape. Copilarim, crestem, cunoastem oameni, ne lepadam de ei, strangem obiecte, sanctificam obiecte, iubim, uram, ne umplem de regrete, ne pocaim… facem totul ca viata noastra sa nu fie anosta si banala, aderam la idei si ne identificam cu toate mofturile timpurilor noastre, visam la arhetipuri si ne mintim perpetuu, spunandu-ne ca lucrurile vor fi mai bine cel putin incepand de maine, facandu-ne ca nu vedem dezordinea de la capatul zarvei noastre entropice. Ne sacrificam libertatea pentru a deveni responsabili si indatorati lumii acesteia, locuim la bloc si cautam supape pentru debuseul neimplinirilor noastre in vacante, meciuri si concerte rock. Iubim atat de mult incat ne vindem sufletul celorlati, dar ne punem sperantele intr-o zi de maine dispusa mai mult ca oricand sa ne insele asteptarile. Spunem ca nu credem in „cariere” si in „bunastare calduta”, dar acordam peste 50 de ore pe saptamana serviciului, vrem familii, copii si prieteni, dar avem aproape 30 de ani si incepem sa ne simtim bine cand bem singuri…
Pentru ca nu am nici 30 de ani si, totusi, aceste ganduri mi-au electrizat neuronii, m-am hotarat sa vorbesc si despre mine si sa ma pun in capul listei celor mai nashparlii personaje. Blogul meu va fi in continuare unul care va cocheta cu schizofrenia, osciland caterinca cu chestiile serioase, chiar si atunci cand gravitatea momentelor si bunul simt vor recomanda atitudini mai moderate. Scopul acestei noi sectiuni este tocmai acesta… pornalaul, pentru ca, in ciuda patimilor si chemarii noastre spre asceza, pana la urma asta suntem… vorba lui Sexy Braileanca, niste fiinte porno…
Urmeaza Traian Basescu!

Africa de Sud vs Noua Zeelanda, sau despre cum Craciunul nu vine decat o data pe an...

Ne minunam in cronica primului meci din Tri Nations cum nu i se poate intampla decat unei echipe precum Noua Zeelanda sa joace mai slab decat adversarii sai si cu toate acestea sa castige meciul… (Mai spuneam si ca voi incerca sa fiu mai prompt cu urmatoarea cronica si… iata-ma! Azi e joi si vorbim despre un meci care a avut loc sambata… dar, ma rog… lenea e, ca de obicei, pe garduri!) Daca, insa, ulciorul cam ciobit si fara toarte pare sa mearga la apa doar cand vine vorba jocurile impotriva australienilor, nu acelasi lucru este valabil in cazul partidelor cu Africa de Sud. Iar neo-zeelandezii, baieti destepti cel putin intr-ale rugby-ului ar fi trebuit sa stie acest lucru si sa nu abordeze meciul in acelasi mod superficial si lipsit de chef, organizandu-se parca sub deviza „Daca nu curge, pica… Doamne-ajuta!” Mai mult, atat de „sedusi” au fost rugbistii din „insula neagra” de prestatia lor din meciul cu Australia, incat s-au decis sa foloseasca aproximativ aceeasi echipa, cu deosebirea ca l-au lasat pe banca de rezerve, unde de altfel, in cel mai fericit caz ii este locul, pe Cory Jane (hehehe!...asta nu-i nume de fata?!?... parca am mai facut gluma asta, nu-i asa?) si l-au introdus pe Joe Rokocoko, jucator despre care, pe masura ce-i urmaresc evolutiile, sunt din ce in ce mai convins ca si-a trait traiul si si-a mancat malaiul… A doua modificare din echipa All Blacks s-a produs la nivelul mijlocasilor la gramada, Jimmy Cowan fiind inlocuit de Brendon Leonard, Piri Weepu, probabil mai bun decat cei doi la un loc, ramanand din nou pe banca de rezerve, acest lucru aratandu-ne, inca o data, lipsa de inspiratie devenita deja proverbiala a antrenorului Graham Henry. Noua Zeelanda a pierdut in raport de 3-1 tusele, resimtind acut lipsa lui Ali Williams, si a acordat 11 penalitati adversarilor. Pe langa aceste erori, neo-zeelandezii au batut totusi de 14 ori linia avantajului, dar au si ratat 12 placaje, primind in consecinta 2 eseuri, prima oara in minutul 24, marcator Ruan Pienaar, iar a doua oara in minutul 72, prin Jaque Fourie. All Blacks au marcat eseul prin centrul Conrad Smith, pentru a doua oara consecutiv cel mai bun om al echipei sale in fazele de atac. Uvertura Stephen Donald si-a facut din nou datoria, precis dar lipsit de stralucire, marcand 5 din 6 lovituri de picior (1 transformare si 4 penalitati). Chiar si asa, Noua Zeelanda a pierdut cu 28-19, fiind condusa pe tot parcursul meciului.

Africa de Sud pare sa fie vedeta acestui sezon. Sunt preferatii mei la castigarea turneului si nici nu pot fi altfel tinand cont de faptul ca sunt o echipa nascuta din dragoste pentru rugby. Entuziasmul lor in joc egalaeaza frumusetea fazelor create de echipa Noii Zeelande de la sfarsitul anilor 90 si inceputul acestui deceniu. Sud africanii au de departe cea mai buna inaintare din lume, iar daca in articolul prcedent deplangeam lipsa flakerului Schalk Burger, dupa meciul de sambata am putut constata cum Heinrich Brussow il poate inlocui cu succes pe mult mai celebrul sau coleg, confirmandu-si statutul de mare speranta. Brussow a reusit 8 placaje, fiind alaturi de inchizatorul la gramada Pierre Spies cel mai bun aparator al Springboks. Diferenta de pe tabela ar fi putut fi chiar mai mare in favoarea sud-africanilor, daca acestia nu si-ar fi ratat trei lovituri de pedeapsa, plus ambele transformari ale eseurilor. De mentionat noua postura a lui Francois Steyn, aceea de fundas, in care jucatorul lui Natal Sharks pare sa se simta foarte bine, acesta gresind mai putin decat atunci cand evolua centru, in plus asigurandu-si un post in prima echipa, devenit nesigur odata cu titularizarea ca centrii de catre antrenorul Peter de Villiers a lui Jaque Fourie si a lui Jean de Villiers.
Victorie absolut meritata a sud-africanilor care daca ar fi inceput mai impetuos meciul, ar fi provocat probleme mult mai mari adversarilor. Chiar si asa, Spriongboks au trecut pe primul loc al ierarhiei mondiale, iar capitanul John Smit i-a egalat pe australianul George Gregan si pe englezul Will Carling la numarul de selectii din postura de capitan al echipei nationale, adunand 59 de prezente.

Partida urmatoare se va desfasura sambata, 1 august, la Durban, pe ABSA Stadium si este un bun prilej pentru All Blacks sa-si ia revansa in fata sud-africanilor. Springboks nu poate beneficia de aportul lui Ruan Pienaar, accidentat in meciul de sambata trecuta, in locul sau fiind anuntat Morne Steyn, secondat pe banca de rezerve de Adrian Jacobs. Neozeelandezii au anuntat revenirea lui Jimmy Cowan ca demi-de-melee, dar si accidentarea lui Neemia Tialata, pilierul maori urmand sa fie inlocuit de Owen Franks. Desi s-ar putea sa pierd, am sa mizez pe o a doua victorie consecutiva a sud-africanilor.


Ka Mate!


Deschidere rapida a jocului, cu Ruan Pienaar in prim-plan


Tentativa de "drop" a lui Frans Steyn


"Big Vic" Matfield in actiune...


Brandon Leonard, cautand sa "pacaleasca" placajul lui Ruan Pienaar


Ultimul eseu al Springboks, marcat de Jaque Fourie


Aplauze binemeritate pentru Brian Habana & CO

Paris, Paris!

Pana la urma, finalul Turului Frantei a fost unul previzibil: Contador a castigat, Andy Schleck s-a clasat al doilea, iar Lance a venit pe locul trei. Franco Pellizotti a castigat tricoul de cel mai bun catarator, realizand peste 200 de puncte, cam cate realiza si Richard Virenque in zilele lui de glorie, Thor Hushovd a luat tricoul verde, al celui mai bun sprinter, iar Schleck-ul cel mic, Andy, pe cel alb, al celui mai bun tanar din competitie. Etapa de pe Mont Ventoux a fost spectaculoasa, dar nu atat de spectaculoasa pe cat ne-am asteptat… Juan Manuel Garate a trecut primul, urmat de curajosul german de la Tem Columbia, Tony Martin, considerat pe buna dreptate „revelatia” acestui Tur. Frank Schleck a incercat sa-i „fure” locul de pe podium lui Armstrong, dar incercarile sale de evadare au fost prea pripite si prea „hei-rupiste” pentru a-i oferi vigoarea si constanta atacurilor necesare pentru asigurarea unui avantaj util in fata texanului. Cum era de asteptat, Armstrong, vulpoi batran, nu s-a lasat impresionat de focul de paie iscat de Scleck-ul cel mare, lasandu-l pe acesta sa oboseasca pentru ca, la sfarsitul etapei sa chiar sa reuseasca sa mai adauge inca doua secunde la diferenta dintre ei in clasamentul general. Celalalt duel, cel dintre Alberto Contador si Andy Scleck nu a fost nici el mai spectaculos, spaniolul lasandu-l pe tanarul luxemburhez sa treaca in fata sa, dar nelasandu-i acestuia nici o secunda. La sfarsitul infernalei catarari, Contador era castigatorul Turului Frantei.
In ultima zi, la Paris, s-a baut sampanie, s-au facut poze si s-a pedalat intr-o atmosfera tovaraseasca. Mark Cavendish, cel mai teribil sprinter al ultimului deceniu, a castigat detasat etapa, adaugandu-si cea de-a sasea victorie de etapa in Turul din acest an si cea de-a zecea din ultimii doi ani.
Euskaltel a terminat pe locul sase in clasamentul pe echipe, cel mai bine clasandu-se, dintre rutierii basci, Mikel Astarloza, pe locul 10. Bine, dar e mult loc si de mai bine…
Pentru la anul se anunta o competitie foarte interesanta, cea mai interesanta din ultimii trei ani, intre un Alberto Contador care se apropie de maturitatea sportiva si ambitiosul Andy Schleck, tanarul decis sa-si faca un nume mare in ciclism, acompaniati de nemuritorul Lance Armstrong, care deja si-a anuntat perticiparea in Tur alaturi de o noua echipa, Radio Shack. Am presentimentul ca va fi una dintre cele mai interesante competitii din ultimii ani… Sa fie intr-un ceas cu cuc!

… si sa nu uitam, prestatia comentatorilor Eurosport! Daca pe pacalicii ai’lalti doi nici nu m-am obosit sa-i tin minte, atat de interesanti si spirituali s-au dovedit in comentarii, l-am retinut in schimb pe Manolo… cum care?... Manolo Terzian… Nu citesc presa sportiva si nici emisiunile de sport nu le urmaresc. Uneori, cand pedalez, mai dau teveul pe Sport.Ro si-l las sa vorbeasca de-ale lui, dar nu retin nimic. Manolo, insa, mi-a ramas in minte de la episodul ala cu Giovanni Becali, cand deranjat de intrebarile puse, impresarul pulii si-a iesit din pepeni si a inceput sa-l faca prost, idiot si cacacios, aruncandu-i cu lavaliera in fata si trantindu-i o flegma in freza (partea comica era ca, intr-adeva, intrebarile lui Terzian erau puse aiurea; a incercat sa fie „incisiv”, dar nu a reusit decat sa para un bou, astfel incat, pe undeva, gestul gibonului becaliot se justifica intr-un fel!) Iar prostul de Manolo, in loc sa-i rupa un scaun in cap, cum ar fi facut orice barbat cu o farama de demnitate in el, se tot mira de ce pleaca „invitatul”, in loc sa stea sa continue discutia… Ei bine, Manolo a comis-o si de data asta, in stilul sau, incurcand ciclistii, incurcand etapele, incurcand datele, incurcandu-si intre ei colegii de comentariu. A injurat si el la Lance ca, deh!, se poarta in ultima vreme, ne-a dat citate de acum o suta de ani din „L’Equipe” si „Midi Olympique” pe care le descoperise pe loc cu Google Search, prezentandu-le ca „brand news”, ce sa mai… Noroc ca s-a terminat Turul si poate si el sa se intoarca la ale dansului, respectiv ultimele stiri despre buci si tzatze, intre doua intreceri de voinicie melteneasca, cu protagonisti ca Valahu’ si Oncescu… Hai sictir, mitocane, ca dupa ce ca esti prost, ti-o mai si cauti! Chiar n-as fi crezut ca flegma lui Becali poate capata dimensiuni atat de metafizice…

Povestea unui american la Paris

Nu vreau sa vorbesc despre relatia mea solida, bazata pe respect si devotament cu ciclismul. Stiu despre aceasta competitie inca de pe vremea cand era dominata de Greg LeMond, dar nu o urmaresc decat incepand cu editia din 1996, castigata de Bjarne Riis. Despre Lance Armstrong, pe vremea aceea nu stiam nimic. De fapt, nu stiam prea mare lucru despre ciclism, imi placeau doar peisajele si devotamentul fanilor care se adunau cu zecile de mii pentru a-i incuraja pe competitori pe catararile legendare de pe Col d’Aubisque, Tourmalet, Madeleine, Luz Ardiden, Mont Ventoux, Col du Galibier, Haucatam sau Alpe d’Huez. Am inceput sa tin cu Euskaltel-Euskadi (doar erau basci cu simpatii de stanga!), sa iubesc tricoul alb cu buline rosii si sa ma uit crucis la toti rutierii altfel decat europeni… cu alte cuvinte am inceput sa ma compot ca orice amator de ciclism care se respecta… Victoriile lui Jan Ulrich si ale lui Marco Pantani din urmatorii doi ani mi-au intarit convingerile „pro-euro-soviniste”, astfel incat am ajuns sa ma uit chioras nu doar la americani, ci si la australieni, pe care ii simpatizam firesc si traditional de la rugby, chiar daca, multi ani, ciclisti precum Stuart o’Grady, Baden Cooke sau Robbie McEwen au fost unele dintre cele mai simpatice figuri ale turului. Despre Lance Armstrond inca nimic…

In anul 1999, la doar un an dupa ce revenise in ciclism dupa ce invinsese cancerul, Lance Armstrong avea sa castige Turul Frantei, terminand primul in patru etape. Povestea lui avea sa faca inconjurul planetei. Cu trei ani in urma, la 25 de ani, texanul era diagnosticat cu cancer, sansele lui de supravietuire fiind, conform medicilor, mai mici de 50%. Lance a luptat si a suferit, fiind tinut in viata doar de uriasa sa ambitie si de visul sau cel mai de pret, Turul Frantei. Deja era contaminat cu „microbul francez”, in urma celor doua victorii de etapa obtinute in 1993 si 1995, anii dominatiei absolute a unui alt gigant, bascul Miguel Indurain. Lumea alatura victoria din Marea Bucla povestii extraordinare a ciclistului american, devenit un model al luptei atat impotriva propriilor limite, cat si asupra unui destin necrutator. Pe de alta parte, n-au fost putini aceia care au pus triumful lui Lance si pe seama absentelor atat ale lui Marco Pantani (suspendat pentru dopaj), cat si ale lui Jan Ulrich (accidentat). In urmatorii doi ani, caracterizati prin rivalitatea dintre Armstrong si Ulrich, americanul il va bate la peste sase minute pe german, egalandu-l pe cel mai titrat compatriot participant la competitie, Greg LeMond. Omul care in urma cu cativa ani se lupta pentru viata sa, acum lupta sa atinga gloria absoluta. In 2002 Ulrich era detectat pozitiv la testul anti-doping si suspentat un an din toate competitiile cicliste. Adversarul lui Armstong era acum bascul Joseba Beloki, ocupantul locului 3 in ultimii doi ani ai turului – chiar si asa, texanul va reusi sa obtina, la ultimul cronometru de la Paris, un avans de sapte minute. Un singur tur il mai despartea de legendarii Jacques Anquetil, Eddy Merckx, Bernard Hinault si Miguel Indurain. Va reusi sa intre in istorie in anul urmator, cand il va bate pe Ulrich la 1 minut si 1 secunda, castigand catararea de pe Luz Ardiden in ciuda calebrei cazaturi provocate de „acrosajul” cu sepcuta unui spectator. In acel moment, adversarul sau, Ulrich, s-a oprit si l-a asteptat sa revina, intr-unul dintre cele mai nobile gesturi din istoria sportului, desi germanul, daca ar fi sprintat, ar fi fost castigatorul Turului. In urmatorii doi ani Lance va castiga fara prea mari emotii, la finalul celei de-a saptea victorii anuntandu-si retragerea din ciclism. Castigase pana atunci 22 de etape, dintre care 11 contratimpuri individuale. Un record absolut!

De la acea data nu m-am mai gandit la Lance. Presa din hexagon l-a lovit in cateva randuri, ziarul „L’Equipe” prezentand un amplu articol intitulat „Le mensonge Armstrong”, acuzandu-l de dopaj si practici sportive imorale. Ulterior au aparul doua biografii dedicate americanului, ambele insinuand legaturi intre el si substantele interzise. In tot acest timp Armstong s-a dedicat luptei impotriva cancerului, prezidand congrese internationale si infiintand fundatia „Livestrong”. Turul se afunda in mediocritate si in scandaluri de dopaj. Floyd Landis era „dezbracat” de tricoul galben in luna septembria a anului 2006, dupa ce fusese gasit dopat, anul urmator tanarul Alberto Contador castiga de unul singur un tur in care marii favoriti Ivan Basso, Floyd Landis si Alexander Vinokourov erau lasati „pe marginea bordurii” de instantele sportive, iar in 2008, in cel mai lipsit de „sare si piper” Tur din ultimii ani, se impunea Carlos Sastre Candil. Intrebat ce parere are despre Turul Frantei, Lance a spus, arogant dupa unii, trist si frustrat dupa altii „… pai… ce parere sa am, daca pana si Vandevelde a ajuns sa termine al cincilea…?” Poate de aceea, pe 9 septembrie 2008, Armstrong isi anunta revenirea in editia din 2009, alaturi de echipa Astana, condusa de prietenul si colaboratorul sau, Johan Bruyneel.

Cand am aflat aceasta veste, m-am gandit la doua lucruri: primul si cel mai de bun simt a fost acela ca texanul si-a pierdut mintile. Al doilea, a fost acela ca, in lipsa de alti contracandidati (ca doar nu i-or pune probleme alde Sastre sau Vandevelde) si in conditiile in care cel mai in forma ciclist al momentului, Alberto Contador, ii era coleg de echipa, n-ar fi fost greu pentru Lance sa-si asigure, printr-un exercitiu de „disciplina” al echipei, victoria pentru a opta oara. Privirea timida a lui Contador, stingher intr-o echipa conceputa dupa chipul si asemanarea lui Armstrong, il recomanda pe spaniol ca pe o victima sigura a ambitiilor uriase ale americanului, al carui aparat de marketing cucerise Turul inca dinainte ca acesta sa inceapa… Colac peste pupaza, Contador il mai si intreaba pe Lance, la prezentarea echipelor, cum a reusit sa castige sapte Tururi, starnind ghionturi si zambete cu subanteles, la fel ca intrebarea despre funie in casa spanzuratului, cunoscute fiind ipotezele „victoriilor neortodoxe” vehiculate de presa. De la acel moment, nimeni nu a mai avut nici un dubiu ca Armstrong il va manca cu fulgi cu tot pe spaniolul acela pirpiriu, care si-a permis o astfel de obraznicie…

Iar editia din 2009 a Turului Frantei a inceput linistita ca Mediterana in timpul verii, cu elvetianul Fabian Cancellara tricou galben in primele sase etape, in care relieful de ses a fost predominant, cu italianul Rinaldo Nocentini lider, odata cu aparitia multilor, pana in etapa 14. In etapa 15, din 19 iulie, desfasurata intre Pontarlier si statiunea elvetiana Verbier, Alberto Contador ataca fulgerator din grupul evadatilor, ca Lance odinioara pe Alpe d’Huez si pe ultimii sase kilometri isi asigura victoria de etapa. Tricoul galben era al sau. Armstrong nu l-a urmarit, ba mai mult, nici nu a parut interesat sa imprime un ritm mai alert grupului din care facea parte, pentru a-l prinde pe Contador. Dupa etapa l-a felicitat pe invingator si s-a limitat la consideratii tehnice despre propria evolutie.

In ziua urmatoare fanii lui Euskaltel, printre care si eu, ne-am pus in cap… Mikel Astarloza castiga etapa de 160 de kilometri dintre Martigny si Bourg Sain-Maurice, aducand prima victorie in Tur pentru echipa basca, de la cea a lui Iban Mayo din 2003, de pe Alpe d’Huez. Un lucru foarte interesant s-a petrecut insa in acea etapa… La un moment dat, un grup format din Contador, fratii Schleck, Bradley Wiggins, Vicenzo Nibali si Andreas Kloden s-a rupt de pluton, lasandu-i pe Armstrong si Evans „bouche-bee”. Daca australianul nu si-a mai revenit, Armstrong s-a ridicat din saua bicicletei, a pedalat cu elan proletar si in cateva minute s-a alaturat evadatilor, parand sa-i intrebe „Va distrati, nu-i asa?” La finalul zilei Lance era pe locul 2 in clasamentul general, la 1 minut si 37 de secunde de Contador.

Etapa 17 a apartinut fratilor Schleck, Frank castigand etapa si asigurandu-i fratelui sau, Andy, pozitia secunda in clasament. Contador a trecut linia de sosire alaturi de ei, in vreme ce Lance al cincilea, la 2 minute si 27 de secunde de lider. La sfarsit, eroul nostru declara ca este fericit pentru ca stie ca echipei sale nu ii mai poate scapa victoria finala si ca… il felicita sincer pe Contador.

Ieri a fost etapa de contratimp individual. Contador a castigat, cu 3 secunde in fata lui Cancelara, in vreme ce Armstrong s-a clasat pe locul 16, cinci locuri mai sus de Andy Schleck, fata de care a fost mai bun cu 15 secunde. Astazi este o etapa de plat, care nu pare sa conteze prea mult in clasamentul general, care arata pe primele sale trei pozitii astfel: Contador, primul, Andy Schleck, al doilea si Lance Armstrong, al treilea. Inaintea etapei de maine de pe Mont Ventoux, Contador are 4 minute si 11 secunde in fata lui Schleck si 5 minute si 25 de secunde in fata lui Armstrong… Dar asta se intampla inaintea etapei de maine, care este cea mai importanta a turului…

Turul Frantei de anul acesta a inceput sub semnul rivalitatii fratricide dintre Armstrong si Contador. Inca de la „duma” spaniolului de la prezentarea echipelor, pana la etapa de la Bourg Sain-Maurice, cea cu gestul bataios al texanului, s-a speculat mult pe seama „pizmei” dintre cei doi. Mai mult, s-a caricaturizat atat de mult figura lui Armstrong, incat acesta a ajuns sa fie privit, pe alocuri, ca mosuletul invidios pe zarva zglobie a pustanilor, cu care ar vrea sa se masoare in ciuda puterilor care nu-l mai tin. Contador este eroul zilei, iar Armstrong cel care priveste inainte, nu inapoi, cu manie…
Nimic mai fals insa… Lance a castigat deja ceea ce trebuia castigat – un record imposibil de egalat prea curand, asa ca… de ce ar fi manios? Pe de alta parte se poate pune si intrebarea, de ce s-a intors in tur? Pai… in primul rand ca sa salveze competitia pentru care si-a dedicat intreaga energie si care risca sa-si piarda din stralucirea poetica care a consacrat-o, pentru ca asta a fost Lance – un trubadur, un american exilat de pasiunea sa in Franta, asemeni lui Hemingway, Miller sau Malick. Armstrong nu a rezistat tentatiei de a mai vedea Parisul inca o data de pe saua bicicletei sale.
Apoi mai este „Livestrong”… Aproape toti rutierii poarta bratara galbena ca un simbol al atasamentului si simpatiei pentru toti cei aflati in suferinta. Armstrong vrea sa arate tuturor ca lupta sa nu s-a sfarsit!
Si, in fine, pentru Contador! Turul Frantei nu putea avea un nou rege fara ca acesta sa preia coroana chiar de la cel care a purtat-o victorios vreme de sapte ani. Modul sever, dar parintesc cu care l-a tratat Lance pe spaniol, aparandu-l pe munti de atacurile celorlalti, neatacandu-l atunci cand ar fi putut s-o faca nu spune decat un singur lucru: americanul vede in Contador viitorul stralucit al ciclismului si al Turului Frantei, iar a-l lovi acum pe acest tanar inseamna a lovi viitorul acestui sport. Inteligenta lui Lance, dragostea lui pentru ciclism si spiritul de sacrificiu calit in anii de suferinta il fac sa-l iubeasca sincer pe Contador si sa-i ofere intreg sprijinul sau pentru a-si ridica un nume. Lance Armsrong nu este doar un mare sportiv, ci si un mare caracter inzestrat cu o inteligenta afectiva cum doar marii oameni o pot avea. De aceea Lance merita toata dragostea noastra!

Maine este etapa dinaintea finish-ului de la Paris… Maine este Mont Ventoux!

Debutul Tri Nations 2009

Niciodata n-am fost un fan al profesionismului in sport… poate acesta este si unul dintre motivele pentru care m-am distantat de fotbal… dar asta e o alta poveste… Imi place atat de mult entuziasmul amatorilor, incat prefer sa vad o competitie de un nivel tehnic scazut, dar care ofera spectatorilor muzica unor inimi devotate, decat „jocul de calitate” al unor mercenari care isi vand „profesionalismul” pe milioane de dolari. Din aceasta cauza simpatiile mele s-au indreptat spre cluburi si echipe mici, gen Atletic Bilbao, Harlequins, Ebbw Vale, Castres, Perpignan, Mont-de-Marsan, West-Ham, Celtic Glasgow, Euskaltel, nationala de rugby a Argentinei sau Napoli. Desi sunt si fan al lui Man United, tre’ sa recunosc, spre rusinea mea ca, desi acum doua sezoane am plans de fericire cand au castigat Champions League, anul acesta am „tras” destul de tare cu Barcelona, in finala castigata de catalani… care, apropo, imi sunt si ei simpatici, pentru ca sunt civilizati si nu-i sufera pe spanioli…

Dar ce legatura are ce spun eu cu rugby si, mai ales, cu Tri Nations, care tocmai a inceput la acest sfarsit de saptamana? Pai are, pentru ca Tri Nations este turneul in cazul caruia, de fiecare data cand il urmaresc, nu fac nimic altceva decat sa-mi incalc toate aceste convingeri… Este turneul in care se intalnesc cei trei giganti rugbistici ai planetei, intr-o competitie infiintata tocmai pentru a consfinti triumful profesionismului intr-o disciplina care se pastrase ca o veritabila ultima reduta a amatorismului si a iubirii neconditionate pentru sport. Amploarea confruntarilor din Tri Nations ma face pana si pe mine, un socialist de treaba si iubitor de semeni, sa-mi calc pe inima si sa ma infios de placere in fata unor asemenea delicii sportive cu iz de capitalism si de exploatare a omului de catre om…
Tri Nations nu are o istorie pre lunga. Turneul s-a disputat prima oara in 1996, la doar un an dupa ce marile federatii din sud, reunite in cadrul SANZAR, au luat decizia trecerii la profesionism. Pana atunci, traditia intalnirilor dintre cele trei natiuni se limita fie la Bledisloe Cup (meciuri anuale, initiate inca din 1932, intre Noua Zeelanda si Australia in care invingatorul se stabilea dupa principiul „cel mai bun din trei meciuri”), fie in partide cu Africa de Sud, oprite vreme de 20 de ani, de pe la inceputul anilor 70, pana in anii 90, din cauza protestului comunitatii internationale fata de politica de apartheid dusa de guvernul de la Pretoria. Odata cu democratizarea Africii de Sud, au aparut in cadrul turneului alte doua trofee, Freedom Cup (din 2004), intre Noua Zeelanda si Africa de Sud si Mandela Cup, intre Australia si Africa de Sud, ambele insa atat de lipsite de valoare istorica, incat de multe ori comnetatorii sportivi si uita sa le pomeneasca in timpul meciurilor. Mai mult, Mandela Cup a si fost suspendata in urma unui scandal de pomina, cum numai la tigani mai vezi, intre forurile rugbistice australiene si sud-africane…
Noua Zeelanda a dominat categoric competitia, impunandu-se in 9 dintre cele 13 editii, castigand 39 de mciuri si pierzand doar 17, Australia si Africa de Sud impartindu-si egal restul de victorii finale, cate doua de caciula…

Anul acesta insa, judecand cel putin dupa ultimele partide disputate de cele trei competitoare, lucrurile nu par sa fie la fel de previzibile ca in ceilalti ani. Africa de Sud, campioana mondiala din 2007 pare sa fie echipa momentului, atat dupa castigarea de catre Blue Bulls a finalei Super 14, cat si dupa victoria din meciurile impotriva British Lions. Schimbarile tactice operate de antrenorul Peter de Villiers par sa fie unele castigatoare – mutarea lui John Smit de pe postul de taloner pe pozitia pilierului de parte inchisa, titularizarea in linia I a lui Mtawarira, alternarea pe postul de uvertura a unor jucatori inteligenti si foarte precisi in executii precum Ruan Pienaar si Morne Steyn, redescoperirea demi-ului Fourie du Preez si titularizarea pe postul de fundas al lui Frans Steyn. Aceasta reteta, testata cu succes de sud-africani in ultimele meciuri, a aprins mai mult ca niciodata sperantele unei natiuni. In continuare, punctele forte ale selectionatei Springboks sunt pachetul de inaintare, in special primele doua linii, clarviziunea celor doi mijlocasi si viteza aripilor Bryan Habana si J.P. Pietersen. Punctele slabe ar fi, in primul rand, absenta lui Shalk Burger din primele partide ale Africii de Sud, flankerul Stormers fiind suspendat dupa o brutalitate comisa intr-o partida cu British Lions… si nervozitatea, in general, destul de pregnanta in jocul burilor, care nu accepta prea des sa lase polite neplatite…

Turneul a debutat sambata, 18 iulie, pe Eden Park din Auckland si a opus, intr-un meci contand pentru Bledisloe Cup, pe Noua Zeelanda si Australia. Ca in orice prim meci dintr-o competitie de o asemenea anvergura s-a jucat precaut, chiar daca centrul australian Berrick Barnes a marcat primul eseu la mai putin de zece minute de la inceputul partidei. Capitanul neozeelandez Richie McCaw marcheaza insa si el un eseu douazeci de minute mai tarziu, iar la pauza scorul era 13-10 in favoarea Wallabies. Dupa pauza, nu s-au marcat decat din lovituri de picior, neozeelandezii fiind mai precisi – uvertura Stephen Donald a marcat 12 puncte, in vreme ce, de partea australianilor, Matt Giteau doar 3. La final, All Blacks au castigat cu 22-16, desi in opinia multor specialisti, australianii ar fi fost mai indreptatiti la victorie in urma practicarii unui joc mai frumos prin curaj si voluntariat. Dar, asa cum se intampla aproape de fiecare data cand joci inpotriva Noii Zeelande, poti sa pierzi chiar daca esti pe cai mari… Nu se stie de ce… dar pur si simplu asa se intampla… Iar australienii stiu asta foarte bine, saracii de ei…
Noua Zeelanda a prezentat o echipa noua, cu Andrew Hore taloner intre Neemia Tialata si Tony Woodcock. Pe linia a II-a, lipsa lui Ali Williams s-a facut remarcata, Brad Thorn si Isaac Ross fiind foarte nesiguri atat in tusa, cat si lipsiti de incisivitate in fazele de atac. De treisferturi nici nu mai vorbesc, neputandu-mi explica ce cauta Cory Jane pe partea dreapta a aripilor… Cory Jane… asta nu e nume de fata? Dar, ma rog… Uvertura Stephen Donald, desi a ratat noua puncte pentru echipa sa, si-a „ajustat” nervii si a reusit, pana la urma sa castige tocmai acele puncte care trebuiau. Oamenii meciului pentru All Blacks – toata linia III, Kaino, McCaw si So’oialo, plus centrul Ma’a Nonu, ca sa fie prezente toate neamurile lui Tana Umaga… ptiu, ca era sa-mi musc si limba!
Australia a aratat mai bine, dar, dupa cum spuneam mai sus, degeaba…Treisferturi tinere si foarte rapide, aducand ca profil cu jucatorii de aussie-football, tehnici si rapizi, sustinute de un pachet de inaintare foarte compact. O echipa nivelata, cu o medie a raportului forta-tehnicitate buna, dar inca sub nivelul Noii Zeelande sau a Africii de Sud. Remarcatii mei de partea Wallabies sunt talonerul Stephen Moore si jucatorii de pe treisferturi - Adam Ashley-Cooper, Lachie Turner, Stirling Mortlock, Berrick Barnes si Drew Mitchell. Laudabila, de asemenea, prestatia fundasului de rezerva James O’Connor care, la numai 19 ani a strans deja trei prezente la echipa nationala, pentru ca a marcat 22 de puncte.

Urmatoarea partida va avea loc sambata, 25 iulie, la Bloemfontein si va opune Africa de Sud si Noua Zeelanda. Cred ca va fi un meci frumos si sper ca, de data asta, sa fiu mai prompt cu cronica lui… pam, pam!

... Si bonus... iata si cateva poze!



Berrick Barnes gonind spre eseu.


Richie McCaw stabilind egalitatea la eseuri, in ciuda placajului "sanatos" al lui Nathan Sharpe.


Ma'a Nonu placat la glezne de George Smith


Duel in tusa al liniilor II


Conrad Smith pasand din placajul lui Stephen Moore