the green field

Epilog Six Nations 2011

2011-03-31T12:36:00.000-07:00

S-a incheiat si editia din acest an a Six Nations. In ceea ce ma priveste, legat de acest eveniment, am avut trei satisfactii: am vazut Franta invinsa de Italia, am vazut cum, in ultima etapa, irlandezii le-au stricat ploile englezilor, dandu-le o mama de bataie ce le-a spulberat sansa Marelui Slem si nu, in ultimul rand, faptul ca mi s-au adeverit toate pronosticurile in privinta rezultatelor si a clasamentului final, dovedindu-mi inca o data ca, n-oi stii eu prea multe lucruri, dar, cel putin, la rugby ma pricep.

Dar... first things first... Ceea ce trebuia sa se intample, s-a intamplat... Desi nu credeam ca prima victorie mare in Turneu a Italiei va fi taman in acest an si impotriva Frantei, acest lucru s-a petrecut chiar la Roma, in fata unor suporteri italieni care nu-si mai vazusera de aproape doua generatii favoritii invingand echipa puternicilor vecini de peste Alpi. A fost a doua victorie a „azzurrilor” din intreaga istorie a confruntarilor cu francezii, dar una foarte importanta, venita intr-un moment in care moralul italienilor atatna de un fir de par, dupa trei infrangeri (chiar daca doua foarte scurte) si perspectiva meciului din deplasare cu Scotia. Daca ar fi terminat competitia cu infrangeri pe linie, lucrurile s-ar fi agravat, intrucat anul acesta a fost pentru italieni unul cu trei meciuri acasa, chiar daca urmau sa intalneasca in acele partide Irlanda, Tara Galilor si Franta. In conditiile problemelor de lot si organizare ale celor trei, era o ocazie perfecta pentru un rezultat bun, rezultat care nu a fost sa fie cu Irlanda si Tara Galilor, desi gazdele de pe Flaminio s-au tinut foarte aproape pe tabela de scor. Era o ocazie aproape unica pentru obtinerea unui rezultat mare, care ar fi tinut Italia cu capul deasupra apei, a unei victorii care sa confirme increderea aratata italienilor odata cu acceptarea celor doua mari cluburi din peninsula, Treviso si Aironi in Liga Celtica, care sa asigure scaunul un pic tremurand al lui Nick Mallett si care sa permita in conditii de performanta si rezultate pe masura transferul de generatii, aceasta din urma fiind poate cea mai mare problema a rugby-ului italian.
Franta venea cu o linie de treisferturi conceputa parca in blender, cu o aripa reprofilata centru exterior (Aurelian Rougerie), cu un centru interior inca nerecuperat in primul rand mental dupa o perioada de accidentari si neincredere in propriile forte (Yanck Jauzion) si cu un fundas rapid si versatil in ceea ce priveste intercalarile pe aripi, dar fara gabaritul necesar unui bun aparator (Maxime Medart). Si pentru ca lucrurile sa mearga prost inca de la inceput, Lievremont a ales sa joace din nou cu Chabal la inchizator, pe banca ramanand de data aceasta Harinordoqui, locul sau pe partea deschisa a flancului de gramada fiind luat de Bonnaire. O hotarare cu efecte vizibile asupra apararii franceze, lipsita pe partea inchisa a gramezii de dublajul util al inchizatorului pe flanker, dar probabil ca nimeni din tabara „cocosilor” nu se astepta ca italienii sa provoace mari deranjamente unei astfel de organizari tactice. Pana la urma, daca analizam partida, francezii nu au facut un meci deloc slab, reusind sa domine la aproape toate capitolele, inclusiv la momentele liniilor I, unde italienii reusisera sa-si domine toti adversarii de pana atunci, exceptie facand, si doar pe alocuri, englezii... Dar gazdele doreau cu prea multa ardoare pielea adversarilor din acea zi, astfel incat au fost atenti sa nu greseasca si sa nu acorde penalitati inutile, iar Bergamasco a tinut sa infirme criticile care il plasau la statutul unui transformer de duzina. Italia a castigat la un punct iar optimismul deborda in tabara lui Mallett. O saptamana mai tarziu, insa, Scotia le administra o bataie fara prea mare drept de apel, aruncandu-le in brate „lingura de lemn”... Si totusi, Italia a aratat doua lucruri: ca vrea si ca merita...

La fel de mult a vrut si Anglia un triumf absolut, inaintea partidei de pe Lansdowne Martin Johnson spunand chiar ca Six Nations se castiga doar cu Mare Slem, altfel mai bine deloc... Si totusi englezii au trebuit sa stranga din dinti si sa accepte ca, in ciuda meciurilor bune cu Tara Galilor si cu Franta, si in ciuda scorului de maidan din intalnirea cu Italia, ceva se incapatana sa faca sa schiopateze jocul aparent fara cusur al gastii de pe Twickenham. Scotienii au fost primii care ar fi trebuit sa le dea de gandit englezilor ca, desi Franta era depasita, sunt atatia altii care abia asteapta sa le strice socotelile, pentru ca, este deja de notorietate faptul ca de multe ori, principalul obiectiv asumat de majoritatea celor din Turneu este sa bata Anglia, restul calculelor situandu-se intr-un plan secund. Iar Irlanda a demonstrat cum nu se poate mai bine aceasta teorie. La doar doua zile de St. Patrick’s Day, pe cand urmele de bere nici nu apucasera sa se usuce in paharul ultimului irlandez ramas treaz, Lansdowne arata deloc prietenos pentru oaspeti. Sa fi fost de vina mahmureala, sau poate berea si whiskey-ul niciodata suficiente pentru un irlandez, sau poate simpla prezenta a englezilor intr-un loc in care nimeni, niciodata, nu s-a dat in vant dupa ei... Cu siguranta lumea din tribune arata bine de tot cu capsa pusa, iar aceasta stare de spirit s-a transmis si celor 15 elevi ai lui Declan Kidney. Care, fara nici o urma de regret, au transformat performanta castigarii dupa 13 ani de catre Anglia a Turneului intr-un triumf fara stralucire. Si nu era prima oara cand irlandezii le-o faceau „lata” in acest fel englezilor, in ultimele doua dati cand acestia din urma s-au aflat aproape de Marele Slem, ratandu-l din cauza indaratniciei „verzilor”. Oameni bisericosi si cu frica de cele sfinte, vrand parca sa rascumpere pacatul betiei de ziua nationala, care se nimeri sa pice taman in Postul Mare, irlandezii s-au gandit la vorbele Ecleziastului, care spune ca „unde merge suta, merge si mia”, asa ca au considerat o datorie crestineasca sa raspandeasca adevaratul cuvant al Evangheliilor ereticilor de peste stramtoarea Man. Pildele acestei confruntari dogmatice nu au fost insa pe placul englezilor, care au ramas mai mereu fara replica, incasand doua eseuri, tremurandu-le mainile si picioarele la fiecare faza mai consistenta a adversarilor, iar la sfarsit, trimisi la hotel, unde au trebuit sa mai astepte inca doua ore rezultatul meciului Franta-Tara Galilor (deoarece galezii pastrau inca sanse matematice la castigarea trofeului), pentru ca abia intr-un final sa aiba confirmarea titlului, in cadrul unei festivitati ca o petrecere fara lautari, fara sampanie si fara tumbe pe mese...

Ce am invatat noi din acest turneu? Am invatat ceea ce invatam am de an urmarind marile turnee... anume ca rugby-ul ramane o disciplina de inalta statura morala, unica din acest punct de vedere intr-un mediu sportiv caracterizat de interese mercantile, lipsa de verticalitate si de scrupule in privinta obtinerii performantei prin orice mijloace. Rugby ramane, dincolo de stiinta din spatele sau, o intalnire la iarba verde intre niste baieti care vor sa-si demonstreze ca sunt mai buni in ceva ce niciodata nu au considerat a fi mai mult decat un simplu joc. Modestia, smerenia si camaraderia chiar intre aceia ce par, judecand dupa coloritul tricoului, adversari, raman reperele morale ale unui sport care nu va muri decat odata cu acest spirit...

Ce au invatat echipele? Pai... sa vedem....!
Anglia a invatat ca nu trebuie sa zici „hop!” pana nu sari parleazul, cu atat mai mult cu cat „parleazul” aflat in discutie se intampla sa fie taman o gasca de irlandezi cu chef de scandal. Se poate spune ca Grand Slam-ul s-a pierdut dupa meciul cu Franta, cand englezii au considrerat o simpla formalitate ultimele doua partide. Una peste alta, insa, lucrurile s-au incheiat bine pentru ei, ocupand locul I si gasind solutia depasirii unor probleme destul de grave de lot, atat prin inlocuirea cu succes a accidentatilor Moody si Sheridan, cu tinerii Wood si Corbisiero, cat si prin realizarea cu succes a schimbuliui de generatii pe posturile cheie. Astfel, in afara de Corbisiero, pe linia I s-a consfintit excelentul joc al lui Dylan Hartley, un taloner bataios, puternic in atac si precis in tuse, posesorul unui joc specific capitanului celui mai spectaculos club din Premiership, Northampton Saints. In linia II, chiar daca acidentarea prematura din prima etapa l-a tinut departe tot restul turneului, viitorul Angliei arata foarte bine uitandu-ne la jocul lui Courtney Lawes, colegul de club al lui Hartley fiind considerat de specialisti unul dintre jucatorii cu cel mai mare potential dintre toti tinerii care activeaza in prima liga engleza. Revenirea lui dupa accidentarea din meciul de la Cardiff este un semn bun pentru fanii Angliei, Lawes fiind cel mai probabil partener al lui Tom Palmer in linia II, in lotul pentru Cupa Mondiala. Dar poate cel mai incurajator in perspectiva performantei il reprezita rezolvarea problemelor pe compartimentele de creatie, pe axa demiu-uvertura-centru interior-fundas. Youngs, Flood, Hape si Foden au dat consistenta cerebrala fazelor de atac, trasand cu acuratete schemele exersate. Flood cel putin, nu atat prin suturile precise, cat mai ales prin luciditatea sa in cooordonarea jocului l-au facut unul dintre cei mai buni oameni din acest an al englezilor.

Francezii, desi pareau favoriti pentru multi inaintea editiei din acest an a Turneului, s-au inecat in propriile erori, in special vizibile pe compartimentul de treisferturi. Iar vina este numai a lui Lievremont, un antrenor care, desi avea solutii bune pentru toate posturile, a ales sa intoarca totul cu susul in jos, folosind jucatori pe alte posturi decat cele pe care le ocupau in mod firesc, cu precadere pe pozitiile centrale, de coordonare a jocului (uvertura-centru interior-fundas). Norocul Frantei s-a numit Morgan Parra, demiul de super-clasa a „cocosilor”, dar si combativa linie I, cea care si-a dominat fara exceptie toti adversarii, cu un usor minus, poate, in meciul cu Anglia.

Despre Irlanda sunt putine lucruri de spus in defavoarea ei, tinand cont de absentele importante din lotul pentru Six Nations - cu o linie I incropita din rezerve si debutanti, cu o linie II usor blazata, fara un demiu de calitate si in plina tranzitie in ceea ce priveste postul de uvertura, fara a mai pune la socoteala absenta unui fundas de meserie. Chiar si asa, O’Gara a bifat cateva recorduri, depasind granita celor 1000 de puncte marcate in cariera si devenind cel mai bun marcator de puncte din istoria Turneului, in vreme ce O’Driscoll a daramat recordul celui mai bun marcator de eseuri. Mai mult, accidentarea lui Ferris a permis afirmarea unuia dintre cei mai de viitor tineri din rugby-ul mondial, excelentul jucator de linia III a lui Leinster, Sean O’Brien, poate cel mai bun si util om al echipei sale in turneu. Irlanda a terminat pe locul trei, un loc mai sus de care, ce-i drept, nici nu spera sa se situeze la final. In plus, orgoliul lor, ranit in urma infrangerilor cu Franta si Tara Galilor, dar si in urma meciului slab cu Italia, a fost pana la urma satisfacut de victoria in fata Angliei. Norocul irlandezului nu a clacat nici de data asta, „verzii” vazandu-si, pana la urma, toti sacii pe care ii puteau duce, in caruta...

Dezamagitor a fost insa pentru galezi... Desi nu sperau mai mult de locul trei, trebuie sa fi fost foarte frustrati vazand cum Irlanda, echipa pe care au invins-o (intr-un mod, ce-i drept, cam „cu cantec”), i-a depasit, la final, in clasament. In mod ironic, problemele celor doua au fost parca trase la indigo – linia I compusa numai din „rezervisti” (exceptie facand capitanul Mathew Rees) si insecuritatea la nivelul compartimentului de creatie, fapt ce l-a determinat pe Warren Gatland sa-l foloseasca ca un jolly-joker pe James Hook (cand uvertura, cand centru interior, cand fundas). Tara Galilor a fost surclasata evident de Anglia si de Franta, castigand insa derdy-ul celtic cu Irlanda, dar neconcludent si, dupa cum am mai spus, intr-un mod controversat. Singurul castig autentic al galezilor a fost descoperirea unei perechi de flankeri cu reale perspective – Danny Lydiate si Sam Warburton, oameni ce pot fi o rela solutie la criza liniei III provocata de retragerea lu Martyn Williams si accidentarile si crizele de forma ale lui Andy Powell.

Scotia si Italia au incheiat clasamentul. Desi au evitat „lingura de lemn”, scotienii s-au facut din nou de ras, singurele rezultate notabile in Turneu fiind infrangerile la diferenta de punct bunus defensiv cu Irlanda si Anglia. Italia a batut Franta la numai un punct, dar si-a vandut pielea frumos in toate celelate partide, mai putin cea cu Anglia, de unde a iesit „ciufulita” rau, dupa ce a incasat nu mai putin de 8 eseuri. A calcat insa in strachini cu Scotia, reusind, in cel mai latin mod cu putinta, sa dea pe mere ce-a luat pe pere...

In umbra unui derby...

2011-03-03T09:18:00.000-08:00

Etapa a treia a fost una croita parca pentru a nu stirbi cu nimic stralucirea marelui derby dintre Anglia si Franta, celelate doua intalniri fiind unele cu scoruri previzibile, in aparenta accesibile Tarii Galilor si Irlandei, acestea doua avand de rezolvat confruntari relativ facile, cu Italia, respectiv Scotia.
Galezii mergeau la Roma decisi sa rezolve partida intr-o maniera similara celei din urma cu doua saptamani, de pe Murrayfield. Iar in ceea ce-i priveste au reditat tabela in dreptul lor, 24 de puncte, marcand de asemenea doua eseuri. Diferenta de nuanta a meciului de sambata a fost facuta de opozitia italienilor, mult mai incisivi decat precedentii adversari ai galezilor, scotienii, ghinionul si lipsa calitatilor de executant al loviturilor de picior ale lui Mirco Bergamasco plasandu-i pe „azzurri” la 8 puncte in spatele „dragonilor”, care au castigat intalnirea cu un lipsit de stralucire 24-16.
Tactic, oaspetii si-au insusit lectia despre cum nu trebuie sa joci cu Italia, mai ales in conditiile in care ai un cap de gramada „carpit” ca urmare a lipsei ambilor titulari de pe postul de pilier, astfel incat au revenit la o reteta mai veche a alcatuirii primei echipe, favorizand jocul rapid, pe treisferturi si evitand pe cat posibil momentele de joc pe inaintare. A revenit Stephen Jones ca uvertura, iar James Hook a fost retras centru exterior, pentru o mai buna sustinere in defensiva a fundasului Lee Byrne. De asemenea, s-a cristalizat eficienta liniei III, care pare sa-si fi gasit un optim de functionare cu Danny Lydiate si Sam Warburton, ca flankeri, si Ryan Jones ca inchizator, post pe care acest jucator pare sa se simta cel mai bine, lucru confirmat de bunele statistici defensive ale fostului capitan – 16 placaje si un turn-over.
In fata unei aparari de manual a galezilor – 135 de placaje reusite si doar 8 ratate, italienii au jucat foarte curajos, presand adversarii si aratandu-se deosebit de insistenti in atac, izbutind eseul inca din minutul 4. Lipsiti insa de suportul unei uverturi de calitate, in masura sa traseze eficient schemele jocului in camp dechis, gazdele s-au vazut nevoite sa recurga la suturi care cautau tusa, gelezii nelasandu-se antrenati in capcana clinciurilor pe inaintare in care italienii erau superiori. Astfel, in ciuda celor aproape 130 de momente de fixare, elevii lui Nick Mallett nu au izbutit decat de 8 ori sa bata linia avantajului, remarcabil ramanand insa, alaturi de acest efort al inaintarii, curatenia cu care au tratat fazele de joc, dupa 80 de minute italienii contabilizand doar 6 greseli soldate cu penalitati.
Pentru galezi urmeaza un meci greu cu Irlanda, pe Millenium, si unul foarte greu, cu Franta, pe Stade de France. Probabil nimeni nu se gandeste la o victorie cu Franta, galezii fiind in general oameni cu simtul realitatii, dar o victorie cu Irlanda, esentiala pentru ocuparea locului trei, ramane principalul obiectiv de atins in sambata de dupa cea care urmeaza. Italia va intalni Franta cu o saptamana inaintea galezilor, si Scotia in ultima etapa, cand isi vor juca sansa evitarii „lingurii de lemn”.

Ultimul meci al etapei a fost o transpunere rugbistica a eternului conflict dintre celtii catolici si cei protestanti, disputat in capitala mondiala a presbiterianismului, la Edinburgh. Inaintea meciului, desi sunt un suporter al scotienilor (dar si un mare carcotas!) am prevazut, intr-un grup select de fini cunoscatori ai fenomenului, o victorie zdrobitoare a irlandezilor, una in care sa le intoarca terenul in cap gazdelor, intr-o incercare de a sterge imaginea neplacuta lasata de victoria extrem de scurta din meciul cu Italia. Si dupa cum au inceput, „verzii” pareau a avea toate sansele sa izbuteasca acest lucru, Jamie Heaslip marcand primul eseu pentru ai sai in minutul 5. Si chiar daca pana la sfarsitul meciului oaspetii au mai marcat inca doua eseuri, ritmul lor de joc a scazut, permitand scotienilor sa revina prin punctele reusite de Paterson si Parks, finalul gasindu-le pe gazde intr-o cursa de recuparare a punctelor cedate prea usor in prima repriza. Nu a fost insa sa fie, scorul final – 21-18 pentru irlandezi consfinţind inca o victorie lipsita de glorie.
Irlanda este, intr-adevar, vaduvita de aportul catorva titulari – Flanerry, Ferris si Kearney, dar inlocuitorii lor – Best, O’Brien si Fitzgerald fac o treaba buna, individual, fiind greu de afirmat ca lipsa primilor trei este cauza rezultatelor, deloc multumitoare sub aspectul scorului, inregistrate de „verzi”. Sunt insa cateva aspecte care au contribuit la scaderea calitatii jocului echipei care in urma cu doua sezoane triumfa cu Mare Şlem – schimbarile de generatie la nivelul liniei I si a postului de mijlocas la deschidere, jocul ezitant al mijlocasului la gramada, o problema care pare sa se „eternizeze”, dar si panta descendenta de forma a treisferturilor, in special a cuplului de centri D’Arcy-O’Driscoll.
Cat despre scotieni, au demonstrat, in ciuda infrangerilor pe linie de pana acum, ca au potentialul fizic presupus de exigentele unui meci, pe toata derularea acestuia. Mai mult, au aratat ca pot fi capabili de finaluri explozive, surprinzandu-si edversarii prin rezistenta si tenacitate in momente ale jocului in care, in mod firesc, „benzina” ar trebui sa fie pe sfarsite. Au o inaintare bune pe ultimele doua linii, in ciuda unui cap de gramada lent si cam supraponderal. Treisferturile nu arata deloc insa ca ale unei echipe mari, avand doar rare momente de explozie in atac, iar mijlocul nu pare nici el capabil sa creeze superioritatea tactica. De aceea, si in ciuda faloseniei, Scotia pare sa devina o echipa din ce in ce mai accesibila, indreptandu-se incet, dar sigur, spre zona gri a mediocritatii. Intalnirea cu Italia, din ultima etapa, ar putea fi una care sa consfinteasca o atare stare de lucruri…

Le Crunch

2011-03-01T09:46:00.000-08:00

Inaintea meciului de pe Twickenham, Marc Lievremont declara foarte sigur pe sine: „We don’t like the English”. Intrebat ce parere are despre declaratia francezului, Mike Tindall, capitanul Angliei, a ranjit provocator si a spus: „… oricum, pe noi nu ne place nimeni”. Intr-adevar, aproape ca iti vine sa simpatizezi cu englezii numai vazandu-i atat de oropsiti si huliti de toata lumea. Pentru ca nu este nimeni din lumea ugby-ului, din afara granitelor Albionului, care sa nu admita faptul ca-si iubeste propria echipa tot atat cat ii detesta pe englezi. Este deja celebru raspunsul stereotip pe care ti-l ofera orice galez, intrebat cu cine tine – „cu Tara Galilor si cu oricine joaca impotriva Angliei”. Englezii par sa se fi obisnuit insa de mult cu aceasta ostilitate a tuturor, astfel incat acum nu mai par deloc deranjati de declaratiile belicoase ale te miri cui, fie ele chiar ale antrenorului Frantei. Mai mult, dorinta tuturor de a se considera rivalii englezilor i-au facut pe acestia sa ignore cu aroganta orice provocare de acest gen, singura rivalitate acceptata parand a ramane cea cu Germania, din fotbal. Oricat si-ar incorda muschii irlandezii, scotienii sau galezii inaintea meciurilor cu Anglia, fluturand steagul unei „rivalitati istorice”, englezii raman moderati in etalarea unor astfel de pasiuni.
Dincolo de aceste declaratii, meciul de sambata ar putea fi rezumat, foarte shakesperian, „mult zgomot pentru nimic”. Treama de a nu pierde totul inca din etapa a treia, le-a determinat pe cele doua echipe sa joace prudent, lipsa curajului si calculul pragmatic stirbind frumusetea meciului. Anglia a fost mai insistenta, a gresit mai putin si a castigat, lasand Franta cel putin in afara Marelui Şlem. Si chiar daca meciul a prezentat, in ansamblul sau statistici foarte stranse, Franta tot nu ar fi putut castiga meciul nici daca acesta inca s-ar mai juca si acum… Iar singurul vinovat este Lievremont, cel care a hotarat sa schimbe echipa exact acolo unde nu trebuia schimbata: pe linia III si la postul mijlocasului la gramada. Multi au contestat si titularizarile lui Vincent Clerc si Yannick Jauzion, dar tinand cont de jocul „dezlânat” si lipsit de inspiratie al treisferturilor franceze, inclin sa cred ca erorile pe acel compartiment sunt de cu totul alta natura decat cea a simplei lipse de inspiratie in privinta alegerii unui jucator sau a altuia… Prima eroare a lui Lievremont se numeste Sebastien Chabal, un jucator curajos si inimos, dar cu momente de pierderea a luciditatii in timpul jocului, lucru care il predispune adesea greselilor tactice. Ce-i drept, la inchidere, in afara de Harinordoqui, Franta nu prea are solutii, dar atata timp cat il ai pe basc in deplinatatea fortelor, sa-l preferi pe Chabal este, evident, o mare nerozie… Iar Chabal nu a infirmat stupizenia lui Lievremont, fiind cel mai slab linia III de pe teren, cu doar 3 placaje reusite si un turn-over. Harinordoqui a fost trecut flanker pe partea deschisa a gramezii, iar Julien Bonnaire, unul dintre cei mai buni jucatori defensivi din rugby-ul actual a fost lasat pe banca de rezerve. Chiar si asa, apararea franceza a functionat bine, cel ma bun fiind capitanul Dusautoir, cu 16 placeje decisive, remarcandu-se insa efortul primelor doua linii, cele care au blocat foarte precis majoritatea sarjelor engleze. Si totusi, francezii nu au marcat nici un punct in repriza secunda si au gresit individual mai mult chiar decat in meciul cu Australia...
Cu toate aceste englezii au dominat exact acolo unde francezii erau aproape de nebatut – la duelul liniilor I. Sheridan, Hartley si Cole, supliniti de Corbisiero si Thompson au surprins pe toata lumea, dominand teribila linie I franceza, considerata de multi specialist drept cea mai buna din Europa, atat prin forta de impingere in momentele fixe, cat si prin rapiditatea replierilor defensive. Dylan Hartley a reusit sa ofere inca o data masura uriasului sau apetit ofensiv, sustinand atacurile echipei sale asemenea unui jucator de treisferturi, iniţiind nu mai putin de 8 curse spre terenul de tinta advers. Flankerul Tom „Jones” (sic!) Wood aproape ca l-a facut uitat pe Lewis Moody, iar cuplul de mijlocasi Ben Youngs-Toby Flood au fost din nou mintile lucide care au adus victoria Angliei. Singurul minus al lui Flood este lipsa de implicare in defensiva, acest lucru tinandu-l inca departe de orice posibila comparatie cu Johnny Wilkinson. Desi omul meciului a fost desemnat linia II Tom Palmer, pentru eroismul cu care a sustinut aproape fiecare moment de fixare al echipei sale si pentru jocul sau precis in tusa, cel care ar fi meritat ma mult acest titlu ar fi fost capitanul Mike Tindall, un jucator urias si un caracter exceptional, un adevarat exemplu de daruire impinsa pana la sacrificiu.
Anglia a invins nu atat pentru ca a raspuns tactic mai bine realitatilor din teren, cat mai ales datorita determinarii pe care a aratat-o inca de la inceputul turneului. Calmi, disciplinati si extrem de motivati dupa aproape un deceniu de dezamagiri, englezii simt ca in sfarsit a venit si timpul lor, cu atat mai mult cu cat marele hop, Franta, tocmai a fost depasit…

Ben Foden, savurand un eseu de vis

Harinordoqui plutind in tusa

A swan dive for nothing... Chris Ashton

Love is in the Air

Flood & Wilko

Un erou modern - Mike Tindall

Rusine, tovarasi!

2011-02-23T13:09:00.000-08:00

Stiu…! De fapt, eu sunt cel nashpa, pentru ca Manu Chao chiar imi place si nu de ieri, de azi, ci inca de la jumatatea anilor 90, cand inca era cu Mano Negra. De fapt, imi place suficient de mult incat sa pot face abstractie de orientarile sale ideologice chiar si atunci cand ele sunt tangente, in anumite puncte, cu ale mele. Astfel, nu pot fi acuzat de „ideologism”, cum probabil pot fi trei sferturi dintre fanii sai, eu, cel putin, fiind in masura sa afirm ca imi place muzica sa doar pentru cum suna si nu atat pentru ce spune. Desi amandoi suntem de stanga, eu nu sunt comunist, nu sunt un internationalist de scoala noua si nici nu inghit pe nemestecate preceptele unei anumite ideologii doar pentru faptul ca unele culori imi pica bine la stomac, ia altele nu. Asta pentru ca, poate sunt mai citit, mai intelectual decat Manu… Pe de alta parte, el nu are nevoie de o digestie buna a ideilor, permitandu-si sa fie mai implicat pasional crezurilor sale, pentru ca este mai artist decat sunt eu… Stabilind aceste coordonate ale diferentelor dintre noi doi, imi dau seama ca este irelevant sa ma raportez politic la Manu Chao, cu care nu as discuta, oricum, niciodata politica, ci doar artistic. Iar artistic, dupa cum spuneam, imi place, pentru ca este un baiat care stie muzica, care stie sa spuna povesti in piesele sale, avand o calitate foarte rara, aceea de a fi natural cantandu-si muzica, de multe ori alta decat cea a culturii din care provine (Manu Chao este un basc franco-spaniol nascut la Paris), intr-un mod in care… de exemplu… Eric Clapton nu reuseste, cantand blues – tehnic, suna a blues, dar nu are nici o treaba cu ce face alde BB King…
Dar nu despre muzica lui Manu Chao era vorba, ci despre altceva… Legat, fireste, tot de Manu Chao… si, oarecum, bata-ma vina, tot de nenorocirea asta de politica de care m-am jurat sa mi se rupa… Zilele trecute imi da Monica-Pisica un ghiont si ma intreaba:
„Vrei sa luam bilete la concertul lui Manu Chao?”
„Cat costa?” intreb eu ca Zgârie Brânza
„Ieftin ca braga… 108 lei!” zise dansa.
„… De familie proletara, cu multi copii si nevoi si mai multe?” intreb eu, căutând sa fiu la asentimentul politico-ideologic al artistului mentionat.
„Ete, na… de cap de vita furajata…!” plescani ea dispreţuitor, intocmai ca domnisorul de oras, dispus sa ţipuie poala de bani pe te miri ce distractii burgheze.
Am dat a lehamite din mana si am zis ca nu… Oricat de simpatic este el si oricat de simpatica este muzica lui… stiti voi, cu efectele alea sonore ca de păcănele, nu merita atatia bani… Si ar fi reusit, astfel, Manu Chao sa scape doar cu acest gest de dispret dezinteresat din partea mea, daca nu s-ar fi intamplat ca simtul nostru critic proletar sa se fi sculat cu fata la cearşaf in acea zi…
Adica… cum, bre… sa coste biletul un milion… Pai… asta e atitudine artistica demna de un corifeu al celor multi si napastuiti!?! Banii astia inseamna destul de mult pentru punkistul mediu statistic, obisnuit cu berea la pet, tigarile la comun si cu cartile de imprumut de la biblioteca anarhista a dragei amice Dalila… Atunci pentru cine vine sa cante si in sanul caror mase vrea sa destepte Manu Chao dihonia anarhisto-revolutionara? Alora care lucreaza la multinationala, se îndoapă cu Mec, le place banul si n-ar imparti cu ceilalti nici un capat de ata, in schimb poarta sepcute si camasi kaki-olive, asortate cu tricouri cu Che, punandu-si o eticheta ideologica doar pentru ca asa e fancy? Pentru ca, la un astfel de pret, numai aia pot veni la concert… Sau poate pe Manu il lasa inima sa rupa de la gura fanilor sinceri, corespunzatori ideologic, putinul de fum si etil care ii ajuta sa „reziste” in aceasta lume lipsita de echitate si egalitate, lasandu-i sa plateasca atat de mult pe un bilet la concertul lui?
Poate ca Manu Chao este obisnuit cu punkistii lui, de la Barcelona, pentru care saracia este ceva atat de departe, incat nu pot afla despre ea decat daca intra pe Facebook si gasesc acolo o comunitate, un grup de actiune, ceva, in care unii la fel de ignoranti isi dau cu presupusul, cautand solutii la niste probleme, grave de altfel, ale unor oameni despre care, in esenta, ii doare fix in cur… Dar trebuie sa te arati preocupat pentru ca, pana la urma, asa e de bon-ton in Occident… sa fii preocupat de durerile celor aflati la periferia modernitatii, chiar daca pentru tine toti negrii sunt la fel, iar pe asiatici obisnuiesti sa-i numesti, fara prea multe batai de cap, „chinezi”…
Cam la fel este si cu cam asa e si cu anarho-comunismul asta al lui Manu Chao… La fel de ipocrit ca si cel al stângiştilor „vopsiti” astfel doar pentru ca e la moda, sedusi de un cromatica unor idei de a caror esenta nu au habar. Sunt curios cati dintre acesti revolutionari postmoderni isi asuma cu adevarat vreun fel de actiune, alta decat aceea a incaierarilor cu opozantii de extrema dreapta nazy-punks, sau a scandalurilor de pe stadioane. Pentru ca, pana la urma, la asta se rezuma a fi „fa” sau „anti-fa”… La datul in stamba pe la meciuri si pe la concerte. Asta, evident, daca are taticul si mamica, niste burghezi repugnabili de altfel, sa-ti dea bani sa cumperi biletele… de 108 lei bucata…

Irlanda-Franta

2011-02-14T06:15:00.000-08:00

In primul meci pe care gazdele il disputau in Turneu pe Noul Lansdowne Road, irlandezii au fost surclasati de o echipa a Frantei careia, in mod paradoxal, i-a marcat trei eseuri, primind in schimb doar unul. 6 penalitati transformate magistral in puncte de Morgan Parra, poate cel mai inteligent jocator din emisfera de nord, au facut diferenta si au stabilit scorul final la 25-22 in favoarea vizitatorilor. Unde au pierdut insa meciul irlandezii?
In urma cu doia ani, cand au castigat Marele Slem, cheia succesului pentru irlandezi a stat in consistenta pachetului de inaintare, sustinut excelent pe axul frontal de Horan, Flannery si Hayes. Niciunul dintre acestia nu se mai regaseste in actualul lot, desi componenta liniilor din spate ale gramezii a ramas aceeasi. Cei doi pilieri, Cian Healey si Mike Ross sunt combativi si relativ stabili in momentele gramezii, dar insuficient de inteligenti in faza defensiva. Rory Best isi da silinta de pe postul talonerului, dar valoarea sa, atat in privinta aruncarilor de pe tusa, cat si a mobilitatii in atac, este limitata in comparatie cu ce arata Flannery in anii trecuti. Treisferturile sunt decimate, accidentatii Tommy Bowe si Rob Kearney lipsind jocului Irlandei, in afara de asta, nici Brian O’Driscoll si nici Gordon D’Arcy nemaiavand elanul si eficienta ofensiva din anii trecuti. Marea problema pare pare insa sa vina de pe compartimentul median, de la cei doi mijlocasi, Tomas O’Leary fiind un demiu de valoare medie, iar Johnny Sexton inca prea tanar pentru a-l face uitat pe O’Gara, aratand lipsuri nu atat in jocul cu piciorul, cat in gasitrea rapida de solutii la constructie, in jocul din camp. Impresioneaza insa linia III irlandeza, in care a revenit Jamie Heaslip si in care se prefigureaza succesul unui jucator de mare potential, Sean O’Brien de la Leinster.
Jocul Frantei pare sa se fi schimbat dupa intalnirea cu Scotia, in care elevii lui Marc Lievremont au primit foarte usor eseuri de la un adversar de care si-ar fi dorit o distanta mai mare pe tabela de marcaj. Revenirea lui Poitrenaud ca fundas si reasezarea lui Traille ca centru interior ar fi trebuit sa se faca simtite atat ofensiv, cat si defensiv... si totusi... Franta a primit trei eseuri, nu a marcat decat unul, castigand si acest meci aproape in totalitate datorita inaintarii, facand uitate vremurile in care francezii predau tuturor europenilor adevarate lectii de virtuozitate pe treisferturi. Oamenii cheie ai „cocosilor” au fost talonerul William Servat si inchizatorul Imanol Harinordoqui, cei care au stiut cum sa coordoneze de la cele doua capete efortul unei gramezi ai caror membrii au obtinut majoritatea penalitatilor transformate de Parra. Mai presus de orice, insa, rugbistii din Hexagon au aratat o incredibila tarie de caracter, stiind sa se mentina in joc si sa profite de fiecare oportunitate de a pune puncte pe tabela, in ciuda ofensivei dezlantuite a unor gazde care, desi au culcat de trei ori balonul in terenul de tinta advers, nu au putut castiga meciul.
Dupa infrangerea de duminica, Irlanda pare sa fi iesit din calculele victoriei finale in Turneu, asteptand-o doua deplasari foarte dificile, la Edinburgh si Cardiff, plus un meci de infern la Dublin contra Angliei, meci in care, daca vor trece de francezi, englezii vor juca cu Marele Slem pe masa. Franta mai are de rezolvat doar dilema de pe Twickenham. Daca ii vor bate pe englezi, se pot considera in mare parte castigatorii Turneului si al Marelui Slem, pentru ca este greu de crezut ca vor mai pierde puncte in deplasarea de la Roma, sau acasa cu Tara Galilor. Personal insa nu cred ca vor trece de englezi, astfel incat irlandezii isi vor putea fixa, ca obiectiv prncipal, cum sa le strice petrecerea antipaticilor vecini de peste mare, care asteapta de opt ani un nou succes in Six Nations.

Lupta la sol - O'Driscoll si Domingo

Tusa nu tocmai reusita - Paul O'Connell

Eseul francez, marcat de Maxime Medart

Excelentul Morgan Parra

Al treilea eseu irlandez, marcat de Jamie Heaslip

Dezolarea lui O'Driscoll

Scotia-Tara Galilor

2011-02-14T06:07:00.000-08:00

Pe Murrayfield, Scotia avea sansa sa demonstreze in fata propriilor suporteri ca forma buna aratata in ultimul sfert al intalnirii cu Franta a fost mai mult decat un pulseu de orgoliu sprijinit si de momentul de relaxare al unor gazde de pe Stade de France aflate deja la adapostul unui rezultat imposibil de intors in timpul de joc ramas. Galezii, infranti de englezi intr-un meci pe care acestia din urma l-au castigat in primul rand tactic, nu aveau chef de surprize neplacute, astfel incat i-au luat tare de la bun inceput pe scotieni, Shane Williams marcand primul eseu pentru oaspeti inca din minutul 5. Pana la pauza, James Hook, reprofilat pe postul de uvertura in locul lui Stephen Jones, lasat pe banca de rezerve, a mai adus inca 11 puncte pentru galezi, fata de doar 3 ale lui Dan Parks, pentru scotieni, astfel ca scorul arata un 16-3 pentru oaspeti ce lasa loc oricarui deznodamant in urmatoarele 40 de minute. In plus, indisciplina galezilor, care au si vazut doua cartonase galbene in doar o repriza, prin linia II Bradley Davies si prin fundasul Lee Byrne aveau de „imblanzit” niste adversari scotieni deosebit de artagosi pe gramada, dar si foarte compacti si bine organizati in momentele fixe si in tuse. In afara de asta, conditia fizica buna a „ciulinilor” nu parea sa lase deloc speranta oaspetilor intr-un final in care plusul de energie sa faca diferenta. Iar scotienii au continuat sa joace curajos, prin spargeri in viteza initiate la nivelul liniilor II si III, suplinite de momente de fixare inteligent speculate de membrii liniei I. Cu toate acestea, galezii si-au fructificat mai bine atacurile, totul culminand cu cel de-al doilea eseu al lui Williams, fantasticul jucator al lui Ospreys culcand din nou balonul in terenul de tinta advers, cu zece minute inainte de finalul meciului, ducand scorul la 24-6 in favoarea alor sai, rezultat de altfel aratat de tabela de marcaj la capatul meciului.
Scotia, desi beneficiaza de aportul unui tehnician inteligent, continua sa sufere datorita lipsei de interes din ce in ce mai acute a interesului pentru rugby din aceasta tara. Cu doar doua franchize, Edinburgh si Glasgow, ambele fara performante notabile atat in H Cup, cat si in Celtic League, scotienii par sa supravietuiasca numai datorita unui trecut glorios caruia inca i se mai simt datori, dar si sustinerii financiare relativ consistente a unor sponsori motivati poate de aceleasi considerente de natura sentimentala. Altfel, ca fenomen de mase, rugby-ul scotian pare sa fie devansat chiar de cel italian, fiind evident intrecut de acesta din urma in ceea ce priveste interesul publicului si entuziasmul practicantilor. Si chiar daca valoare individuala a scotienilor inca se situeaza la un nivel potrivit marii performante, ca echipa, nationala pare una sudata doar pe liniile II si III, in rest fiind aproape lipsita coeziune, atat pe capul gramezii, cat si pe compartimentul de constructie si pe treisferturi. Chiar cu riscul de a ma repeta, pot spune ca viitorul rugby-ului scotian nu pare sa se asemene deloc cu un cer senin...
Pentru galezi insa, victoria de la Edinburgh pica tocmai la tanc, in conditiile in care mai au de efectuat doua deplasari, la Roma si Paris, singurul meci de acasa ramas fiind cel cu Irlanda, din penultima etapa. Locul trei, in aceaste conditii, ramane un obiectiv realistic al „dragonilor”, fiind greu de crezut ca acestia vor invinge Franta, sau ca adversarii lor directi in aceasta lupta, irlandezii, vor invinge Anglia chiar si in conditiile in care partida se va disputa la Dublin.

Rory Lawson, deschizand partea de atac

Alun Wyn Jones, castigand tusa

Shane Williams, "Micul Vrajitor"

Sacrificiul lui Bradley Davies

Anglia-Italia

2011-02-14T05:59:00.000-08:00

Dupa ce i-au facut pe irlandezi sa transpire serios pentru o victorie chinuita, la doar doua puncte diferenta, italienii faceau deplasarea de la Londra cu speranta ca lucrurile se vor incheia onorabil pentru ei. Evident, nimeni nu spera la o victorie, dar obtinerea unui scor cat mai strans se situa, fara indoiala, printre obiectivele prime ale „azzurrilor”. De cealalta parte, englezii vazusera efortul irlandezilor de a castiga in fata unui adversar pe care il cam „luasera de sus”, astfel incat puteau considera lectia vecinilor de peste Canalul St. George un exemplu despre cum nu trebuie sa joci impotriva italienilor. Iar Martin Johnson, un antrenor total diferit de cel din urma cu noua luni, a gandit meciul intocmai pentru a-si asigura victoria. Se stia despre italieni ca au o gramada redutabila, atat sub aspectul fortei de impingere, cat si prin faptul ca practica un joc precis si curat, care nu lasa posibilitatea acordarii de penalitati adversarilor. Aceasta disciplina a pachetului de inaintare advers il determina pe Johnson sa evite contactele pe momente fixe in favoarea dinamicii pe treisferturi, unde avantajul era clar de partea sa. Iar inspiratia fostului capitan al campioanei mondiale din 2003 s-a dovedit castigatoare, Italia fiind pur si simplu spulberata de entuziasmul ofensiv al gazdelor. Cifrele itemilor ofensivi ai meciului sunt absolut uluitoare, ele relevand una ditre cele mai dezechilibrate partide din ultimii ani ai Turneului: 201-128 pase, 162-82 atacuri si 784-228 metri parcursi cu balonul in brate, toate in favoarea Angliei. In aceste conditii, scorul de 59-13 (8-1 eseuri) pare unul firesc, in ciuda faptului ca, dincolo de evidenta superioritate a gazdelor, italienii par sa fi prins o zi nu tocmai reusita, in care au fost incapabili sa se plieze defensiv pe joc la a carui conducere englezii nu au renuntat nici o clipa. Si totusi, diferenta de pe tabela, reala sau nu in planul diferentelor obiective dintre cele doua echipe, arata doua stiluri diferite de joc, doua abordari a problematicii tactice care fac, cel putin deocamdata, imposibil un altfel de deznodamant al intalnirilor dintre ele. Italienii par sa fi invatat ce inseamna disciplina pe inaintare, dar inca sufera in multe momente ale jocului, in cazul replierilor in defensiva ale liniei I, a eficientei la placaje (de exemplu, in acest meci au ratat nu mai putin de 19, fata de 4 ale englezilor), a rapiditatii si acuratetei pasei in regim de viteza, la momentul deschiderilor pe treisferturi. In aceste conditii, un pachet de inaintare bun poate suplini doar partial asemenea lipsuri dar, in nici un caz, in fata unui adversar ca Anglia. In ciuda progreselor indiscutabile, a managementului modern si a unei din ce in ce mai bune cunoasteri a jocului sub aspect tactic, Italia se pare ca mai are multe de invatat pentru a fi mai mult decat un adversar care poate provoca doar surprize...
Englezii au etalat aceeasi echipa ca cea de saptamana trecuta, din partida de la Cardiff, exceptie facand inlocuirea accidentatului Andy Sheridan cu anglo-napoletanul nascut la New-York – Alex Corbisiero, pe parte deschisa a liniei I. Debutant in nationala, coleg cu Paulica Ion la London Irish, Corbisiero a impresionat prin jocul sau defensiv, cu cele 7 placaje ale sale fiind cel mai bun aparator dintre colegii sai de pe capul de gramada. Alaturi de Tom Wood, fostul sau coleg de la England Saxons, cel care debutase cu o saptamana in urma, pare sa fie unul dintre jucatorii de mare perspectiva a rugby-ului din insula. Omul meciului insa a fost Chris Ashton, aripa lui Northampton, cel care a reusit patru eseuri, ajungand, dupa doar doua partide in turneul din acest an, la cifra de 6 reusite. De remarcat, ca si in partida precedenta, exceptionala clarviziune a trio-ului de creatie Ben Youngs-Toby Flood-Shontayne Hape, dar si siguranta in calmarea jocului, mobilitatea si forta ofensiva a lui Ben Foden, jucator care pare sa fi rezolvat una dintre marile dileme tactice ale nationalei engleze din ultimii ani, cea a acoperirii postului de fundas. Pentru aceasta, insa, ce e mai greu urmeaza sa vina – meciurile cu Franta, Scotia si Irlanda. Cu Franta pastreaza plusul de sansa datorita terenului propriu, cu Scotia (o echipa care si-a facut un obicei din a face viata grea Angliei) la fel, ultima etapa fiind in schimb una deosebit de grea deoarece englezii vor avea de infruntat la Dublin, pe Lansdowne, nationala Irlandei, o echipa pentru care orice meci impotriva Angliei reprezinta rivalitatea suprema.

Off-loading - Nick Easter

Duel in tusa - Louis Deacon si Sergio Parisse

Exemplul capitanului - Mike Tindall

Chris Ashton, oferind o poza identica cu cea de saptamana trecuta

Cronica unui inceput previzibil

2011-02-09T12:25:00.000-08:00

Vineri a inceput Six Nations… De bine ce am asteptat acest turneu ca pe Mos Craciun, din cauza programarii primului meci, cel dintre Tara Galilor si Anglia, la ora 21:45 si fiind obosit dupa o saptamana de alergat in jurul cozii la serviciu, am dormit ca o valiza in gara cam jumatate din partida, timp in care am pierdut al doilea eseu al lui Ashton si jumatate din eseul lui Stoddart – spun jumatate pentru ca am fost trezit de larma comentatorilor care se precipitau la faza si, astfel, am putut sa vad macar reluarea... Pana la urma l-am vazut a doua zi, dar deja stiam rezultatul si… nu a mai fost la fel din punct de vedere emotional…

Asteptarile specialistilor, care prevedeau un duel aprig pe inaintare, foarte incrancenat pe primele linii, a fost pe deplin confirmate in timpul jocului. Desi englezii par sa fi dominat cel putin pe capul de gramada, galezii, desi lipsiti de prezentele lui Gethin Jenkins si Adam Jones, pe pozitiile celor doi pilieri, s-au comportat ma mult decat onorabil, atat pe fazele specifice ofensivei – impingeri pe gramada fixa, fixari, ramasari sau spargeri ale liniei defensive ale adversarilor, cat si in defensiva. In ciuda nervozitatii – linia II engleza Louis Deacon si pilierul galez Craig Mitchell au primit cate un cartonas galben, asta dupa alte reprize de imbranceli, nervozitate accentuata si de declaratiile belicoase de dinaintea partidei ale lui Warren Gatland si Matthew Rees, meciul nu a degenerat in violente gratuite, protagonistii celor doua echipe preferand sa-si plateasca restul politelor intr-un cadru cat mai... regulamentar...
Meciul a inceput cu galezii punand presiune pe adversari, tactica concretizata in doua penalitati acordate de englezi, ambele insa ratate de Stephen Jones si James Hook. La prima faza inportanta a englezilor, venita la un sfert de ora de la fluierul de inceput, Flood reuseste sa bata linia avantazului la 15 metri de terenul de tinta, il vede pe Ashton venit in suport, paseaza, iar aripa lui Northampton culca intre buturi. Flood transforma, iar scorul devine 7-0 pentru Anglia, in ciuda inceputului furibund al gazdelor. Dupa cate trei penalitari transformate de Stephen Jones, respectiv Toby Flood, la scorul de 16-9 pentru oaspeti, in minutul 55, acelasi Chris Ashton marcheaza al doilea eseu englez, la capatul unei faze pornite de impetuozitatea ofensiva a lui Tom Palmer, urmata de pasa precisa a lui Mark Cueto. Galezii nu renunta, dar superioritatea tactica a englezilor da roade, atfel incat eseul lui Morgan Stoddart, recent revenit la nationala dupa o absenta de aproape trei ani, nu reuseste sa inflameze lucrurile. Wilkinson, intrat spre sfarsitul meciului, mai pune trei puncte pentru englezi, iar acestia castiga, 26-19, egaland scorul la 54 intr-o statistica istorica a intalnirilor victorioase in fata galezilor.
Desi infrangerea de pe teren propriu nu a picat prea bine galezilor, cu atat mai mult cu cat ea s-a petrecut in fata eternilor rivali englezi, nu trebuie omis din analiza partidei faptul ca oaspetii veneau cu o echipa foarte bine legata, din care lipsea doar Lewis Moody, in vreme ce gazdele prezentau „carpeli” pe majoritatea compartimentelor. Chiar si asa, insa, defensiv s-au comportat exemplar, toate cele trei linii ale pachetului de inaintare suplinind subtirimea jocului la contact a compartimentului median al treisferturilor, subtirime ilustrata cum nu se poate mai bine de cele doar 17 placaje reusite de centrii galezi Jonathan Davies si Jamie Roberts. Englezii au fost in parametrii lor normali, caracterizati de cresterea de forma din ultimele luni. Nu s-au precipitat deloc la constructia jocului, cei doi mijlocasi, Ben Young (la gramada) si Toby Flood (la deschidere) gestionand inteligent oportunitatile tactice, astfel, deloc intamplator, uvertura engleza a fiind aleasa omul meciului.

Inaintea meciului de la Roma, Brian O’Driscoll spunea, complezent sau nu, ca va veni momentul in care Italia va invinge, in cele din urma, Irlanda. Multi, printre care si eu, am considerat declaratia capitanului „verzilor” un gest de amabilitate menit a incuraja si aprecia efortul italienilor de a se mentine in elita rugby-ului mondia. Nu banuia deloc eroicul centru a lui Leinster ca italienii, departe de a „toarce” maguliti, si-au ascutit ghearele pregatind o rezistenta ce era sa provoace o surpriza de pomina. Abia in minutul 77 cinismul lui O’Gara, materializat printr-un drop-goal perfect, a frant inimile si naruit sperantele celor adunati pe Flaminio. Scorul final, 13-11 pentru irlandezi a consfintit o partida care a intrecut ca intensitate a jocului si in dramatism meciul disputat cu o seara inainte, pe Millenium din Cardiff.
Se poate spune ca doar ghinionul i-a impiedicat pe italieni sa obtina o performanta memorabila, intrucat modul in care s-a desfasurat jocul de-a lungul celor 80 de minute a demonstrat cum nu se putea mai bine superioritatea elevilor lui Nick Mallett. Linia I italiana, cea care i-a zdruncinat serios pe australieni, in luna noiembrie, pe gramezile ordonate, a captat prim-planul, Perugini, Ghiraldini si Castrogiovanni nefacand nici o concesie adversarilor directi – Cian Healy, Rory Best si Mike Ross. Numai o rezistenta disperata, de care pot fi capabili doar irlandezii, i-au ferit pe oaspeti in ultimele minute de rusinea primirii unui eseu cu gramada, victoria fiindu-le asigurata de luciditatea lui O’Driscoll si de precizia lui O’Gara, dar si de faptul ca Mirco Bergamasco, transformerul Italiei a ratat cinci puncte pentru ai sai, puncte care ar fi trasat alte coordonate istoriei acestui meci. De remarcat ramane modul extrem de inteligent din punct de vedere tactic pe care l-au imprimat italienii jocului lor, neacordand adversarilor decat 7 penalitati, dintre care doar una cu posibilitatea de a fi fructificata prin sut la buturi de catre irlandezi. Nu mai este, cred, nici un dubiu ca Italia, creste de la an la an, inevitabilul prevestit de O’Driscoll fiind foarte aproape de a se produce.

Ultimul meci al etapei s-a disputat la Paris si a opus Franta si Scotia. Considerata o partida cu un final previzibil – o victorie sigura a gazdelor, realitatea din teren, desi nu a contrazis pronosticul majoritatii, a demonstrat ca scotienii nu au venit consolati cu rolul de victime sigure, cum, la fel, nici francezii nu au o echipa in masura a fi considerata o castigatoare care nu lasa adversarilor nici un drept la apel, chiar si unor adversari facili ca scotienii. Scorul final, 34-21 (4-3 la eseuri) este unul destul de strans tinand cont de diferentele dintre cei doi adversari. Caderea survenita in jocul francezilor, incepand din minutul 60, la scorul de 24-7 in favoarea lor, este un real semnal de alarma pentru Marc Lievremont. Carentele defensive ale liniei de treisferturi, rapida si eficienta in fazele de atac, dar fragila in fata unor adversari determinati, pare sa fie principala dilema de rezolvat inaintea Cupei Mondiale. Pentru scotieni, problemele par sa fie mult mai mari si practic imposibil de dovedit...

In etapa urmatoare, pe langa Anglia - Italia si Scotia - Tara Galilor, se va juca si „meciul vedeta” dintre Irlanda si Franta. Desi englezii par favoriti la castigarea Turneului, in cazul in care acestia se vor impiedica in vreuna dintre etapele urmatoare, meciul de la Dublin ar putea fi unul care sa hotarasca echipa castigatoare din acest an. De aceea, este foarte de urmarit ce va fi duminica, pe Lansdowne Road...

Cum devenim ceea ce suntem...

2011-02-08T09:51:00.000-08:00

Pe vremea cand era jucator de rugby, Alin Petrache era unul dintre preferatii mei. Si aveam toate moivele sa-l plac, pentru ca era un flanker bataios si inteligent, cu un caracter frumos, un lider inascut pe care nationala il astepta de ceva vreme. Si chiar daca Stejarii nu au rupt gura targului sub căpitănia lui Petrache, ecceptie facand poate victoria cu Italia din 2004 si prestatiile in masura decentei de la Cupa Mondiala din 1999, din Tara Galilor, bateam insa fara nici un fel de emotie pe alde Rusia si Portugalia, in vreme ce cu Georgia pierdeam doar daca prindeam o zi in cale afara de proasta…
Intre timp, Portugalia a ajuns sa ne cafteasca si acasa si-n deplasare, Rusia la fel, iar cu Georgia am ajuns sa tremuram si daca ne abordeaza cu echipa de juniori-fete… Si, nu in ultimul rand, Alin Petrache a ajuns presedintele federatiei de rugby…
Acum cateva saptamani i-am vazut pe Alin Petrache si pe Florin „bai Florinel” Matei facand pe desteptii pe Money Chanel, imbracati amandoi la patru ace. Nu au spus nimic interesant - Alin a batut campii cu prostiile lui despre cat de domn l-a facut rugby-ul pe el si despre cat de greu e sa conduci federatia, iar Florinel balosind de zor mana care il hraneste, adica a lui Alin, spunand ca toate victoriile din ultima vreme, si aici, ca sa fiu sincer, nu am prea „percutat” la ce victorii se refera, s-ar datora in proportie de 90 % prezidentului (lu’ Petrache adica, nu lu’ Basescu, stati linistiti!) si ca daca nu era sefu’ cu sfaturile pretioase, praful s-ar fi ales si de calificarea la Mondiale, si de mandrete de echipa in constructie, basca de viitorul rugby-ului romanesc. Alin sedea pe scaun mandru, ca pe oua si fornaia satisfacut din nari. Ai fi zis ca tocmai dadusem de pamant cu Noua Zeelanda… Si ca sa fie tolomac pana la capat, mai scoate a lu’ Matei una memorabila, de mi-au dat mucii de ras… Ca cica, pe vremuri, cand maturam batatura cu Rusia si Portugalia, ce stiam noi ce-i aia bucuria victoriei, ca aia oricum erau niste amarasteni, cu care nu era nici o glorie sa te lupti. Pe cand acum, cand ne tremura curu’ aproape la fiecare meci pe care il jucam, fie ca e vorba de Anglia, fie ca e vorba de Portugalia, ei bine… acum simtim si noi ce-i aia bucuria victoriei. Cu alte cuvinte, daca nu putem fi la fel de buni ca cei mai buni, macar sa fim prosti ca cei mai prosti, sa ne gasim si noi locul in lume. Ca doar nu puteam fi la nesfarsit asa… nici in caruta, nici pe jos. Drept care, in nici trei ani de mandat, Petrache a reusit sa-si indeplineasca obiectivul, acela de a ne situa si noi in „normalitatea” mediocra a rugby-ului de mana a doua, pierzand si cu Rusia, si cu Portugalia, si cu Namibia, in plus de asta, nici una dintre marile natiuni rugbistice nemaidorind sa mai aiba de-a face cu noi in vreun meci test, in afara celor impuse cu de-a sila de calendarele oficiale ale IRB, forul mondial, din condescendenta, lasandu-ne si noua un os de ros sub forma IRB Nations Cup, un fel de petrecere la iarba verde, in care nationala Romaniei primeste vizita unor echipe de semiamatori, al caror joc lasa foarte mult de dorit sub aspectul calitatii. Oricat de mult as incerca, nu pot sa nu-i dau dreptate lui Matei… atat de rau simt c-am ajuns, incat ma bucur ca un copil cand ii batem pe portughezi, iar punctul bonus defensiv smuls Georgiei, pe cuvant daca nu, in consider mana cereasca.
Mi-am propus sa nu fiu conflictual, sa nu am sentimente negative fata de nimeni si sa nu critic pe nimeni doar de dragul de a critica. Si pot spune ca am atins un nivel de pace interioara pe care putine lucruri il mai pot tulbura in vreun fel. Iar acele lucruri nu pot fi, in nici un caz modul in care alde Petrache si gaşca lui de pupincuristi flamanzi gestioneaza rugby-ul romanesc. Iubesc atat de mult acest sport incat nu pot avea nici o urma de resentiment atunci cand este vorba despre rugby. Chiar daca federatia s-ar desfiinta maine, iar echipa nationala s-ar transforma in firma de bodyguarzi, nu as fi afectat de acest lucru. Ar fi in continuare rugby in Insulele Britanice, in Franta, in Marele Sud, in Argentina… Nu am nevoie de nici o manifestare nationala a acestui fenomen sportiv cu care sa ma identific, pentru ca eu iubesc rugby pentru ceea ce este, nu pentru ca-l practica ce-i de-un neam cu mine. De fapt, cred sincer ca in urmatorii zece ani federatia de rugby se va desfiinta, iar daca nu, atunci va ajunge o federatie obscura, ceva in genul federatiei nationale de popice, pentru ca… asta este situatia entropica a tarii.
Barry John, una dintre figurile charismatice ale rugby-ului galez din anii 60 spunea despre acest joc ca este expresia cea mai intima a unui popor. Ca orice activitate ce poate fi teoretizata, rugby-ul are si el retorica lui lemnoasa, plina de expresii care mai de care mai tampe si inepte… Gen „sport de huligani jucat de gentlemani”… Desi nu sunt un cinic, mi-am ras in barba de vorbele batranului Barry, considerand ca a zis-o si el asa, ca s-o zica… De fapt, mai tarziu, mi-am dat seama ca avea dreptate. Rugby este un sport care nu se poate dezvolta decat la umbra unei culturi sportive solide. De asemenea, este suficient de dificil si necesita o disciplina tactica pe care nu o poti deprinde decat in corelatie cu activitati intelectual-educationale. Nu intamplator, cele mai bune scoli de rugby sunt nu doar cluburi sportive, ci unitati de invatamant, de la gimnazii pana la universitati. Pana si galezii, cei care intruchipeaza cum nu se poate mai bine ideea de rugby proletar, nascut in vaile bazinelor carbonifere din Cambria, trebuie sa admita faptul ca aceas sport s-a cristalizat si desavarsit intr-o echipa a superlativelor, asa cum a fost Tara Galilor vreme de decenii, abia dupa ce a fost transformat in obiect de studiu si practica in universitatile din Cardiff, Newport si Swansea. Natiunile care practica rugby cu performante notabile sunt printre cele mai avansate ca sisteme politice si sociale, sisteme in cadrul carora indicii de dezvoltare umana sunt printre cei mai ridicati – educatie, sanatate, dar si caracterizate de spirit civic si comunitar, care da nuanta dominanta intregului spectru de activitati umane.
Romania are o natiune in declin, atat sub aspect socio-economic, cat si moral si spiritual – un melanj nefericit intre saracie, lasitate si incultura, asortate cu invidie, mentalitate parvenitista si indiferenta fata de suferinta celorlalti. In toata aceasta mocirla a spiritului, nu se pot gasi resurse pentru lucrurile frumoase, bune si drepte care il pot inalta pe om. Iar jocul de rugby este unul dintre acele lucruri imposibil de cultivat in aceste conditii. Bietul Alin Petrache, oricat de arivist, ignorant si prea trufas este, nu poate fi acuzat pentru toata aceasta suma de lucruri care au condus la situatia actuala generala, care, in particular, se rasfrange si asupra rugby-ului autohton. Pana la urma, Petrache si gasca lui de „lige blide” scapatati nu pot fi responsabili decat pentru carentele lor morale. Care, oricat de neplacute simturilor de tot felul ar fi, nu pot fi cauza chiar tuturor releleor acestei lumi.
De ce spun asta… Nu pentru ca neapărat m-ar deranja atitudinea lui Petrache, care nu este mai repugnabila decat cea a altora ca el, ajunsi in diverse demnitati, sau pur si simplu a omului de rand care nu stie decat sa urasca si sa murdareasca. Pana la urma, indiferent de ceea ce a fost, in cazul unui om, conteaza si ceea ce a devenit. Iar Alin Petrache a devenit intocmai modelul unui lider/manager specific Romaniei actuale: incompetent dar falos, concupiscent in strangerea de onoruri si beneficii materiale, alunecos ca un lup in piele de oaie si, poate cel mai grav, indiferent si rupt total fata de lucrurile pe care le are in grija.

Sambata, in ziua in care Italia a pierdut dramatic in fata Irlandei, intr-unul dintre cele mai incrancenate meciuri pe care „azzurri” le-au disputat in Turneu, Romania pierdea cu Portugalia, la Lisabona, dupa ce incasase pana in minutul 80 trei eseuri. Cand totul parea sa se termine catastrofal, Catalin Nicolae receptioneaza un balon pe care il culca in terenul de tinta, aducand un nesperat punct bunus defensiv Romaniei. Toata lumea a rasuflat usurata, si, culmea neobrazarii, s-a aratat satisfacuta, incantata chiar, de obtinerea acestui punct rusinos… Si intr-atat de mult se pare ca sa se fi ingrosat obrazul, incat nimeni nu a vazut ca, inainte de marcarea eseului, Nicolae a zburdat trei pasi cu balonul in brate, in afara tusei…

Prolog Six Nations - Franta si Anglia

2011-02-04T08:23:00.000-08:00

Sezonul trecut a mers ca uns pentru francezi, acestia reusind Marele Slem si etaland, fara drept de tagada, cea mai buna echipa a Turneului. Dar cum orice lucru care incepe bine, se termina prost, daca nu chiar foarte prost, francezii aveau sa simta pe propria piele, in lunile urmatoare, adevarul acestei mostre de intelepciune irlandeza a batranului Murphy. Infrangerile din luna iunie, ambele la peste 40 de puncte, in partidele cu Africa de Sud i-au adus pe francezi cu picioarele pe pamant, astfel incat Marc Lievremont s-a vazut pus din nou in postura „carpaciului” nevoit sa cosmetizeze o echipa prea lesne blazata. Luna noiembrie a inceput bine, cu o victorie impotriva celor din Fiji si cu o revansa in fata Argentinei, transata insa cu un neconvingator 15-9, pentru ca, la o saptamana dupa acel meci, sa urmeze „nenorocirea” din meciul cu Australia, un 16-59, in care toate statisticile meciului au fost, cu o claritate zdrobitoare, in favoarea Wallabies. A fost de fapt un meci in care tactica l-a tradat pe Lievremont, care a vrut sa contracareze prin manevre similare extraordinara mobilitate si rapiditate a treisferturilor australiene. Pretul a fost slabirea defensivei la nivelul centrilor, iar rezultatul acestei erori s-a vazut in bataia de pomina pe care francezii au incasat-o chiar in fata propriilor suporteri. Apropiatii rugby-ului francez s-au suparat pe Lievremont, atribuindu-i in totalitate „meritele” acestei infrangeri, pornind de la selectia jucatorilor pe posturi, pana la abordarea gresita a tacticii jocului. Nimeni nu a indrajnit sa-i judece pe jucatori, intrucat nimeni nu a pus la indoiala valoarea lor individuala. Insa oare vina ii apartine chiar intr-atat de mult tehnicianului, sau exista o si o serie de alti factori care i-au influentat deciziile in ceea ce priveste managementul echipei?
Inaintarea, cea care a castigat precedentul Turneu pentru francezi, in special linia I, a ramas aproape nemodificata (Domingo-Servat-Mas), la fel si linia II (Pierre-Nallet). Iar daca in linia III au mai aparut modificari de componenta, preferandu-se uneori flankeri mai usori si mai rapizi, utili replierilor in defensiva pe fondul atacurilor treisferturilor adverse, conform unei tactici de umplere in aparare a spatiilor dintre centrii, astfel gasindu-si locul in echipa Wenceslas Lauret, Fulgence Ouedraogo sau Alexandre Lapandry, in general s-a preferat o formula in care sa predomine forta pe impingere in momentele gramezilor fixe, cu Dusautoir si Bonnaire flankeri si Harinordoqui inchizator. De altfel, aceasta formula a inaintarii este si cea anuntata de Lievremont pentru meciul de sambata, cu Scotia.
Problemele Frantei au inceput insa odata cu „surparile” tactice ale jocului tocmai pe compartimentul considerat mereu „forte”, acela al treisferturilor. Nimeni nu o spune, dar aceasta „criza” pere sa fie, totusi, provocata mai mult de excesul de diplomatie a lui Lievremont, decat de lipsa sa de inspiratie in realizarea selectiei. Intr-un campionat atat de important ca acela al Frantei, in care sumele de bani vehiculate sunt din ce in ce mai consistente, este o chestiune de management eficient pentru ca fiecare club sa aiba reprezentanti in echipa nationala, in acest fel creându-se o presiune suplimentara pentru antrenorul Frantei care, astfel, se vede prins intr-un hatis de intrigi si interese partinice, care uneori pot afecta cea mai buna decizie privitoare la selectie. Altfel nu se poate explica de ce doar postul de mijlocas la gramada, pe care, deocamdata, Morgan Parra nu pare sa aiba adversar, este singurul ramas neschimbat in privinta titularului si, mai ales, de ce in momentul in care ai atatia specialisti pentru fiecare dintre pozitiile liniei de treisferturi, incluzand aici si fundasul si, neortodox si deloc corect tactic, mijlocasul la deschidere, „invarti” jucatorii pe toate posturile, altele decat cele pe care le ocupa la echipele de club….? De exemplu, Damien Traile, un jucator cu valente multiple, de „utility-back”, dar care evident se simte mult mai bine in postura de centru interior, asa cum joaca in mod frecvent la Biarritz, se vede jucand la nationala uvertura sau chiar fundas, desi are 1.95 m si 105 kg, asta in vreme ce fundasi autentici precum Poitrenaud, Porical sau Medard abia daca mai prind banca de rezerve. Un alt exemplu, chiar mai surprinzator decat cel al lui Traille, este pozitionarea ca centru exterior a lui Aurelien Rougerie, o aripa autentica la Clermont, echipa la care activeaza, Bastareaud sau Marty, mult mai potriviti pentru aceasta sarcina, nici macar regasindu-se in echipa anuntata pentru intalnirea cu Scotia. Sau poate, cine stie, nu-i vorba despre politica ci doar despre o viziune tactica revolutionara a lui Lievremont… Asta doar viitoarele cinci meciuri ne-o vor demonstra, meciuri in care francezii trebuie sa-si apere castigul de anul trecut. Pare insa destul de greu de crezut ca un nou Grand Slam este posibil, la fel ca si pozitionarea mai sus de locul 2. Desi… cu francezii nu se stie niciodata… 

Anglia arata ca echipa calare pe cei mai mai cai in acest sezon si asta nu prin prisma rezultatelor obtinute, cat prin consistentul program de intalniri internationale pe care l-a avut in 2010, compus din nu mai putin de 15 partide, incluzand aici si meciurile editiei precedente de Six Nations. A castigat 7 partide si a a obtinut doua egaluri, cea mai concludenta victorie fiind cea impotriva Australiei, in luna noiembrie, de pe Twickenham, dupa ce, in iunie, la Sidney, mai izbutisera inca o victorie, la limita, 21-20, „suplimentata” pentru un moral bun de un egal si o victorie impotriva Australia Barbarians. Victoria din toamna ramane totusi de referinta, un 35-18 clar precum cristalul, in urma unui meci in care Anglia a dominat la majoritatea capitolelor si in care a aratat ca o echipa care si-a pus la punct toate lipsurile ce au facut-o sa sufere atat de mult in anii trecuti.
Cu un capitan nou, in persoana lui Lewis Moody, cu o linie I mai buna chiar decat cea de acum doi ani, in care acum stralucesc Sheridan, Hartley si Cole si cu trei „descoperiri” de exceptie, linia II Courtney Lawes, demiul Ben Youngs si centrul interior Shontayne Hape, englezii spera sa triumfe din nou in Turneu, dupa o pauza de sapte ani. Si au toate sansele sa izbuteasca acest lucru, intrucat echipa place tuturor, chiar si contestatarilor din anii trecuti ai lui Martin Johnson, climatul din jurul antrenorului englez fiind acum unul mult mai linistit si mai relaxat.
Din punctul de vedere al calitatii selectiei, Anglia este echipa cea mai reusita. Pe inaintare, capul de gramada este unul teribil, iar linia III (oricare dintre Croft, Haskel, Moody, Fourie si Easter) impresioneaza prin forta, rapiditate si dispozitia la placaje. Linia II, din care a disparut Steve Borthwick, intinerita insa prin titularizarea lui Lawes, functioneaza la parametri buni, chiar daca nu rupe gura targului in ceea ce priveste „impresia artistica”, achitandu-se bine de rolul defensiv si sustinand onorabil efortul pe impingeri al liniei I. Treisferturile au avut mult de castigat prin aparitia unui liant excelent intre efortul inaintarii de a mentine si castiga baloane si explozia fazelor pornite de pe deschidere, aici referindu-ma la mijlocasul la gramada Ben Youngs, tanarul rugbist de la Leicester Tigers, una dintre cele mai spectaculoase prezente din ultima jumatate a sezonului competitional international. Cu Tobby Flood, o uvertura „croita” dupa modelul lui Wilkinson, inteligent in jocul in camp, precis in executiile cu piciorul si cu o buna dispozitie la contactele fizice aferente defensivei, cu un cuplu de centri in care fiecare stie foarte bine ce are de facut, Hape de pe pozitia centrului interior, cu un apetit ofensiv foarte bogat si Tindall, ca centru exterior, impecabil in sustinerea apararii si cu un fundas care pare sa fi atins varful de forma, ca Ben Foden, englezii etaleaza un compartiment median cerebral si foarte deteminat in evolutii. Forta acestuia este sustinuta de doua aripi de mare clasa, Marc Cueto si Chris Ashton, masive dar foarte rapide in timpul sarjelor lansate pe benzile laterale. Daca il mai mentionam si pe uriasul Matt Banahan, avem imaginea unor parti extreme ale treisferturilor de la care se asteapta nu doar aportul ofensiv, ci si un joc de dublaj consistent in defensiva.
Fara a ne mai adanci in amanunte tehnice, putem considera Anglia ca principala favorita din acest an la castigarea Turneului. Primul meci va incepe peste cateva ore, la Cardiff, unde englezii for infrunta Tara Galilor, intr-o partida de care se leaga sperantele pentru obtinerea atat a Marelul Slem, cat si a Triplei Coroane. Va fi un meci de crancen, in care nimeni nu va da un pas inapoi. Desi ii sustin pe galezi, nu cred ca vor scapa de dorinta furioasa de victorie a englezilor…

Prolog Six Nations - Tara Galilor si Irlanda

2011-02-02T10:39:00.000-08:00

Istoria ne prezinta echipa Tarii Galilor ca fiind cea mai galonata echipa din Europa, singura cu statistici pozitive in fata celorlalte competitoare din Six Nations, nefiind depasita intr-un clasament „all times” decat de cele trei mari forte ale emisferei sudice. Se poate spune ca rugby-ul este o caracteristica a poporului galez, lucru pe care nu il mai poti afirma decat despre neo-zeelandezi si sud-africani. Fidelitatea cu care suporterii galezi sunt alaturi de echipa lor, pasiunea cu care isi canta sentimentele si „incapatanarea” cu care sunt parte dintr-un sport care devine din ce in ce mai greu, in special pentru o echipa considerata mereu o minune mult prea mare, pentru o natiune atat de mica. Din februarie si pana la sfarsitul lui aprilie, galezii nu cunosc nimic altceva decat rugby, vreme de peste o suta de ani legendarele Arms Park si Millenium din Cardiff devenind adevarate locuri de pelerinaj pentru toti velsii cumsecade, iar „My father’s land” o incantatie prin care popor mai tare decat cea mai tare nuca isi cauta gloria absoluta prin forta, sacrificiul si dragostea pentru ai lor a 15 dintre cei mai bravi baieti din Cambria. Pentru adversari, orice deplasare in Tara Galilor se poate incheia cu lacrimi, pentru ca este in firea rugbistului galez sa lupte pana la capat atunci cand toate privirile compatriotilor sai sunt atintite asupra sa.
Uneori, insa, dorinta si taria sufleteasca nu sunt suficiente intr-o disciplina care de la an la an se vrea tot mai precisa, asemenea unei stiinte, performanta fiind conditionata nu doar de dispozitia combativa a sportivului, ci de un intreg set de factori care incep inca de la pregatirea timpurie a tanarului rugbist, trecand prin procesul de cizelare a unor automatisme de natura tehnico-tactica si terminand cu viziunea asupra jocului a fiecarui antrenor, cel care, pornind de la complexitatea tuturor factorilor enumarati anterior si tinand cont de prevederile unui regulament mai alambicat in logica sa decat un tratat de drept international, trebuie sa gaseasca, ca un maestru sahist, strategia castigatoare. Pentru galezi, obisnuiti de altfel cu toate rafinamentele jocului, anul 2010 a fost insa unul pe care si-l doresc cat mai repede uitat. Cu doar doua victorii in Turneu, impotriva Italiei si Scotiei (cu aceasta din urma fiind cat pe ce sa „calce pe bec”, victoria venind abia in prelungiri, dupa un meci de pomina), cu trei infrangeri in luna iunie – una cu Africa de Sud, la Cardiff, si alte doua in turneul din Noua Zeelanda, cu All Blacks, turneu in urma caruia au incasat 7 eseuri dintr-un total de 71 de puncte, marcand in schimb doar 1 eseu din 19 puncte, galezii au inteles ca devenise imperios necesar sa impresioneze prin prestatiile din noiembrie, luna in care urma sa primeasca pe Millenium vizita celor trei uriasi din Sud, dar si a imprevizibililor si extrem de motivatilor rugbisti fijieni. Dupa trei infrangeri si un egal, obrazul antrenorului Warren Gatland crapand de rusine, era evident ca exista o mare problema de rezulvat, altfel existand riscul declansarii unor derapaje mult mai grave.
Si totusi, exista inca intrebarea unde s-a gresit… Pentru ca, departe de a fi Scotia sau Italia, Tara Galilor are optiuni multiple pentru fiecare post, pe alocuri intrecand ca valoare Anglia, Franta sau Irlanda. Apoi, pentru un tip atat de tipicar ca Gatland, atent la criteriile de selectie a jucatorilor si foarte devotat principiilor jocului, pare aproape de neconceput sa greseasca intr-atat de mult, pe masura rezultatelor slabe din ultimul an. Galezii nu au tradat in nici o partida nici combativitarea si nici excelentele deprinderi tactice. Si totusi, undeva s-a gresit…
Pentru ca, Gatland, in momentul in care a destabilizat linia III prin numeroase inlocuiri ale componentei sale de la meci la meci, ar fi trebuit sa stie ca, in acest fel destabilizezi nu doar comunicarea intre cele trei linii ale inaintarii, ci si intregul joc al echipei, atat in defensiva, cat si in momentele specifice gramezilor. De-a lungul intregului an ultimul compartiment al inaintarii a suferit toate combinatiile posibile, nu mai putin de opt jucatori intrand in componenta acestuia si, poate lucrul cel mai grav, alternand pozitiile la legare in gramada fixa. Ironia face ca, dupa tot acest sir de schimbari neinspirate, Gatland pare decis sa ramana la o formula apropiata de cea cu care a inceput anul trecut, cu Andy Powell si Sam Warburton, ca blind-side, respectiv open-side flankers, si cu Ryan Jones ca inchizator, pe banca de rezerva ramanand Dan Lydiate si Jonathan Thomas. Si chiar daca nici pana la acesta data antrenorul neo-zeelandez al galezilor nu a facut publica prima echipa pentru meciul cu Anglia, de pe Millenium, un lucru este sigur: nici Ryan Jones si nici Alun Wyn Jones nu vor conduce echipa din teren, ca si capitani, ci talonerul lui Llanelli Scarlets, Matthew Rees. Se pare ca acesta va fi ajutat in prima linie de Paul James si John Yapp (sau poate Craig Mitchell), atat Gethin Jenkins, cat si Adam Jones fiind accidentati si imposibil de recuperat pana la ora meciului. In spatele lor, in linia II se vor gasi probabil Bradley Davies si Alun Wyn Jones. Alti absenti certi vor fi Martyn Williams, neconvocat, Leigh Halfpenny, accidentat si Richie Rees, inca suspendat pentru o palma „scapata” unui adversar intr-un meci de Celtic League. De asemenea surprinde neconvocarea pana la aceasta data al lui Dan Biggar, macar ca rezerva a lui Stephen Jones pentru postul de uvertura. Treisferturile nu au suferit prea mari modificari, cu fundasul Lee Byrne si perechea de centri James Hook si Jamie Roberts, sustinuti de Andy Bishop. Accidentarea grava a lui Tom Shanklin, care si-ar putea chiar incheia cariera din acest motiv, il lasa pe galezi fara nici un centru exterior autentic, atat Hook, cat si Roberts simtindu-se mult mai bine in tricoul cu numarul 12, aceasta criza la nivelul „utility backs” accentuand presiunea in defensiva a fundasului Lee Byrne, si asa destul de ezitant si neinspirat in astfel de momente ale jocului. Despre aripi nu vom spune decat ca nimeni nu-i poate ameninta postul de titular lui Shane Williams.
Cu o echipa macinata de absente si destul de incropita, galezii nu prea pot spera la mai mult de locurile 3-4 in acesta editie de Six Nations, primul mare test fiind chiar cel de vineri, impotriva Angliei. Avantajul terenului propriu si rivalitatea sincera cu englezii, pot crea premizele unei victorii, desi sansele par sa fie pe undeva pe la 30%...

Irlanda a incheiat pe locul 2 editia precedenta a Turneului, cu trei victorii si o doua infrangeri, dupa ce, cu un an in urma realizase un Gand Slam istoric, dupa o jumatate de secol de asteptare. Si totusi, dupa anul de gratie 2009, lucrurile au urmat o traiectorie oscilanta, in 2010 Irlanda pierzand cu Franta si Scotia, apoi cu Barbarians… apoi… mai cu toata lumea cu care a jucat in vara… Turneul din luna iunie, din Noua Zeelanda si Australia a adus infrangeri deloc usor de digerat, dintre care cea mai rusinoasa a fost un 28-66 cu All Blacks, meci in care „the green boys” au primit o caciula de eseuri, noua la numar, mai precis… Declan Kidney spera sa dreaga lucrurile in luna noiembrie, cand urma sa primeasca vizita celor din Samoa, Argentina, Africa de Sud si Noua Zeelanda. Iar pasienta le-a iesit, chiar daca pe jumatate, dar suficient totusi cat sa nu-i infurie pe suporteri. Doua victorii, cu Samoa si Argentina si doua infrangeri, una la limita, cu Africa de Sud (21-23) si una mai „relaxata” cu Noua Zeelanda (18-38). Daca mai punem la socoteala si victoria lui Munster cu rezervele Wallabies, se poate concluziona ca irlandezii au terminat anul la limita, nici pe plus, dar nici pe minus, cam ce au luat pe mere, dand pe pere…
Dincolo de rezultatele in nici un caz pe masura asteptarilor, Irlanda e o echipa care arata bine, construita in timp si cu migala. De aceea batranul Declan nu a cautat sa schimbe prea multe in componentaa lotului, exceptie facand linia I, unde batranii John Hayes si Marcus Horan au lasat locul lui Cian Healey, Tony Buckley si Tom Court, in pozitiile pilierilor, postul de toloner, altadata ocupat de Jerry Flanerry, fiind acum disputat de Rory Best si Sean Cronin. Pentru linia II, suspendarea lui Paul O’Connell a lasat loc liber concurentei dintre Mick O’Driscoll, Donncha O’Callaghan si Leo Cullen, fiecare dintre acestia fiind insa capabil sa suplineasca cu succes absenta ultimului capitan al Leilor Britanici. Si ca sa inchidem gramada, merita mentionata si teribila linie III a irlandezilor, dupa parerea mea cea mai buna a ultimelor doua sezoane ale Turneului – Stephen Ferris, David Wallace si Jamie Heaslip. Daca mai amintim si convocarea eroului ultimelor partide de H Cup ale lui Leinster, inchizatorul Sean O’Brien, avem imaginea unei „back row” pline de vitalitate, rapida si excelenta in toate fazele jocului. La mijlocasi, daca pentru deschidere, se va miza din nou pe inspiratia si precizia la suturi a lui Ronan O’Gara, suplinit de pe banca rezervelor de Johnny Sexton, pentru gramada va fi interesant de urmarit asupra carei optiuni se va opri Kidney, dintre Peter Stringer, Eoin Readen, Tomas O’Leary sau Isaac Boss. Treisferturile vor fi aceleasi, cu O’Driscoll si D’Arcy in centru, Fitzgerald, Trimble, Horgan, Bowe si Earls aripi, iar Rob Kearney fundas. Lucrurile par simple, dar exista emotii inca de la inceput, pentru ca in deplasarea de sambata de la Roma nu se poate conta pe Tommy Bowe, Jamie Heaslip si Stephen Ferris, accidentati, emotii care par sa nu fie insa atat de apasatoare, tinand cont de adversar, cel mai accesibil din Turneu.
Desi cel mai probabil irlandezii se vor lupta in acest an pentru locurile 3-4, exista si sperante mai mari, intrucat, chiar daca vor juca cu galezii in deplasare, vor primi acasa pe Anglia si Franta, iar impotriva unor asemenea adversari, terenul propriu poate fi un avantaj consistent. Dincolo de acest considerent, Irlanda are un joc frumos, gramada fiind la nivelul Angliei si Frantei, deci superioara celei a galezilor, in ceea ce priveste eficienta in ofensiva/defensiva a triunghiului centri-fundas fiind de departe echipa cu cele mai bune rezultate. Punctele slabe par sa vina dinspre inconstanta mijlocasilor la deschidere (poate si din acest motiv Kidney a selectionat nu mai putin de patru!), dar si dinspre tendinta spre jocul fizic a unor aripi rapide, dar masive si tentate mai degraba de rolul defensiv, decat de cel ofensiv. Punctul forte, dupa cum am mai spus, linia III, echivalentul perfect in Europa a celei neo-zeelandeze. Restul amanuntelor, raman de vazut pe parcurs...

Prolog Six Nations - Italia si Scotia

2011-01-26T09:51:00.000-08:00

Turneul celor Sase Natiuni bate la usa. Pentru echipele angrenate in competitie, acesta este cel mai important test inaintea Cupei Mondiale din aceasta toamna - de aceea interesul jucatorilor si tehnicienilor pentru pregatirea meciurilor va fi unul deosebit, aceste preocupari putandu-se concretiza in partide interesante si pline de neprevazut, asa cum, de altfel, numai Six Nations poate oferi.
Italia este una dintre echipele cele mai demne de respect. Cu o traditie aproximativ similara cu a noastra in ceea ce priveste jocul de rugby, italienii si-au propus, incepand cu anii 90 sa acceada la nivelul inaltei performante, printr-o restructurare a sistemului de selectie si a celui competitional. Un alt factor, deloc de neglijat, care a contribuit la ascensiunea rugby-ului italian in ultimul deceniu l-a constituit titularizarea masiva a italo-argentinuenilor, lucru vizibil si in actualul lot al „azzurrilor”, compus in punctele forte ale osaturii sale din sud-americani cu posibile origini din Mezzogiorno.
Multa vreme, italienii au trait si au crescut, ca si noi, de altfel, la umbra rugby-ului francez. Odata cu decizia comitetului Five Nations de acceptare a Italiei in competitie insa, in afara perioadei mandatului de doi ani al francezului Pierre Berbizier, inceput in 2005, la conducerea tehnica a echipei s-au aflat numai „sudisti”, neo-zeelandezii Brad Johnstone si John Kirwan in trecut, iar in prezent sud-africanul Nick Mallett. Iar rezultatele au fost in general bune, Italia avand o medie de cel putin un meci castigat in Six Nations si aducand in prim-plan jucatori de reala valoare. Mai mult, incepand cu anul trecut, ca o recunoastere a meritelor rugby-ului itaalian, doua echipe din peninsula au fost acceptate in Cupa Celtica – Treviso si Aironi, ambele cu rezultate modeste, dar asta doar deocamdata…
In sezonul trecut de Six Nations Italia a castigat un meci, 16-12 cu Scotia si a pierdut „la mustata” cu Anglia, 12-17. A urmat apoi un turneu de vara in Africa de Sud, unde a disputat doua partide, pierdute insa, in compania Springboks, marcand doua eseuri dintr-un total de 24 de puncte. In toamna, Italia a primit trei vizitatori – Argentina, Australia si Fiji, comportandu-se de aceasta data mult mai onorabil, pierzand greu cu Argentina (16-22) si cu Australia (14-32), dar castigand cu Fiji (24-16), gratie a opt penalitati transformate magistal de Bergamasco.
Ca orice echipa respectabila, Italia se bazeaza pe o foarte consistenta linie I, dominata de figura carismatica a lui Martin Castrogiovanni, dar si pe inspiratia unui inchizator de mare clasa, la un momendat nominalizat la titlul de cel mai bun jucator al planetei, capitanul echipei si a lui Stade Francais, Sergio Parisse. Treisferturile nu arata nici ele prea rau, aripa Mirco Bergamasco si centrul exterior Gonzalo Canale fiind doua dintre „piesele” cele mai grele ale echipei.
Italia poate produce surprize, dar poate fi si „ciuca batailor”. In comparatie cu forta Angliei, Frantei sau a Irlandei, „azzurri” au in continuare o echipa in care mai este mult loc pentru progrese, iar acest lucru ii face foarte vulnerabili. Chiar daca sunt convins ca vor arata mai mult decat bine pe alocuri, nu-i vad, in acelasi timp, mai sus de ultimul loc, mai ales ca, in acest an vor disputa „derby-ul lingurii de lemn” in deplasare, in Scotia.

Scotia care a continuat si in ultimele meciuri evolutiile ezitante, cu doua victorii in iunie impotriva Argentinei si cu una, in noiembrie, impotriva Africii de Sud. In rest, perspective deloc pe masura pretentiilor unei natiuni care altadata reusea triumful suprem in Turneu. Daca n-ar fi fost si Italia prin preajma, Scotia ar fi reusit, fara indoiala, un sir „istoric” de linguri de lemn de-a lungul unui intreg deceniu. Dincolo de componenta lotului, la nivel de individualitati superioara italienilor, dar destul de mult sub nivelul gelezilor, de exemplu, scotienii par sa sufere la capitolul tactic, jucand un rugby deloc in pas cu vremurile, de multe ori aratand ca o echipa „in curs de dezvoltare”, ca una care abia acum invata acest joc si nicidecum ca o natiune co-inventatoare a rugby-ului.
In acest an, Scotia va juca meciul contra Italiei acasa, ceea ce constituie un avantaj. Cu toate acestea e bine sa ramana precauta, deoarece este posibil sa prinda o gramada deosebit de motivata a italienilor, mai ales ca partida se va disputa in ultima etapa, dupa ce, probabil, ambele vor fi suferit infrangeri in linie, astfel incat meciul va fi unul decisiv pentru stabilirea codaşei din acest an a Turneului. Greul va cadea pe primele doua linii, cele care vor cauta penalitati bune de a fi transformate in puncte de catre Dan Parks, Phil Godman sau Chris Paterson. Iar aceste linii sunt unele deloc de neglijat, Allan Jacobsen, Ross Ford si Euan Murray, sustinuti din spate de de doi dintre Haynes, Gray, Mc Leod sau Kellock, acesta din urma desemnat capitan al echipei pentru acest turneu, fiind punctele forte ale unei nationale care, chiar daca nu prea mai reuseste performante notabile, isi are inca renumele unui grup care isi vinde foarte greu pielea. Totusi, ar fi o minune daca in acest an si in actualele conditii ale lotului, Scotia va reusi sa termine mai sus de locul 5. Cel mai probabil vor invinge Italia si se vor bate pe viata si pe moarte cu englezii, pe Twickenham, doar pentru a muri frumos…

Concluziile anului 2010 - Wallabies

2011-01-12T12:19:00.000-08:00

De cand Robbie Deans a preluat Australia, putini au fost aceia care s-au aratat sceptici in fata viitorului stralucit al Wallabies, stiut fiind faptul ca magicianul din Canterbury este un tehnician inteligent si bine pregatit, dar mai ales capabil sa formeze echipe valoroase prin descoperirea maximului de potential la fiecare dintre elevii sai. Desi a fost invinsa in toate cele trei intalniri cu Noua Zeelanda si intr-un meci contra sud-africanilor, in Tri Nations, este evidenta cresterea de forma a Australiei, multi vazand deja viitoarea finala mondiala ca fiind una dintre Wallabies si All Blacks.
Australia a fost dintotdeauna o echipa care a impresionat. Trei finale de cupa mondiala jucate, dintre care doua castigate, par si acum ireale pentru o natiune in care „aussie ruls”, cricket-ul si rugby-league sunt atractiile sportive principale, rugby-union putand fi situat cu indulgenta pe un loc 4 in randul interesului australienilor pentru acest gen de indeletniciri competitionale. In plus, firea australienilor, de „larrikinis”, pentru care portretul lui Ned Kelly poate sta oricand deasupra tabloului reginei, nu-i recomanda in nici un caz pentru practicarea cu asemenea succes a unei intreprinderi in care rigoarea si disciplina tactica sunt coordonatele performantei. Cu toate acestea, australienii au aratat mai mereu ca una dintre cele mai frumoase echipe ale lumii, fiind autorii unor partide memorabile si redescoperind, de la o generatie la alta jucatori fabulosi.
Inaintea Tri Nations, Australia era cotata cu sansa a doua, multi indraznind chiar sa o aseze in spatele Africii de Sud, in special aceia pentru care dezastrul din anul 2010 al Springboks era de neconceput la o asemenea scara. Dupa preluarea echipei, la sfarsitul lui 2007 de catre Robbie Deans, multi au asteptat un reviriment spectaculos, sperand castigarea unui nou titlu Tri Nations, al treilea dupa dubla consecutiva din 2000 si 2001 ce a precedat teribilul an 1999, cel al triumfului mondial de la Cardiff. Australia insa nu a mai castigat Tri Nations, in 2008 obtinand trei victorii (dar si suferind o infrangere rusinoasa impotriva Springboks – 8-53, la Jo’burg), in 2009 situatia parand a se agrava, dupa doar o victorie si cinci infrangeri, pentru ca in 2010 Wallabies sa obtina doar doua victorii, plus una in afara turneului, dar contand, totusi, pentru Bledisloe Cup. Performante deloc pe masura pretentiilor unei duble campioane mondiale, dar exista ceva foarte bine cladit in aceasta echipa a Wallabies, ceva ce poate crea premizele pentru succes. Iar acest lucru bine cladit in constituie compartimentul median si treisferturile, incluzand aici, intr-un mod deloc ortodox si tactic, fundasul.

Gramada australiana este una care nu arata in nici un caz ca una in masura sa sperie. Cu o linie I pe care Italia, bunaoara, a dominat-o intr-un meci disputat pe 20 noiembrie la Florenta si castigat de Wallabies cu 32-14 si cu o linie II destul de stearsa, in care mai mult numele lui Nathan Sharpe si mai putin forma si abilitatile fiecarui component par sa o conteze la „impresia artistica”, australienii se prezinta de multe ori ca o echipa care nu se poate baza pe primele cinci tricouri. Imbunatatirea apare insa odata cu linia III, in care Elsom si Pocock formeaza o pereche de flankeri perfect comparabila cu aceea a neo-zeelandezilor sau a sud-africanilor, pereche inchisa destul de bine la nivelul numarului 8 fie de Richard Brown, fie de Ben McCalman.
Nimic insa nu pare sa se compare cu excelentul angrenaj - linie mediana-treisferturi. In cea mai pura traditie „aussie”, preocupati de agilitate si tehnica de manuire a balonului pe fondul schemelor derulate in viteza, Wallabies au prezentat in acest an cel mai bun joc de atac in faza a II-a de posesie, austalienii devenind cu adevarat redutabili, odata trecut „hop-ul” castigarii balonului de catre un cap de gramada de nivel mediu. Accidentarea indelungata a lui Fourie du Preez l-a impus pe australianul Will Genia ca cel mai bun mijlocas la gramada din lume, mobilitatea sa in jurul „melle”-ului si rapiditatea gasirii solutiilor tactice ideale impunandu-l ca cel mai util om al echipei sale. Cele mai interesante descoperiri ale australienilor provin insa de pe acea pozitie denumita de ei si numai de ei „utility back”, un fel de „strutocamila” – nici uvertura, nici centru interior, nici aripa si nici fundas, dar care presupune rapiditate, vigoare in jocul fizic si o buna acuratete a suturilor. Pe langa versatilii Adam Ashley Cooper, Berrick Barnes, Drew Mitchell si Matt Giteau, si-au facut loc Quade Cooper, James O’Connor si Kurtley Beale, fiecare dintre acestia avand capacitatea de a schinba cu usurinta partile si de a suplini cel putin doua pozitii specifice treisferturilor. Si, ca orice „ausiie”, mai trebuie pomenit excelentul joc de picior al tuturor, mai sus de tricoul cu numarul 9 neexistand nici un jucator in actualul lot al Wallabies care sa nu fie capabil sa execute penalitati din sut, sau sa transforme incercarile. Cei mai buni oameni, dupa Genia, cred ca pot fi nominalizati tinerii Kurtley Beale si James O’Connor, primul pentru rapiditatea sarjelor sale si excelentul joc de prinzator in propriul 22, iar al doilea pentru acuratetea executiilor de picior si insistenta sa de a se afla la locul si momentul potrivit, la capatul ultimei pase.

Toamna a decurs pentru Wallabies dupa deja cunoscuta reteta „una rece, una calda”. Dupa ce au incheiat luna octombrie cu o victorie smulsa in ultimele minute Noii Zeelande, la Hong Kong, intr-un meci contand pentru Bledisloe Cup, dar in afara Tri Nations, australienii si-au inceput turmeul european cu o victorie contra Tarii Galilor – 25-16, urmata de inca una, a rezervelor, inpotriva lui Leicester Tigers – 26-15. Dar, ca sa respecte traditia „calcatului in strachini”, au avut grija sa incaseze o mama samatoasa de bataie de la englezi, 35-18, intr-o partida care s-ar fi putut incheia chiar mai prost daca nu ar fi fost insistenta lui Beale, cel care a marcat doua eseuri in a doua jumatate a reprizei secunde, reducand astfel proportiile dezastrului de pe Twickenham. A fost un meci in care englezii au dominat la toate capitolele, primele doua linii ale gramezii gazdelor neavand adversari pe momentele de fixare pe intreg parcursul jocului. Autralienii au gresit, iar Toby Flood si-a rotunjit procentajul reusitelor la 100%, transformand in puncte toate loviturile de picior. Dupa dusul rece primit de titulari in meciul cu Anglia, a fost randul rezervelor sa „muste” gazonul, dincolo de Marea Irlandei, la Limerick, intr-un meci contra selectionatei provinciei Munster. Infrangere cu atat mai usturatoare cu cat, pe o ploaie si un vant de toamna autentica irlandeza, cel care a coborat furtuna in vestiarul Wallabies a fost chiar un australian, fost component al reprezentativei Seven, fundasul Paul Warwick, care a transat victoria de partea thomondezilor prin trei penalitati transformate si doua drop-uri (15-6). Cu doua victorii si doua infrangeri, „cangurii” paraseau insulele britanice pentru ultimele doua confruntari ale turneului, împotriva Italiei si Frantei. Azzurri au opus o rezistenta onorabila pe Artemio Franchi din Florenta, parand chiar sa domine pe capul gramezii, dar capituland la momentele placajelor liniei III si la sarjele treisferturilor australiene. Scorul final 32-14 pentru Wallabies, care priveau cu ingrijorare catre ultimul meci al turneului, de pe Stade de France din Paris, ingrijorare accentuata de faptul ca urmau sa aiba in fata cea mai buna linie I din Europa – Domingo-Servat-Mas, dar si un „compartiment de creatie” experimentat si foarte plin de idei, trasat pe axa mijloc-centru interior, compus din Morgan Parra, Damien Traille si Yannick Jauzion. Asadar, dilema lui Robbie Deans se adancea, intruca trebuia sa gaseasca solutia optima a evitarii, pe cat posibil, a confruntarilor prelungite la nivelul primelor doua linii, dar si de a depasi tactic un adversar caruia ii placea jocul in viteza, cu aripi sustinute adesea de centrul exterior. Titularizarea lui Aurelian Rougerie pe postul de centru exterior, in conditiile in care rugbistul lui Clermont are o lunga experienta de aripa, tradau intentiile lui Marc Lievremont si complicau planurile lui Deans. Se preconiza un meci in care victoria era a celui care alerga mai mult cu balonul si care gresea mai putin in momentul posesiei. Totul a mers insa ca un vis frumos pentru Wallabies, care au prins cea mai buna zi a anului, castigand cu un incredibil 59-16, prin marcarea a nu mai putin de 7 eseuri, Drew Mitchell reusind un hat-trick pe care nu-l va uita multa vreme – nici el, si nici adversarii francezi.

Desi pare bizar sa spun ascest lucru, urmarind tabla scorurilor inregistrate de australieni in sezonul trecut, se poate remarca o crestere consistenta a formei jucatorilor si a filosofiei de joc, neo-zeelandezul Deans parand a fi foarte aproape de a gasi o formula ideala pentru abordarea meciurilor de la Cupa Mondiala. Singura problema ramane rezolvarea hibelor existente in jocul primelor doua linii. Timp insa mai este, cu atat mai mult cu cat urmeaza un sezon de Super Rugby, competitie in care Australia va participa in acest an cu inca o echipa – franchiza celor din Melbourne, denumita cat se poate de „aussie”, Rebels, dar si inca o editie de Tri Nations. Asta inseamna ca paleta de optiuni a selectionerului devine mai larga, intrucat exista atat motivatie, cat si interes in marea insula de la antipozi in perspectiva interesantelor confruntari din aceasta toamna.

Concluziile sezonului 2010 - Springboks

2010-12-19T02:54:00.000-08:00

Africa de Sud este marea dezamagire a sezonului. Dupa ce in urma cu un an a impresionat prin vigoarea jocului in Tri Nations, in doar 12 luni, Springboks a ajuns o echipa care sperie prea putin celelalte echipe mari. Vina principala o poarta, cat se poate de fotbalistic, antrenorul Piter de Villiers, cel care in doar doi ani a reusit sa faca praf munca depusa in formarea campioanei mondiale din 2007 de catre Jake White si Eddie Jones. Lipsit de viziunea asupra jocului presupusa la nivelul „Springboks”, prea „moale” atat in fata jucatorilor, cat si a presiunilor din partea board-ului rugbistic sud-african in ceea ce priveste managementul echipei si alegerea strategiilor in camp, de Villiers pare condamnat sa scufunde si mai mult corabia deja la apa a burilor. Doar o victorie in acest sezon de Tri Nations, doua victorii scurte (23-21 cu Irlanda si 29-25 cu Tara Galilor) si o infrangere de toata rusinea cu Scotia (21-17) au facut ca victoria mai concludenta impotriva Angliei (21-11) din penultimul meci al turneului de toamna sa nu insemne mare lucru in ochii fanilor dezamagiti, cu atat mai mult cu cat a fost urmata, o saptamana mai tarziu, de o infrangere seaca, 20-26, cu selectionata Barbarians.
Este greu de stabilit care sunt punctele forte ale Springboks, judecand dupa prestatiile ultimelor sale luni – si totusi, impresia lasata este aceea de „branza buna in burduf de caine”, iar cauza principala pare sa fie, asa cum am mai spus, lipsa unei abordari corecte, atat din punct de vedere tactic, cat si din perspectiva gestionarii capitalului uman disponibil la echipa, din partea antrenorului. Pe langa aceasta cauza principala, mai sunt o serie de cauze secundare, unele conexe deficientei manageriale sus mentionate, altele independente de aceasta. Pe langa problema antrenorului, o alta chestiune, cel putin la fel de importanta,este aceea a capitanului. Pentru ca, in afara lui John Smit, nici un alt springbok nu pare capabil sa conduca din teren o echipa capricioasa, plina de personalitati puternice, echipa care pare sa degenereze foarte rapid, in numeroase momente, spre imaginea unei gasti de „bullies”, asa cum este echipa Africii de Sud. Suspendrile din acest sezon, dintre care cea mai spectaculoasa este fara indoiala cea de opt saptamani dictata impotriva lui Bakkies Botha in urma meciului de debut cu Noua Zeelanda, desele derapaje nervoase care lasa o imagine urata asupra echipei, momente ce scot in prim-plan, ca „vedete”, pe langa linia II deja mentionat, pe Schalk Burger si Danny Rossouw, dar mai ales acea nervozitate negativa, care in loc sa motiveze, determina greseli tehnice si tactice, se reflecta in rezultatele Africii de Sud, pentru care anul 2010 o fost unul dintre acei ani a caror amintire nu ti-o doresti.

Nu pot fi, totusi, multe lucruri de reprosat in alegerea de catre de Viliers a jucatorilor care sa reprezinte nationala, individual fiecare aratad calitati indiscutabile atat in Super Rugby, cat si in Curry Cup. Linia I, fie ca l-a avut pe Smit, Bismarck du Plessis sau Adriaan Strauss pe postul de taloner, iar ca pilieri pe oricare dintre Steenkamp, Mtawarira, Jannie du Plessis, C.J. van der Linde sau B.G. Botha, a fost la fel de determinata si neinfricata in momentele de fixare, iar despre linia II – Bakkies Botha-Vic Matfield, nu cred ca este nimeni in masura sa aiba vreun comentariu negativ asupra prestatiilor din momentele spcifice postului. Nervozitatea si temperamentul lui Botha, sau lipsa inspiratiei si inteligentei specifice capitanului de care, din pacate, a dat dovada Matfield atunci cand a suplinit aceasta „functie” in absenta lui Smit, in timpul turneului de toamna, pot influenta negativ, dar pot fi si suplinite de o atare stare de spirit si ordine tactica insuflate de banca tehnica. Linia III, pe alocuri indisciplinata, dar foarte devotata efortului colectiv, a fost „lovita” in aceasta toamna de lipsa aportului lui Schalk Burger si Heinrich Brussow, ultimul absent din lot si in Tri Nations, dar a fost bine suplinita la nivelul flankerilor de Francois Louw, Juan Smith, Willem Alberts sau de Deon Stegmann. Surprinde insa subtirimea numarului 8, Pierre Spies neavand alt inlocuitor decat pe „stersul” Ryan Kankowski, asta in conditiile in care antrenorul de Villiers se incapataneaza sa nu-l convoace pe inchizatorul la gramada al lui Western Province, Duane Vermeulen, rugbist considerat de multi mai bun chiar decat Spies. Concluzionand, despre gramada sud-africana, putem spune ca nu sufera sub aspectul selectiei, cat al disciplinei, al comunicarii si nu in ultimul rand al orgoliilor. Pentru ca, in ciuda incercarilor de a se masca acest lucru, toata lumea stie ca numai pe inaintare sud-africanii au trei capitani: Smit, Matfield si Burger. Ma intreb cum o fi cand s-or destepta astfel de ambitii si la Pierre Spies...
Suferinta cea mare a Springboks devine foarte vizibila de la numarul 9 in sus... Absenta de un an a lui Fourie du Preez, cel mai bun mijlocas la gramada din rugby-ul actual, excelent tactician si liant intre inaintare si treisferturi, a facut ca Africa de Sud sa arate ca o echipa rupta pe jumatate, Ricky Januarie, Fraqncois Hougaard si nici char eternul jolly joker Ruan Pienaar nereusind sa faca „discreta” aceasta absenta, fara indoiala cea mai importanta si sursa a tuturor relelor din acest sezon pentru Springboks, la stransa concurenta, evident, cu „inspiratia” lui Peter de Villiers.
Castigul sud-africanilor din ultimii trei ani a fost insa recuperarea miraculoasa a unui post pe care nu au prea stralucit in ultimnii 10 ani, acela al mijlocasului la gramada, de la Andre Pretorius incoace neremarcandu-se nici o alta uvertura prin precizia transformarilor si a inspiratiei rezolvarilor fazelor din camp.Pentru ca, intra-devar, Springboks au avut ceva de asteptat pana la aparitia lui Morne Steyn, un mijlocas la deschidere complet, calm, lucid si precis in executiile de picior si, mai presus de toate, foarte constant in evolutii.
In privinta centrilor, sud-africanii sunt acoperiti destul de bine, Jean e Villiers, Jacque Fourie, Wynand Olivier sau Frans Steyn fiind suficient de rapizi in replieri incat sa asigure stabilitatea defensiva in momentul depasirilor de catre adversari a liniei avantajului, dar si consistenti la momentul atacurilor pe treisferturi. Si aici insa indisciplina devenita deja specifica sud africanilor isi spune cuvantul, greselile oamenilor de pe acest post avand ca efect penalitati si suspendari; atat Fourie, cat si de Villiers au absentat din meciuri importante datorita cartonaselor galbene primite.
Si daca tot pomeneam, atunci cand vorbeam despre Noua Zeelanda, despre incapatanarea lui Graham Henry de a-l pastra in lot pe Rokocoko in ciuda lipsei sale evidente de forma, la fel s-a intamplat si in cazul lui Peter de Villiers, atunci cand a fost vorba despre jucatorul sau preferat, Bryan Habana, cel care a fost, in mod constant in acest an, „omul degeaba” in primul 15 al Springboks – inexistent atat in aparare, cat si in atac, mai degraba incurcand decat ajutand... Titularizarea tarzie in cadrul turneului din toamna a lui Lwazi Mvovo, o aripa cu un mare potential, provenind de la campioana editiei din acest an a Curry Cup – Natal Sharks, a mai „indulcit” un pic impresia lasata de slaba prestatie a aripilor. Pentru ca nici Bjorn Basson si nici Gio Aplon nu par capabili sa asigure consistenta de alta data a benzilor laterale, asa cum se intampla in zilele bune ale lui Bryan Habana sau Breyton Paulse.
Si pentru ca tot vorbeam de vremurile de aur ale Springboks, mai trebuie spus ca, de la retragerea lui Percy Montgomery, acum aproape trei ani, sud-africanii nu au mai reusit sa gaseasca solutia pentru acoperirea postului de fundas, alegand mai mereu intre solutii de „carpeala” – Gio Aplon, Ruan Pienaar, Frans Steyn, sau solutii proaste – Zane Kirchner.

Daca ar fi sa dau un pronostic sigur pentru la anul, chiar mai sigur decat acela al castigarii Cupei Mondiale de catre Noua Zeelanda, as spune ca in nici un caz nu vom vedea pe cea mai inalta treapta a podiumului echipa Africii de Sud. Lipsa evidenta a unor solutii in privinta lotului, timpul relativ scurt pentru schimbari la nivelul managementului si al strategiilor pe tremen scurt anuleaza orice fel de sperante pentru Springboks. Condamnati sa mearga cel putin pana dupa 2011 cu acelasi antrenor, pentru ca orice fel de schimbare asumata acum, cand deja este prea tarziu, ar agrava si mai mult situatia, sud-africanii nu pot decat sa-si fixeze obiective modeste in comparatie cu pretentiile, indreptatite de altfel, ale unei natiuni considerate de multi adevarata patrie a rugby-ului. Singura speranta, slaba ce-i drept, se leaga de capacitatea de revenire si de orgoliul specific acestei frumoase echipe, lucruri care au ridicat-o in momente in care, la fel ca si acum, parea doborata si fara nici un fel de sanse...

Concluziile sezonului 2010 - All Blacks

2010-12-15T10:43:00.000-08:00

Din cauze de lene si sictir, blogul nostru a luat o pauza de patru luni, in care, evident, s-au intamplat multe. Atat de multe, incat ar fi si pacat sa nu le povestim... Dar, intrucat nu stim cu ce sa incepem, am ales, ca in majoritatea cazurilor, rugby. Ca o concluzie a sezonului aproape incheiat, vom face o analiza a evolutiilor principalelor natiuni, intr-o incercare aproape ridicola de a umple lunile de lene si sictir in care, cum era si firesc, s-au intamplat multe...

Noua Zeelanda venea dupa o serie extraordinara in editia din acest an a Tri Nations, unde a obtinut victorii pe linie, aratand prin aceasta demonstratie de forta ca editia cupei mondiale de la anul, care se va disputa in Insula Neagra, se vrea a fi o afacere „de familie” a gazdelor. Trei victorii cu Africa de Sud si trei victorii cu Australia, majoritatea obtinute intr-o mnaniera deosebit de facila, au redat increderea de alta data elevilor lui Graham Henry, un antrenor care are sansa de a intra definitiv in istorie cucerind atat trofeul mondial, cat si cifra record de cinci titluri de cel mai bun tehnician al anului. In ciuda infrangerii suferite la Hong Kong, intr-o partida contand pentru Bledisloe Cup, in fata Australiei, All Blacks pareau capabili sa uite acest esec - de fapt, un semi-esec, daca stam sa ne gandim la faptul ca partida se disputa in afara calendarului oficial al Tri Nations si al oricarui calendar al meciurilor test organizate de IRB, dar si la faptul ca, pana la urma, eseul lui Jemes O’Connor, cel care a inclinat balanta in favoarea Wallabies a venit la cateva minute bune dupa expirarea timpului regulamentar, pana atunci neo-zeelandezii controland intr-o maniera destul de sigura jocul. All Blacks nu au resimtit socul, parand mai degraba preocupati de turneul european care batea la usa, la meciurile contra Angliei, Scotiei, Irlandei si Tarii Galilor. Iar motive de ingrijorare nu prea erau, intrucat inspiratia, minutiozitatea si excelenta cunoastere a jocului de catre Graham Henry pareau sa se imbine perfect cu apetitul pentru performanta al rugbistilor din Pacificul de sud. Fara sa exageram deloc, putem spune ca Noua Zeelanda are in acest moment cea mai buna echipa din ultimii zece ani, iar rugby-ul practicat este cel mai bun model tehnic si tactic elaborat de vreo echipa actuala.
Si totusi… de ce este atat de buna aceasta echipa? Secretul consta in primul rand in excelenta pregatire fizica, remarcabila prin dispozitia la efort si contact, ca si prin numarul redus de accidentari avand ca rezultat pauze lungi de activitate. Rezultatele unui sistem bine elaborat de fitness, de calcul al consumului caloric in timpul efortului, sustinut de o alimentatie stiintifica, sistem considerat un experiment extravagant in urma cu cativa ani si care acum incepe sa dea roade, par sa fie capabile sa mentina Noua Zeelanda multa vreme pe primul loc al ierarhiei mondiale.
Al doilea element al succesului este Graham Henry, mai exact geniul sau de strateg, materializat printr-un joc rapid si precis de pase si prin stabilitatea exemplara a pachetului de inaintare, atat la momentul gramezilor fixe, cat si la aglomerarile spontate. Buna pregatire fizica a treisferturilor, rezistenta si dezvoltarea optima a fortei in regim de viteza au permis dese pendulari de-a latul terenului a centrilor/fundasului purtator de balon in scopul sustinerii atacurilor pe culoarul aripilor, cu efect de destabilizare a liniei de aparare adverse, prinsa de cele mai multe ori pe picior gresit de rapidele curse finale din postura de „om in plus” ale lui Muliaina sau Cory Jane. Lipsa de forma a lui Rokocoko, selectionat oarecum impotriva firescului de Henry, a fost perfect suplinita de Muliaina, principalul marcator de eseuri al All Blacks in Tri Nations, atat in ofensiva, cat si in aparare, risipa de energie a fundasului neo-zeelandez fiind una aproape supra-omeneasca. La nivelul centrilor, forta de penetrare a lui Ma’Nonu si abilitatea lui de a crea bresa in apararea adversa prin atragerea in placaj a cel putin doi adversari a izbutit de multe ori sa-l puna pe rapidul centru exterior Conrad Smith in situatia de a marca sau de putea oferi pasa finala omului in plus. Om in plus care a fost fie Cory Jane, cu totul alt jucator in acest sezon, rapid si cu un excelent comportament la placaje, atat de diferit fata de cel din sezonul trecut, fie Muliaina, fie debutantii Rene Ranger sau Israel Dagg.
Pachetul de inaintare s-a remarcat in special prin consistenta liniei I, ramasa neschimbata de-a lungul ultimelor sase luni – Tony Woodcock-Keven Mealamu-Owen Franks, dar mai ales prin calitatea liniei III, cea mai buna din lume – Kaino-McCaw-Read, linie care datorita rapiditatii si apetitului ofensiv s-a aflat in numeroase randuri la capatul pasei premergatoare eseului, in faze de atac specifice treisferturilor. Daca mai punem la socoteala si jocul defensiv fara cusur al capitanului Richie McCaw, cel mai bun neo-zelandez din acest sezon castigator al titlului de cel mai bun rugbist al anului, avem imaginea unei echipe care ia foarte in serios uriasa responsabilitate ce o presupune o cupa mondiala disputata in fata propriilor fani.
Si totusi… Exista si cateva lacune in acest sistem apropiat de perfectiune, nu datorate insa vreunui neajuns de natura tactica, ci datorita formei mai putin fericite a unor jucatori. Care, de fapt, nu sunt decat doi, si anume Dan Carter si Joe Rokocoko. In privinta primului, selectionarea lui este inteleasa prin prisma a doua lucruri: primul ar fi numele lui Carter si uriasul sau aport la jocul echipei de-a lungul timpului, fapt ce nu permite nici macar lui Henry inlocuirea din prima echipa a teribilei uverturi fara vreun „motiv” sustinut de decizia echipei medicale, iar al doilea lucru ar fi, chiar mai grav decat rarele pulsee de scadere de forma ale lui Danny-boy, lipsa de solutii pentru postul de uvertura pentru All Blacks. Pentru ca, in afara de Stephen Donald, All Blacks nu are alta optiune privind eventuala inlocuire a lui Carter pentru jocul in camp, iar in ceea ce priveste transformerii, doar demiul Piri Weepu pare sa aiba aceeasi suficienta precizie si sange rece pentru a transforma in puncte greselile adversarilor. Despre Joe Rokocoko, din respect pentru trecutul sau, nu voi spune decat ca-i consider prezenta in echipa doar un capriciu al lui Henry…

Turneul european din luna noiembrie a consfintit dominatia absoluta a Noii Zeelande in acest sezon international. Patru victorii din tot atatea meciuri inpotriva natiunilor britanice, dintre care trei incheiate cu peste 35 de puncte marcate de rugbistii kiwies. La final, Richie McCaw a fost declarat rugbistul anului, Graham Henry cel mai bun tehnician, iar Noua Zeelanda cea mai buna echipa, terminand anul pe prima pozitie a ierarhiei mondiale. Mai mult decat atat, All Blacks si-a dezvaluit uriasul potential uman, doi dintre cei mai buni jucatori ai toamnei fiind dintre aceiea care nu s-au regasit in „reteta” echipei lui Henry pentru Tri Nations – aripa Hosea Gear, cel mai bun marcator de eseuri din cele patru teste, fratele celebrului Ricko, dar mai ales centrul Sony Bill Williams, la care se remarca, pe langa numele sau de jazzman, extaordinara sa capacitate de percutie si acuratetea paselor din off-load, multi vazandu-l deja ca pe un nou Tana Umaga. Si totusi, cel mai bun om in negru ramane Richie McCaw, juctor cu o medie de peste 15 placaje decisive pe meci, cel care, prin jocul sau, pare sa transpuna pe alte coordonate presttia individuala in jocul defensiv al flankerului modern. Altfel, Noua Zeelanda place prin respectul pentru jocul clasic, romantic, dedicat grupului, in care fiecare jucator, fiecare pozitie si fiecare compartiment cauta inovatia si spectaculozitatea in prestatii, ramanand insa fideli principiilor tactice ale rugby-union.
All Blacks sunt echipa cu cele mai putine griji pentru anul urmator. Au un antrenor care stie foarte bine ce are de facut, un capitan care inspira prin forta exemplului, cea mai buna linie III din lume si, poate, cele mai bune combinatii posibile pentru cuplul de centrii, avand de ales intre Nonu, Smith si Williams. Revenirea lui Carter la forma sa obisnuita nu ar face nimic altceva decat sa blocheze casele de pariuri la anul, pentru ca e greu de crezut ca unei echipe ca Noua Zeelanda ii va putea cineva „sufla” titlul mondial, mai ales in conditiile in care All Blacks vor juca acasa.

Pink is gay

2010-12-14T12:08:00.000-08:00

Sambata a avut loc poate cel mai asteptat meci al anului, cel dintre selectionata Bucurestilor si Stade Francais. Dupa ce cu doaua saptamani in urma ne-am pus in cap si-n cur sa batem pe prapaditii aia din Uruguay, transformand acest success de duzina intr-o „zi mare pentru intreg poporul roman” – cum, s-a exprimat Ovidiu Tonita dupa meci, de era sa ma inec cu berea si sa-mi da mucii de la atata ras, gluma parea sa se ingroase odata cu data apropierii meciului, pentru ca data asta nimeni nu mai spera sa mai pice pleasca inca vreo bucurie in capul atat de oropsitului popor roman. Horelor de bucurie si bailor de sampanie, de-ai fi zis ca fie ne-am calificat direct in finala campionatului mondial, fie tocmai ne-a scutit F.M.I.-ul de plata datoriilor, parea sa le urmeze gustul amar, amestecat cu dinti sparti al unei mame de bataie sanatoase. Francezii, aflati pe locul 9 in Top 14, un loc deloc pe masura ambitiilor si investitiilor lui Max Guazzini, presedintele parizienilor, pareau decisi sa obtina o victorie la un scor de maidan, aliniind in primul 15 cel mai bun lot disponibil. Si trebuie spus faptul ca, Stade Francais, pe langa tricourile fistichii, desprinse parca din vetimentatia amatorilor de discoteci din mediul rural al judetului Dambovita, si pe langa pozele in curul gol ale rugbistilor din calendarul „Dieux de Stade”, are un lot cu adevarat valoros, compus din oameni precum Dimitri Szarzewski, Pedro Ledesma, Diego Roncero, Tom Palmer, Pacal Pape, James Haskell, Juan Leguizamon, Sergio Parisse, Julien Dupuy, Lionel Beauxis, Mathieu Bastareaud, Gonzalo Tiesi, Martin Rodriguez sau Hugo Southwell. Pentru selectionata Bucurestilor, a carei medie de inaltime pe linia I nu sarea de 1.75 m, o infrangere la 20 de puncte diferenta putea sa insemne o zi mai mult decat reusita, o amintire tocmai buna de depanat peste timp nepotilor.
Lucrurile au stat insa altfel... Amestecul magic dintre ambitia alor nostri si lipsa de chef a francezilor a facut posibila o diferenta de doar noua puncte, si aceea smulsa de Stade in ultimul minut datorita transformarii in puncte a unei penalitati dictate impotriva „stejarilor”, in caz contrar meciul putand arata o diferenta de doar sase puncte. Cum insa era prea frig ca sa ne plangem de pierderea atat de dramatica a punctului bonus, ne-am terminat cuminti bauturile alcoolice si ne-am infundat in carciuma, ca sa uitam, alaturi de alte bauturi alcoolice, cat de nashparlii suntem... Am marcat doua eseuri frumoase, la centru, prin Stelica Burcea si Lemnaru, am placat curajos cu linia a III-a, dar ne-am facut de bacanie in tuse, unde cred ca am pierdut mai bine de jumatate din propriile repuneri, iar in gramezile fixe am fost jalnici. Stade a marcat doua eseuri cu gramada, plus alte doua in care mult prea usor si-au creat omul in plus in fata unei defensive romane prea putin capabila de replieri in zona de circulatie a balonului. Pe langa aceste erori, parem inca incapabili sa gestionam tactic avantajele, alegand intr-o maniera foarte precipitata suturile sterile in adancime, in locul calmarii jocului prin greseli fortate si asteptarea dictarii penalitatii. S-a intamplat si cu Leeds, s-a intamplat si cu Parma... intr-un fel era de asteptat sa se intample si cu Stade Francais. Indraznesc sa spun ca in aceast mod s-a pierdut oportunitatea strangerii rezultatului pana la diferenta punctului bunus. Dar... ma rog... ce-a fost a fost... Putea sa fie mult mai nasol, asa ca bine ca s-a terminat si asa... Sambata vom juca in Franta, asa ca, se pare ca inca mai avem sansa experimentarii pe propria piele a unei batai mai sanatoase in acest an, Doamne fereste...!

Daca despre meci sunt putine de spus, doar statul in picioare in frig impiedicandu-ma sa nu adorm, va pot spune mai multe despre oamenii care vin la meci. Daca cei mai snobi dintre voi si superficiali in inghititul pe nemestecate a tot felul de stereotipuri socio-culturale, dar la fel de tarani si inculti in realitate, ca noi toti de altfel, aveti impresia ca la rugby vin oameni spalati, inteligenti si scarbiti de ceea ce, in mod onanistic obisnuiti sa numiti „mizeria din fotbal”... ei bine... va inselati. Publicul este la fel de pestrit, poate chiar mai pestrit, ca la fotbal. Avem, vorba lu’ Dorel Visan in „Cel mai iubit dintre pamanteni”, reprezentanti din toate categoriile sociale. Avem „patricienii” de la tribuna acoperita, acolo unde biletul costa 200 de mii de lei, in marea lor majoritate niste ciumpalaci angajati la firme/companii cu care federatia de rugby are Dumnezeu stie ce angajamente de imagine, fapt ce o obliga sa le dea acestor muci in freza invitatii moca la meciuri, astfel incat daca vrei sa-ti cumperi un bilet in acel sector de tribuna, numit pompos „oficiala”, ti se spune de la casa de bilete ca nu se poate. Pentru ca, intre noi fiind vorba, strategia de promovare a rugby-ului de la nivelul federatiei de specialitate inseamna de fapt o gratiutati ieftine catre neamuri, prieteni, „parteneri de afaceri”, de cele mai multe ori insi care nici macar nu remarca pana la sfarsitul jocului ca mingea dupa care alearga haidamacii aia de pe teren nici macaer nu e rotunda. Printre acestia, infiltrate strategic se afla prietenele sau nevestele jucatorilor, fatuci care, de cele mai multe ori nu difera de prietenele si nevestele fotbalistilor, sau, pur si simlu, de restul fatucilor nascute si crescute in atmosfera sanatoasa a Crangasiului proletar. Pe partea opusa a tribunei ocupate de „jet set” se afla „adunatura pestrita”, un soi de tribuna II din Ghencea, loc al melanjului cultural, al ciocnirii caracterelor de tot felul, locul celor multi, fara complexe si fara „rafinamente de maniera” – taranusi, cocalari, batuti in cap, unii dintre ei cu oarece tangente cu rugby-ul, ademeniti de acest sport insa doar de posibilitatea accesului gratuit la o sala de forta, utila in calirea muschiului necesar unei viitoare cariere de bodiguard in discoteca.
Chiar si asa, cu tot parul lor de pe limba, sunt de preferat celor de la tribuna acoperita si, in orice caz, de preferat fanilor francezi, care sunt de departe cei mai antipatici dintre toti fanii de sport. Este chiar pacat sa nu bati macar o data in viata un suporter francez… Fanii lui Stade sunt de doua ori mai antipatici, odata pentru ca sunt francezi, si alta data pentru ca se imbraca in roz. Dupa cum probabil stiti, iar daca nu aflati asta acum, parizienii au tricourile roz, in cinstea domnitei Blanche de Castille, filantroapa si sotie a lui Ludovic al VIII-lea, supranumit nu se stie de ce „Leul”, cea despre care se spune ca ar fi patronat artele si arhitectura pariziene catre sfarsitul sec. XII si inceputul sec. XIII. Patronul Guazzini a aflat povestea si, dornic sa nu ramana dator istoriei, dar nici minoritatilor sexuale, si-a imbracat echipa in acel roz chiloţiu, atat de luat la mişto de toata suflarea poftitoare doar de amor intersexe. Fanii lui Stade, o echipa rspectabila si perfect normala pana sa inceapa sa poarte budigai ca ai lui Boy George, au alunecat si ei pe aceasta dubioasa panta a trepanării, punand cu totii botul la noul slogan de marketing al gruparii – „pink is beautiful”. Astfel incat, la Bucuresti, am putut vedea niscaiva orocotile baloase care faceau ca toate dihaniile, intoliti in rozul ala incalificabil din punctul de vedere al eticii sportive… Si in timp ce mestecam eu la ganduri si la mied lituanian de la prietenul Sebi, mi-am dat seama cat de dreapta, chiar daca lipsita de eleganta, este violenta pe stadioane, si cat de evoluat, din acest punct de vedere, este fotbalul fata de rugby. Pai pe ce stadion de fotbal se mai pot manifesta astfel de maimute imbracate ca niste femei gonflabile barby, fara ca, la sfarsitul meciului, sa nu fie tavalite bine de baietii iubitori de normalitate si spirit sportiv. Am concluzionat ca, in ciuda imperfectiunilor sale de natura ideologica si a riscului ridicat de producere a unor victime colaterale, violenta de pe stadioanele de fotbal traseaza coordonate morale si introduce in sfera firescului conduita acelora care se afla in deplasare, pe un stadion strain. Cu atat mai mult cu cat acestia sunt imbracati intr-un roz care, departe de a fi „beutiful”, nu este decat „gay”…

Drama unui presedinte peste un popor care nu-l merita

2010-08-15T05:09:00.000-07:00

Romanii sunt un popor care reuseste, pe zi ce trece, regrese absolute remarcabile in ceea ce priveste primenirea si propasirea comorilor mintii. OTV, Tociu si Palade, Etno si Taraf TV, Liga I, Gigi Becali, reclamele la bere de plastic sunt cele mai credibile etaloane utile in masurarea coeficientului de inteligenta al unei natiuni cazuta prada dezordinii etice si lipsei de coordonate culturale. In aceste conditii, nu putem avea pretentii nici de la conducatorii vremelnici ai acestei tari, cei care nu sunt nimic altceva decat o gasca de derbedei pusi pe furat si capatuiala, care suplinesc prin siretenie si lipsa de scrupule calitatile necesare fauririi unui destin stralucitor nu prin sine, cat prin buna credinta, justetea morala si omenia care anima o asemenea lucrare.
Mi-am propus sa nu mai vorbesc despre aceste lucruri urate si imorale, despre barfe politice si de alta natura, dar se pare ca prostia care este la putere in Romania face din nou victime in randul celor cu stomacul fin, de data aceasta prin insasi comoara nesecata a mintii presedintelui. Stati putin… nu vreau sa se creada ca presedintele nu a mai dat cu mintea in gard si cu alte ocazii, luandu-l gura pe dinainte. Dar parca saptamana asta s-a intrecut pe sine, zau asa…
Prima „duma” a bubuit-o pe la sfarsitul saptamanii trecute, cand ne-a invitat pe toti sa ne caram care pe unde apucam, pentru ca tara este, oricum, prea saraca sa ne mai tina pe toti. Asta nu ar fi nimic… daca, luat de val, Base n-ar fi trantit una de toata frumusetea, drept in dintii strainatatii care, daca tot ne-a ancorat ca pe manjii la caruta tiganeasca, ne-a permis si accesul legal pe piata fortei de lucru, pentru ca, deh… asa e in Uniunea Europeana… musai libera circulatie. Daca noi ne-am invatat sa ne faca cu ou si cu otet de fiecare data cand se scoala cu fata la cearşaf, sau mai da cate vreo inundatie, sau mai mananca bataie Steaua, europenii au reactionat destul de nashpa atunci cand prezidentu’ le-a transmis sa nu ma faca atata ca toate alea ca vin amarastenii din est sa le ia locurile de munca, pentru ca disponibile sunt, oricum, doar acele slujbe pe care occidentalii le refuza si ca, in general, occidentalii sunt blazati, aroganti si comozi (daca le-ar fi zis „lenesi”, as mai fi ras si acum… si asta nu pentru ca nu ar fi lenesi, pentru ca sunt si ei, slava Domnului, ci pentru ca s-a gasit cine sa vorbeasca…). Un ziar din Marea Britanie… nu cine stie ce ziar, dar, oricum, un tabloid foarte apreciat de redneck-sii platitori de zeciuiala coroanei, a preluat declaratia si a facut ca toate ielele, pe la finalul crizei de boala lui Calache refulata in articol, aproape invitandu-l pe Basescu sa-si ia „ciorile” cu el cum o stii, ca inca mai sunt destui englezi capabili sa dea cu târnul pe strazi, fara sa fie nevoiti sa suporte, pe langa serviciile ieftine si de calitate ale unui maturator profesionist, restul pachetului de shaori ciorditori pe „city-bus”-uri si pirande cu ciocârdei, gramada la cersit pe la metroul londonez. Pantru ca, pana la urma, nu-s chiar atat de comozi, aroganti si blazati europenii astia din vest, care s-ar angaja pe la „adepeurile” lor, daca ar fi platiti decent, dupa standardele de viata ale unui vestic. Dar cum poti sa mai faci acest lucru, daca iti vin cohortele de emigranti, accepta salarii mici, cam jumatate din cele normale, si iti intorc cu susul in jos regulile retributiei pe piata a fortei de lucru? Mai angajeaza-te pe banii aia, facandu-le concurenta unora pe care insusi presedintele lor ii incurajeaza sa dea navala si sa-ti ia locurile de munca, ajutoarele sociale, dar sa-ti si umple statisticile criminalitatii cu figuri pitoresti gen Petronela Buci de Fier sau Romica Mailat. Pentru ca, asa cum toti ne-am dat seama, pentru Basescu, libertatile politice si economice de tip european sunt asa, ca un soi de Romanie, un loc in care orice neisparvit poate sa intinda mana si sa ia, fara sa-si puna problema daca respectivele beneficii sunt ale lui, sau daca le merita in vreun fel. Apoi mai avem si tupeul sa ne miram si sa ne indignam de faptul ca toti mai multi europeni isi indreapta simpatiile spre extrema dreapta, lasandu-ne pe noi, liberalii si multiculturalii astia din est ca singuri atleti ai democratiei...

Si pentru ca asta n-ar fi fost suficient, Basescu a mai „trantit” una poporului, cu care se cam are la cutite in ultima vreme, spunandu-i sa nu se mai planga atat ca n-are de nici unele si munceste pe nasturi, ca se poate si mai rau... Adica... sa-l fereasca Dumnezeu pe ala care vrea sa fie presedinte, c-o sa ajunga sa râneasca in folosul natiunii si 16 ore pe zi. Ca cica atata presteaza dumnealui „daily”, c-a ajuns saracu’ sa nu mai puna geana pe geana de grija tarii si sa tresara in putinul somn pe care il are mai ceva ca un maidanez bantuit de cosmaruri cu hingheri. Asta in vreme ce, nerecunoscatori in ticalosia lor, pensionarii, medicii si profesorii dorm cu muci si bale, singura lor grija fiind legata de taierile salariale. Pentru ca, in acest context s-a inbufnat presedintele, amintindu-si cat de oropsit este dansul la locul de munca, in vreme ce un profesor „bugetofag” are tupeul obraznic sa se planga ca nu-i ajung banii... Pai... daca-i tot atat de harnic Basescu, de ce nu se duce sa lucreze in Spania sau in Italia!? Nu-i pacat de atata harnicie si avant proletar irosite intr-o tara de trantori care nu stiu decat sa ceara si sa se planga!? Pun pariu ca i-ar merge mult mai bine pe-acolo, ca tot sunt aia blazati, aroganti si comozi, de n-ar pune mana, feri-ar Sfantu’, pe cancioc si mistrie, nici sa-i pici cu ceara. Ar dormi, astfel, si el mai linistit, fara grija celor 20 de milioane de puli trimise in ciorba dansului de un popor care, oricum, nu-l merita...

Popor care, dupa ce ca nu-l merita, nici tara nu si-o iubeste... Ca, cica, daca si-ar iubi-o, atunci ar curge lapte si miere pe Dambovita, iar cainii ar umbla cu covrigi in coada. Sau cel putin asa sustine Basescu, cel care se pare ca are cate o solutie pentru toate relele care s-au abatut asupra acestei tari. Mie mi-au fost intotdeauna neclare toate cuvintele astea mari care se invart in jurul conceptului de „iubire de tara si neam”. Pentru mine tara inseamna familia, prietenii, locurile unde am crescut si de care ma simt legat prin nostalgia copilariei. Resping orice patetisme ieftine si lemnoase gen „pe-un picior de plai, pe-o gura de rai” sau „poporul ales”. Traiesc de treizeci de ani in Romania si stiu ca lucrurile nu stau deloc asa intr-o tara ce seamana tot mai mult cu o groapa de gunoi, atat igienic cat si spiritual, iar cat despre oameni, din ce in ce mai rai, imorali si prosti... sa spunem ca daca as fi Dumnezeu, chiar in imensa mea intelepciune si bunatate, n-as gasi nici un argument atat rational cat si afectiv sa ma dau in vant dupa ei.
Si totusi... exceptand situatie in care esti Dumnezeu, fie si in calitate de presedinte al Romaniei, sa afirmi asemenea lucruri „grele” despre cei peste care esti baci denota fie imbecilitate, fie o ironie fina si perversa si malefica. Iar eu, ca un naiv ce sunt, prefer sa am un presedinte imbecil, decat unul care se tine de „arogante” perverse si malefice. Pentru ca, la o adica, poporul asta neiubitor de tara isi poate asuma acest pacat, acceptand-si lipsa de plenitudine sentimentala atunci cand s-a dus buluc la vot sa-i puna in brate doua mandate... Dar sa ajunga sa fie luat la misto pentru asta chiar de cel care a profitat din plin de aceasta lipsa de iubire... asta mi se pare o bascalie exagerata chiar si mie, un tip cu simtul umorului dezvoltat.
In plus, poate ca au fost oameni care chiar si-au iubit tara, dar, dupa cum spunea un prieten drag, mai platonic... Adica, dupa principiul „tu iubesti si Platon fute...” Naivii au iubit-o, au plimbat-o sub clar de luna prin parc si i-au cantat romante, pentru ca odata condusa frumos, acasa, pana in fata blocului, „bagabontii platonicieni” gen Basescu, Videanu, Udrea, Berceanu si Blaga sa o ia la mamelit in scara blocului si s-o faca posta, bagandu-si pula la propriu in iubirea ta sincera... Pai cum sa nu te simti luat in balon atunci cand, dupa ce Romanichii i s-au lasat tzatzele, iar curul i s-a facut cat China, apar golanii astia si-ti tin lectii de etica si iubire sincera. Pai... sa nu-ti vina sa le spui „hai sictir!” si sa-ti doresti sa vina anticipatele, chit ca astea n-or sa aduca nimic in plus, doar rotatia de cadre in functiile propice ciordelilor de anvergura nationala?!?

Baaria

2010-08-10T09:40:00.000-07:00

Este imposibil sa nu-l iubesti pe Giuseppe Tornatore. Filmele sale au ceva ce te fac sa te identifici cu ele, un miez de realitate careia candva, in existenta noastra, i-am fost martori sau participanti. Fie ca este vorba despre copilarie, despre dragoste, despre cautarea unor vocatii sau despre imaginea parintilor si a familiei. Fie ca este vorba despre „Nuovo Cinema Paradiso”, „La Leggenda del Pianista sull’oceano” sau despre „Malena”, toate trezesc aceeasi nostalgie placuta, deloc grea, de prea plin sufletesc, care te fac sa traiesti alaturi de personaje o suma de emotii sublime. Este dificil sa-l incadrezi pe Tornatore intr-un anumit gen cinematografic, deoarece peliculele sale imbina comicul cu dramaticul, realul cu reveria, numitorul comun fiind dat de acele imagini idilice, puternic pictografice, melancolice prin coloritul tomnatic, pigmentate de culorile aprinse, vii, ale zarvei oamenilor dintr-un decor atat de real incat iti lasa impresia unei adordari de tip documentaristic si nicidecum a unei scenografii premeditate.
Pentru cei mai pretentiosi critici, Tornatore ar putea semana cu un bucatar priceput, care stapaneste insa prea putine retete, in ciuda geniului de alchimist cu care imbina ingredientele pentru o savoare perfecta. Fiecare film al sau are cate ceva din celelate, atat in constructia personajelor, cat si in ritmul actiunii, in balansul cadrelor largi, care nu focalizeaza nimic anume, dar care iti invadeaza simturile cu o sumedenie de miscari, sunete si culori, creand spectatorului un sentiment incredibil de placut de participare efectiva la actiunea de dincolo de ecran. Si cu toate acestea, nu exista nici o creatie a regizorului sicilian care sa nu surprinda si despre care, la sfarsit, sa nu spui „Magnifico!”

„Baaria” este povestea vietii lui Tornatore, o autobiografie transpusa in cadre cat mai reale, aparent neslefuite, dar pline de simboluri si emotii intime, pe care nu le poti deslusi decat lasandu-te cucerit in totalitate de vizionarea peliculei. Filmata in Bagheria (Baaria, de altfel, este numele acestui oras, in dialectul sicilian), orasul natal al lui Tornatore, este o reintoarcere la origini, urmarind destinul familiei Torrenuova pe parcursul a trei generatii, incepand cu sfarsitul deceniului 3 si urcand pana in anii 80 ai secolului XX. In centrul actiunii se gaseste Peppino Torrenuova, prezentat in toate ipostazele vietii sale – copilul, tanarul, tatal si batranul, un personaj care isi cauta identitatea in experientele vietii sale, ca tanar activist comunist, devenit socialist si social democrat pe masura ce varsta ii „erodeaza” avantul revolutionar, ca sot si tata a patru copii, carora le insufla acelasi spirit viu si nesupus care l-au tinut mereu tanar si neabatut in cautarea unui ideal. Ideal care este simbolizat, in film, de o comoara legendara care se arata numai aceluia care poate lovi dintr-o singura lovitura, cu o piatra, trei stanci uriase, ca niste colti, dispuse intr-o pozitie ce face imposibila o asemenea incercare. Iar cand la batranete abia, asezat langa ele, Peppino isi aminteste de aceasta istorie pierduta in adancul memoriei copilariei si face o ultima incercare de a lovi stancile, ca prin vis aude cele trei sunete seci si clare, semn ca a izbutit sa atinga toti cei trei colosi de piatra. Comoara i se arata, dar nu sub forma aurului stralucitor, plin de vanitate, ci sub forma unor serpi negri ca pamantul vulcanic al Siciliei, asemanatori unor radacini vii, simbol al perenitatii si eternei reintoarceri la origini, comoara pe care Peppino a purtat-o de fapt mereu in suflet, confundand-o cu ideea de „acasa”. Pentru ca, oriunde ne poarta viata si vremurile in care traim, purtam mereu in suflet, alaturi de amintirea copilariei, acea dragoste melancolica a locurilor natale, de care suntem legati prin radacini adanci, imposibil de smuls.

Fara sa epateze nici macar o secunda printr-o distributie pretentioasa sau prin decoruri artificiale costisitoare, folosind doar cladirile vechi si prafuite ale Bagheriei si imprejurimile acesteia, Tornatore a gasit un mod inteligent de a promova actori tineri, printre care talentatii Francesco Scianna si Margareth Made (considerata de numerosi critici „noua Monica Bellucci”), oferind doar roluri mici, fugitive, mult mai consacratilor Michele Placido, Raoul Bova sau Giuseppe Fiorello. Cu toate acestea, linistea oferita de cele 30 de milioane de dolari, cat a insumat bugetul celui mai scump film italiam ralizat vreodata, i-a oferit regizorului posibilitatea de a lucra cu cele mai bune mijloace tehnice si de a se folosi de toate decorurile si scenografia necesare crearii unor cadre apropiate de perfectiune. Daca mai punem la socoteala si aportul lui Ennio Moriccone la coloana sonora a filmului, ne putem da seama de faptul ca nota unei asemenea productii nu poate fi decat superlativa. Dialogurile purtate aproape exclusiv in dialectul nordic sicilian, vorbit in Bagheria, dau un plus de farmec atmosferei idilice, scaldate in soare, in care aproape poti sa simti mireasma florilor de portocal.
„Baaria” ofera ceva ce putine filme din zilele noastre mai izbutesc… Acel sentiment placut de liniste si visare pe care o ai doar in apropierea lucrurilor care au acelasi ritm cu bataile inimii tale…

All Blacks strikes again, and again...

2010-08-09T10:42:00.000-07:00

Nimic nu pare sa fie in stare a opri dorinta Noii Zeelande de a castiga cel de-al zecelea titlu Tri Nations. Dupa doua victorii in fata Africii de Sud, All Blacks era decisi sa nu-si „sifoneze” palmaresul in fata adversariloe de dincolo de Marea Tasmaniei, luandu-i tare inca de acum o saptamana, chiar la Melbourne, intr-un meci in care australienii si-ar fi dorit sa se faca mici, mici si sa se ascunda, de rusine, printre firele ierbii de pe Docklands.

Nedorind se faca de ras la Christchurch, Wallabies s-au aratat decisi sa-si vanda pielea cat mai scump, in ciuda sperantelor de trei parale pe care si le puneau in miracolul victoriei in fata unui adversar mai puternic ca niciodata. Si, chiar daca au pierdut, australienii au pierdut frumos, sau, oricum, mult mai frumos decat la Melbourne, dominand tehnic meciul, avand mai multa initiativa in atac, dar fiind tradati de o aparare fragila si mult prea rigida, in special la nivelul treisferturilor, unde „greul” placajelor decisive a cazut exclusiv in sarcina celor doi centrii, sprijiniti prea putin de aripi si fundas. Inaintarea a lucrat la capacitatea ei obisnuita, remarcandu-se in special devotamentul lui David Pokock, tanarul flanker de doar 22 de ani si 1.81 m. fiind cel mai bun jucator al oaspetilor, cu 9 placaje decisive, 2 tuse castigate, 2 penalitati obtinute si 2 turn-overs. Wallabies au alergat mai mult, au pasat mai mult si au fost mai insistenti in luptele pentru balon din aglomerarile spontane, reusind 15 turn-overs, fata de 11 ale adversarilor.

Noua Zeelanda a predat insa o adevarata lectie de defensiva, vrand sa arate parca maniera in care se poate castiga un meci fara sa depui un consum prea mare de energie. Fara sa caute contactul pe inaintare, All Blacks a pasat scurt, evitand pastrarea prelungita a bolonului pe un singur om, si-a mentinut aria defensiva dincolo de propriul 22, placând in momentul receptarii pasei de catre adversar, evitand in acest fel atat impactele prea dure, dar si eliminand posibilitatea paselor din placaj („offload”) si a depasirilor pe linia aparatorilor. Atacul l-a avut ca varf de lance pe centrul interior Ma’a Nonu, cel care prin „spargerile” sale a reusit sa stranga in zona mediana defensiva adversa, creand spatiu pentru sarjele rapide ale lui Mils Muliaina, Joe Rokocoko sau Cory Jane. Cel mai bun „om in negru” a fost din nou capitanul Richie McCaw, cel care are sansa de a deveni si in acest an cel mai bun jucator al lumii, dupa ce a mai castigat, in premiera pentru un jucator de rugby, de alte doua ori acest titlu, in 2006 si 2009. Cu o cifra incredibila de 26 de placaje decisive, 1 turn-over si cu o penalitate obtinuta, McCaw continua sa fie cel mai exemplar capitan din rugby-ul actual, insufland prin modelul sau dorinta de victorie echipei sale.

Fara sa se intrebuinteze prea mult, All Blacks au reusit sa castige cu scorul de 20-10 (17-10 la pauza), intr-un meci in care nu au aratat vreo sabiciune, poate doar o usoara precautie in gestionarea resurselor fizice in vederea urmatorului meci, de pe 21 august, de la Johannesburg, impotriva Springboks. Au marcat doua eseuri, prin Mils Muliaina si Conrad Smith si s-au arata preocupati de gasirea unei solutii tactice in care mingea sa circule rapid fara ca inaintarea sa se uzeze prea mult in inclestari la nivelul maul-urilor, lucru foarte intelept daca tinem cont de faptul ca viitorii adversari, sud-africanii, vor cauta sa mizeze tocmai pe un joc predominat fizic, purtat cu jucatorii de pe gramada, strategie in care, datorita superioritatii fizice, echipa lui Peter de Villiers pare sa exceleze.
Australienii sunt o echipa curajoasa, combativa, dar prea putin experimentata si, indraznesc sa spun, prea inspirata in filosofia atacului din rugby league si „aussie ruls”, o echipa in care distanta dintre inaintare si treisferturi pare sa fie din ce in ce mai mare, in ciuda inteligentei si clarviziunii lui Will Genia. Astfel, desi creaza faze deosebit de spectaculoase pe atac, „troacarii” comportandu-se impecabil in regim de viteza-forta si abilitate in manuirea balonului, nu sunt insa capabili de o comunicare buna in defensiva mai ales cu jucatorii gramezii, odata fiind depasita apararea de la nivelul liniilor II si III, eseul fiind doar o formalitate pentru adversarii rugbistilor Wallabies, deoarece pe flancurile ocupate de aripi potentialul defensiv este ca si inexistent. Daca deplangeam situatia Africii de Sud, invinsa pana acum in toate cele trei meciuri jucate, situatia Australiei pare sa fie una chiar mai dificila, tinand cont de faptul ca are de jucat doua meciuri in deplasare cu Springboks, o nuca incredibil de tare, aproape imposibil de spart, pentru toate echipele care pun piciorul pe pamantul african.

Sambata viitoare este zi de pauza in turneu, Noua Zeelanda si Australia urmand sa traverseze Oceanul Indian pentru meciurile din Africa de Sud. Debutul acestora va fi consfintit peste doua saptamani, cand All Blacks se vor lupta cu Sringboks la Johannesburg, pe uriasa arena Soccer City. Sud africanii au avut aproape o luna in care sa-si ia „castanele” de rigoare pentru prestatiile jalnice de pana acum, dar si suficient timp ca sa-si puna ordine in planul de redresare a echipei. Peter de Villiers deja a anuntat revenirea in lot a lui Frans Steyn, probabil ca inlocuitor al fundasuluiu Zane Kirchner, a flankerilor lui Free State Juan Smith si Heinrich Brussow, a aripii J.P. Pietersen si a talonerului Bismarck du Plessis. In mod sigur vom vedea o alta echipa, mult mai motivata si mai dornica de revansa, care va dori sa stearga imaginea de neputinta si dezolanta pe care a lasat-o in primele meciuri.

All Black's baby - Piri Weepu Jr.

Piri Weepu, purtat in spate de colegul sau Anthony Boric

Wallabies inaintea antrenamentului de pe terenul lui Christ College

Kapa o Pango

Mils Muliaina, "deschizand scorul"...

Kurtley Beale, marcatorul singurului eseu australian

Atac furios cu Brad Thorn si Richie McCaw

Conrad Smith pacalindu-l pe Jimmy O'Connor si marcand cel de-al doilea eseu al All Blacks

Rocky Elsom, oprit de cei doi centrii neo-zeelandezi, Smith si Nonu

Richie McCaw, placand la Anthony Faingaa si la Richard Brown

Debutantul "all black" Alby Mathewson

Nathan Sharpe, australianul zburator

Kieran Read, luat pe sus de Anthony Faingaa si Richard Brown

The silent australian

Brad Thorn prezentand fanilor trofeul Bledisloe

Ciocoime veche si noua

2010-08-07T00:41:00.000-07:00

In mod sigur nu-mi plac nici regii si nici alte categorii de infumurati si trepanati care se recomanda cu „sange albastru”. Dedicandu-ma constiincios si plin de zel studiului istoriei, am putut constata ca, exceptandu-i pe derbedeii autoproclamati regi la inceputul evului mediu si care au ajuns sa ocupe o asemenea pozitie exclusiv datorita stapanirii acelor mijloace de constrangere militara, mijloace care s-au dovedit utile ulterior atat in obtinerea unui statut economic, cat si in stabilirea unei genealogii scoboratoare direct din carul zburator al Sfantului Ilie, „monarhii constitutionali” din zilele noastre, reprezentati de multitudinea de masuri lungi sau borcanate, urechi clapauge si chelii radioase, nu au nereusit sa mai impuna acelasi respect precum reuseau, odinioara, batausii clocotind de nervi si degraba varsatori de sange, pulimea contemporana ajungand chiar, de pilda, a compara mecla unui domn respectabil, precum Charlie de Wales, cu un Volkswagen cu usile deschise…
In mod normal nu m-ar fi preocupat acest subiect… bine, nu ca m-ar preocupa acum (sic!), daca nu as fi vazut invitat intr-o dimineta, la emisiunea unei dudui fitnesista, Florentina pe numel ei, un ditamai cuplul princiar, ba, daca stăm sa ne uitam in gura lor, chiar regal… Este vorba de printul Paul (cel pe care Basescu il striga la botezul odraslei „Alteta… bai, Alteta, baaai… hahaha!!!) si de printesa Lia (denumita in cadrul onorabilei Case Regale Romane „fufa aia care se crede regina”). Florentina isi pusese colantii aia noi, de duminica, pentru ca, deh, nu pe fiecare zi aduci intr-o emisiune de pitipoance ditamai căpăţânile incoronate, si un tricou decoltat pana sub buric, spre care privea hulpav Printu’ de fiecare data cand nevasta-sa se uita in alta parte. Printu’ si Printesa stăteau cuviinciosi pe canapeaua pe care in timpul saptamanii transpiră plina de zel proletar Florentina in timp ce-si face exercitiile de gimnastica, ea cu mainile in poala si intr-un semi-profil „a la Lady Di”, iar el pe oua, oarecum crăcit, etalând niste pantofi fara siteruri, din cu totul alt film decat costumul de haine. Intre fraze poticnite, intrebari stupide si fiţe princiare, printesa Lia a „dat una” absolut monumentala, de era sa ma darame de pe bicicleta medicinala: intrebata daca este capitala un loc unde poti face sport si miscare in aer liber, ea zice: „Dhesigur… pentru ca in Bucharest esti… foarti mult park…” Printul zambea tamp si dadea usor din cap, la fel cum dadeau pe vremuri cateii din plastic de sub luneta Daciei 1300. N-am mai apucat sa vad ce s-a intamplat mai departe, ca a inceput repriza a doua din Noua Zeelanda-Africa de Sud, meciul al doilea, si a trebuit sa revin la damblalele mele…
Dar, dupa ce s-a terminat meciul, am stat eu si am rumegat la ganduri si am ajuns, invariabil, sa ma gandesc la cat de nashpa e coltul asta de lume si cat de toparlani oamenii care se dau cu butetinul pe-aici, din moment ce pana Printu’ si Printesa au ajuns sa faca utza, utza in mondenitati ieftine, fiind atat de disperati dupa publicitate incat accepta sa vina la o emisiune in care gazda ii intervieveaza imbracata in costum de baie. Dar, rumegand in continuare la informatia depozitata sub scoarta cerebrala, mi-am dat seama ca, pana la urma, este perfect normal ca si cele doua capete cu stea in frunte sa abordeze realitatea intr-o logica nikitiniana si sexy-brailesciana, cu atat mai mult cu cat dansii nici macar nu sunt in masura sa poarte cusme voievodale, din acelea cu brosa aurita si pana de strut. Pentru ca oricat sa chinuit Printu’ sa-i fie recunoscut titlul, nu prea are cum sa reuseasca din simplul motiv ca, pana la urma, nu are nici un drept princiar. Paul, cel care se recomanda ca insusi mostenitor al coroanei Romaniei, este nepotul lui Carol al II-lea si al lui Zizi Lambrino, cea pe care Regina Maria obisnuia s-o alinte, cand o pomenea, cu un plin de sinceritate „curva dracului, arza-o-ar jocul ghenei de stricata”. Indragostit ca un motan, Carol al II-le isi asculta chemarile priapice, isi paraseste postul din armata (trebuie sa precizam ca la acea data Romania era in plin razboi mondial si, colac peste pupaza, ocupata in trei sferturi din teritoriul sau de armata germana… dar ce mai conta asta in fata dragostei…) si fuge la Odessa, pe atunci un soi de oras-lupanar, ca sa se casatoreasca cu duduia, renumita de altfel pentru „cumintenia” liberala a moravurilor ei. Casa regala se face foc si para, anuleaza casatoria in anul 1919, pentru ca doi ani mai tarziu, in anul nuntii lui Carol al II-lea cu printesa Elena a Greciei, sa o trimita pe Zizi cu bagaje, catel si purcel, dar si cu fiul bastard Mircea Grigore, in Franta, asigurandu-i in acelasi timp, o renta anuala de 110.000 de franci francezi, o suma deloc mica daca tinem cont de „praful” acelor vremuri, abia isite dintr-un ditamai razboiul mondial. Mircea Grigore a fost o persoana retrasa si modesta, singurele sale iesiri”excentrice” fiind desele procese intentate Casei Regale pentru a-i fi recunoscuta descendenta regala si aparteneta la familia Hohenzollern. In anul 2003, un tribunal francez si unul portughez i-au dat lui Mircea Grigore dreptul sa poarte numele de Hohenzollern, fapt care nu insamna insa mare lucru, deoarece descententa o stabileste, in cadrul unei familii regale, doar conducatorul Casei, adica regele, din acest punct de vedere existand unele diferente deloc neglijabile intre dreptul civil si dreptul dinastic. Iar Mihai I nu s-a sinchisit, se pare, de asemenea fleacuri, astfel incat nefericitul fiu al lui Carol al II-le s-a prapadit trei ani mai tarziu, fara ca macar sa treaca o data pragul resedintei regale de la Versoix. Paul insa s-a dovedit mai tenace decat tatal sau. Provenit din prima castorie a lui Mircea Grigore cu o oarecare Helene Nagavitzine, Paul a vrut neaparat sa i se recunoasca atat titlul de print, cat si dreptul la o buna parte din mostenirea familiei regale romane. Pentru acest deziderat, Paul s-a luat la „tranta” cu Regele Mihai, ajungand in final chiar sa afirme ca deportarile evreiesti din Romania au fost opera unchiului sau. Ulterior, speriat de gafa facuta, a incercat s-o „dea cotita”, dar Mihai I a jurat ca, cu prima ocazie cand il va intalni, ii va rupe picioarele acelui insolent pui de bastard. Pe langa aceste „lupte dinastice”, Paul s-a mai ocupat, in ultimii 20 de ani cu o afacere cu frigidere, cu un mariaj cu Lia Triff, cu o candidatura esuata la presedintia Romaniei si cu o naseala din partea lui Basescu, devenind, printr-o logica a cumetriilor, ruda cu Bercea Mondialul. Pana la urma, Paul este un personaj tragi-comic si un pic ridicol, la fel ca numarul pe care si l-a atarnat de coada limuzinei personale: B… PPR. N-ar trebui sa ne mire ca s-a casatorit cu Lia Triff, celebra in Stetele Unite pentru lipsa de scrupule si concupiscenta in adunarea de recunoastere si avere. Lia Triff si-a inceput „cariera” de sotie si mama de familie, prin casatoria cu un avocat renumit, Melvin Belli, cand ea avea 25, iar el 65. Dupa un divort „cu cantec” in urma caruia Belli nu a lasat nici un cent Liei, mentionand chiar in testamentul sau ca-i lasa „praful de pe toba” acelei femei „mizerabile si parsive”, era clar ca duduia trebuia sa se reorienteze. Asa ca, numai ea stie cum, l-a gasit pe Paul, aflat la inceputul anilor 90 intr-un mod foarte ciudat in gratiile puterii de la Bucuresti si care era primit de alde Iliescu, Voican-Voiculescu si Roman cu toate onorurile, nefiind scos din „alteta regala”, asta in timp ce Regele Mihai era discreditat si ii era interzis accesul in tara.
Ca sa fiu sincer, mi se rupe de fitele de neam prost ale unor impostori care viseaza la cai verzi pe pereti si se cred Micky Mouse… Daca in rarele momente cand frec telecomanda de pe un post pe altul sunt bombardat cu mârlani gen Tociu&Palade, Bote, Bianca lu’ Bote, Bomba Sexy&Dodel sau alti „carnati” care vor sa danseze pentru mine, ar fi culmea sa ma violenteze moral „impaiatii” astia doi. Cu toate acestea, desi nu ma dau in vand dupa „regalisti”, ma dau in vant dupa oamenii merituoasi. Si, oricat de socialist m-as recomanda, nu pot sa nu fiu recunoscator regilor Romaniei pentru uriasul merit in modernizarea si reintregirea tarii. Ce ma doare insa este cum de s-a ajuns ca in aceasta tara, decazuta cultural si moral si lasata prada unei clici securisto-capitaliste, pusa numai pe furat, pana si simbolurile acestei natiuni, simboluri in cadrul carora inaginea Regalitatii este una dintre cele mai ireprosabile, au ajuns sa fie deturnate de un cuplu de mascarici care confunda inteligenta cu fiţele si nobletea izvorata din modestie cu infatuarea „omului nou” de tip manelifer… si unde asta… fix la Florentina in emisiune…

The Road

2010-08-04T10:14:00.000-07:00

Despre John Hillcoat v-am mai povestit cu prilejul articolului despre „The Proposition”. Era insa de asteptat ca asocierea dintre regizorul australian si autorul americam Cormac Mc Carthy sa produca o pelicula interesanta sub toate aspectele sale, nu neaparat recomandata ca un succes de box office, dar profunda si foarte realistic compusa. Despre scrierile lui McCarthy putem preciza urmatorul fapt si anume ca au mai fost ecranizate, cele mai cunoscute fiind „All the Pretty Horses”, transpusa cinematografic in anul 2000 de catre Billy Bob Thornton, cu Matt Damon, Henry Thomas si Penelope Cruz, dar si mult mai celebra „No Country For Old Men”, ecranizata de Ethan si Joel Coen.
Naturalist si deloc abandonat unor clisee suprarealiste, „The Road” este un film cu o structura riguroasa a personajelor, foarte autentic, care ofera o imagine deloc comoda a naturii umane atunci cand este supusa unor factori de presiune extremi cum ar fi… o lume care isi traieste ultimele clipe, agatandu-se de viata cu o disperare salbatica, amorala si terifiant de absurda. Desi totul se deruleaza pe fondul unei lupte feroce pentru putinul timp ramas lumii, actiunea nu este una alerta, specifica scenariior „apocaliptice” hollywoodiene, ci una aproape statica, grea, amplificata in lipsa sa de dinamism si de atmosfera grea, ca de plumb, asemenea unui cer fara soare care ucide incet,dar ireversibil si ireparabil, ultimele fire de viata. Un adevarat maestru al descrierii dramelor provocate de dileme morale, Hillcoat isi structureaza intriga filmului pe urmatoarea teza – in conditiile in care speranta devine inutila, singura certitudine a unei lumi muribunde fiind apropierea sfarsitului, ce pret mai pot avea valorile morale si umanitatea din noi?
Viggo Mortensen, unul dintre cei mai completi actori ai generatiei sale, joaca rolul unui tata prins intre dilema supravietuirii si cea a prezervarii unor sentimente ce altdata au tinut oamenii impreuna si care acum par sa se descompuna odata cu ultimele zvacniri ale speciei umane. Chiar si atunci cand omul devine la propriu lup pentru seamanul sau, vanandu-l ca sa-i manance carnea, preocuparea tatalui este sa pastreze neatinsa puritatea fiului sau, aratandu-i prin exemplul sau ceea ce altadata era considerat bun si drept. Atunci cand oamenii se transforma in animale, el continua sa creada in umanitate, refuzand scuza crimei pentru supravietuire, alegand mai degraba sa moara decat sa ucida.
Este o altfel de Apocalipsa, una a negurii din noi, distrugerea totala a omenirii, fizica si morala, nefiind adusa de nimeni altcineva decat de omul care se transforma in bestie si incepe sa se devoreze. „The Road” nu este un film care sa prezinte eroi, poate din acest motiv nici nu a prins atat de bine la un public comod, invatat sa aleaga intre personaje bune si personaje rele, intr-o paleta morala bicolora, pentru ca este greu sa transformi in erou pe acela care se lupta doar sa-si pastreze umanitatea. Unul dintre mesajele cele mai profunde ale cartii si ale filmului este acela ca, pana la urma, chiar si in cel din urma ceas, va exista cineva care va crede ca omul inseamna mai mult decat un animal manat doar de instinctul supravietuirii.

Vicky, Cristina si Barcelona

2010-08-03T12:24:00.000-07:00

Intr-o lume a conformismului si a ignorantei, umorul autentic, intelectual si incomod al lui Woody Allen nu poate parea altceva decat o ciudatenie, un lucru de neinteles si prea putin masticabil pentru un public obisnuit cu glumite nesofisticate, de stand-by comedy. Pentru autorul memorabilului „Annie Hall”, esenta umorului nu reprezita doar modalitatea simpla prin care situatiile ridicole si stanjenitoare ale celorlalti ne pot trezi noua amuzametul, cat faptul ca, in cea mai mare parte a cazurilor, ne trezim noi insine fie „patiti”, fie pasibili de a fi „patiti” unor astfel de situatii, aparent banale si perfect mulate pe modul nostru de a gandi si a reactiona in fata fenomenelor existentei. Despre Woody Allen se poate spune ca nu este un comediant, un creator de umor, ci un artist care reuseste sa transpuna perfect, intr-o lupa creata de ironia contradicţiilor fenomenelor umane, moduri de a fi pana la urma accesibile tuturor.
In „Vicky Cristina Barcelona” este vorba despre ceva ce… orice ochi mai atent poate vedea petrecandu-se in, sa spunem, comportamentul turistului „cu staif”, in special a aceluia non-european, adica… american si… cam atat, pentru ca nu cred ca japonezii, chinezii sau coreenii se considera niste „expatriati” pe urmele lui Hemingway… sic!, respectiv fascinatia pentru spiritul boem si decadenta oraselor europene. Previzibil, tot acest entuziasm intelectual esueaza la un moment dat, fie in imbratisarea unui kitsch comod si conform cu pragmatismul rigid al gandirii americane, fie in ridicol, odata cu realizarea unor limite obictive, de natura intelectual-culturala si mentala, limite care il transforma intr-un inadaptat pentru care terminalul de pe aeroportul JFK semnifica poarta scaparii spre normalitate.
In aceasta situatie se gasesc cele doua eroine ale filmului, Vicky si Cristina. Vicky (Rebecca Hall) este modelul clasic de femeie „petit bourgeios” americana, constienta de valorile lumii in care traieste si carora i se conformeaza neconditionat, fara sa le puna vreodata la indoiala caracterul bun si util, sub toate formele sale absolute. Orasul ultraliberal al Barcelonei este doar o bizanterie pe care incearca s-o inteleaga cu decenta si cumpatare, luand lectii de catalana si pozand alaturi de operele Antonio Gaudi sau Jaume Busquet. Reticienta la tot ceea ce poate fi etichetat ca excentric, Vicky se ascunde in spatele statutului sau de femeie logodita, chiar si dupa infidelitatea comisa la adapostul intunericului intr-un parc pustiu din Oviedo, infidelitate pe care o considera doar un „momentary lapse of reason”, chiar si acest lucru neputand fi capabil sa-i demoleze edificiul solid al principiilor sale morale despre dragoste si viata. Edificiu care, evident, se sprijina pe o fundatie de lut, gata sa tremure atat nu din cauza remuscarilor pentru un moment de pasiune consumat intr-o maniera rusinoasa si infidela, cat in fata perspectivei unui viitor comun alaturi de cineva superficial, insensibil si mercantil, capabil doar de discutii despre „minunile tehnicii”, intruchipate de plasme si telefoane mobile.
Pantru Cristina (Scarlett Johansson) lucrurile stau chiar mai tragi-comic. Dupa ce isi rateaza momentul debutului erotic „european” din cauza unei crize de ulcer, se lasa purtata intr-un triunghi amoros care devine cu timpul din ce in ce mai putin… echilateral… Eclipsata atat de Maria Elena (Penelope Cruz), cat si de prietena ei, Vicky, Cristina se vede nevoita sa se intoarca acasa, dupa ce a dat gres atat ca artista, cat si ca iubita.
Dupa un adevarat iures de culoare, parfum de Mediterana, vin, muzica, art nouveau si expresionism, condimentat cu erotism, eroinele noastre ies din scena, eliberate parca de o povara nult prea grea, gata sa se intoarca la un mod de viata caldut, previzibil, scris sub forma unui „daily schedule” in care totul se invarte cu o velocitate constanta, intre serviciu, cina in familie si ratele de la banca.
Woody Allen face din „Vicky Cristina Barcelona” un elogiu adus a tot ce nu este american, a linistii oferite de un trai „iresponsabil” in care valorile pragmatice sunt ignorate, reusind sa iasa, la batranete, de sub mantia devenita cliseu a intelectualului evreu new-yorkez, froidian dar deloc hedonist, aflat intr-o permanenta fuga de el insusi. Este ajutat in tot acest demers artistic si de o echipa de actori preponderent europeni (Javier Bardem, Penelope Cruz si Rebecca Hall), dar si de foarte talentata Scarlett Johansson, devenita una dintre preferatele lui Woody, incepand cu „Match Point” din 2005, aceasta parand a deveni ceea ce a insemnat pentru filmele de ani ‚70 ale genialului regizor, Diane Keaton.
„Vicky Cristina Barcelona” este un film mai complet si mai profund decat il recomanda o banala categorisire spre genul „conedie”, un film viu si colorat ca o pictura de Picasso, plin de sentimente autentice si de invataminte profunde, de care orice american ar trebui sa tina seama atunci cand se hotaraste sa devina un „expatriat”...

No more Waltzing Matilda...

2010-08-02T12:24:00.000-07:00

Nici cei mai pesimisti suporteri australieni nu ar fi putul anticipa bataia de pomina pe care All Blacks aveau sa le-o adminitreze gazdelor de pe Docklands Stadium din Melbourne. Precedat de un mic scandal provocat de publicarea in presa australiana a unor imagini ale agendei cu scheme de joc a lui Graham Henry, meciul nu a parut sa fie deloc afectat de nici o stare de animozitate peste limita acceptata de regulile de conduita sportiva, atat neo-zeelandezii, cat si gazdele evitand sa comenteze pe baza a ceea ce se contura a fi un bun subiect pentru presa de scandal. In plus, evolutia meciului, care a decurs in momentele sale esentiale, intr-o singura directie (spre terenul de tinta ausralian, adica… sic!) nu a mai lasat loc niciunui resentiment din partea All Black, cei care, dupa sapte eseuri marcate adversarilor, nu mai pastrau nici cea mai mica urma din amintirea neplacutului eveniment.

Dominarea neo-zeelandeza in toate fazele jocului, intrerupte doar de micile pulsee de orgoliu ale australienilor, concretizate in faze de atac taioase, specifice pana la urma echipelor mari care, chiar daca mai prind o zi proasta, raman fidele unui joc caracterizat prin determinare si rigoare tehnica, au produs una dintre cele mai frumoase partide ale ultimilor ani, la capatul careaia statisticile aratau doua cifre imbucuratoare pentru All Blacks, care deveneau echipa cu cele mai multe eseuri marcate din istoria rugby-ului, depasind Franta, iar uvertura Dan Carter il depasea pe legendarul Neil Jenkins in topul celor mai buni marcatori ai reprezentativelor nationale, urcand pe locul doi al unei ierarhii „all times”, nefiind depasit, cu 84 de puncte, decat de Johnny Wilkinson.

Si cu toate acestea, meciul a parut in primele sale momente, sa se indrepte spre un alt deznodamant. Dupa ce in minutul trei Matt Giteau a transformat o penalitate, Drew Mitchell reuseste un rebond dupa un sut neglijent al lui Carter si marcheaza primul eseu al partidei. Australienilor nu le vine sa creada si sunt in stare sa pun pariu ca in acel moment vedeau cu ochii mintii o victorie de prestigiu in Bledisloe Cup, una ca pe vremea lui John Eales si George Gregan. Ironia sortii a facut insa ca, la doar doua minute dupa faza eseului, Carter sa recupereze in urma unui sut gresit al lui Berrick Barnes, sa culce balonul in terenul de tinta si astfel sa-si repare greseala de la eseul australienilor. All Blacks se dezlantuie, dezvoltand un exceptional joc de pase in regim de viteza, Mils Muliaina, Richie McCaw si Cory Jane marcand restul de trei eseuri necesare obtinerii de catre echipa lor a punctului bonus inca inainte de finalul primei reprize.
Repriza a doua a inceput chiar mai prost decat se terminase prima, pentru aussies. Drew Mitchell este eliminat definitiv, dupa ce primeste al doilea cartionas galben, iar Wallabies se vad nevoiti sa joace evolueze in urmatoarele 37 de minute cu un om in minus. Australienii realizeaza ca lucrurile se pot termina foarte, foarte prost pentru ei, asa ca joaca totul pe cartea presiunii si a atacului, cu atat mai mult cu cat in minutul 43, la trei minute dupa eliminarea lui Mitchell, Muliaina marcheaza cel de-al doilea eseu al sau in acest meci, facandu-si cel mai potrivit cadou chiar in ziua in care implinea 30 de ani. Iar jocul curajos al gazdelor da roade, Adam Ashley Cooper izbutind eseul in minutul 55. Giteu transforma si scorul devenea 21-39, oferind sperante de doua parale australienilor. Neo-zeelandezii nu gusta insa gluma, Joe Rokocoko sprintand pana in terenul de tinta advers la nici trei minute de la eseul lui Cooper. Cele doua echipe lasa orice rationament defensiv la o parte, oaspetii la umbra linistitoare a celor sase eseuri marcate, iar australienii... pentru ca oricum nu mai aveau nimic de pierdut, iar ultimele zece minute ale meciului mai consemneaza inca doua eseuri. Unul al australienilor, prin capitanul Rocky Elsom, si unul al oamenilor in negru, prin talonerul Corey Flynn. Scorul final, 49-28 in favoarea All Black ii scuteste pe toti, in special pe australieni, de orice comentariu.
Si cu toate acestea, in ciuda scorului care descrie o victorie neo-zeelandeza mai mult decat categorica, Australia nu a aratat ca o echipa care, prin statistica jocului, s-a complacut in rolul perdantei. A avut un procentaj de reusite in tuse superior adversarilor (6-1, fata de 8-2) si a acordat mai putine penalitati, intr-un raport de 12-15 fata de All Blacks.A pasat mai mult si a avut o mai buna initiativa a jocului la mana, inclusiv in situatia paselor din placaj. A fost insa tadata de defensiva, unde perechea de centri Barnes-Horne a fost inexistenta, Rob Horne nereusind nici un placaj decisiv, lucru rarisim la un centru exterior, in vreme ce mai experimentatul Berrick Barnes a reusit doar patru, ratand insa alte trei. In total australienii au ratat 15 placaje, lipsa de inspiratie in aparare a lui Elsom nefiind suficient atenuata de spiritul de sacrificiu in defensiva a flankerului David Pocock si a inchizatorului Richard Brown, care inpreuna au reusit sa opreasca in 26 de faze decisive atacul neo-zeelandez.
Noua Zeelanda a impresionat insa la toate capitolele, scorul tabelei nefiind „cauzat” atat de greselile australienilor, cat de extraordinara forma aratata in ambele faze ale jocului, aparare-atac, de All Blacks. Iar daca despre atacul magnific al baietilor lui Graham Henry cea mai potrivita descriere o poate da cele sapte eseuri marcate, impresionanta a fost in special apararea, oaspetii de pe Docklands reusind un numar aproape dublu de placaje decisive fata de aussies (142-87), inima acestei redute teribile fiind insusi capitanul Richie Mc Caw, care prin exemplul celor 23 de placaje a tinul la cele mai inalte cote spiritul celei mai bune linii III din lume.

Sambata viitoare Australia va intoarce vizita All Blacks, urmand sa-i intalneasca pe acestia la Christchurch, chiar pe Lancaster Park, stadionul lui Crusaders, echipa pentru care antrenorul de acum al Wallabies, Robbie Deans a scris cea mai glorioasa pagina din istoria celor din Canterbury. Partea buna, pentru australieni, este aceea ca Drew Mitchell a fost iertat de catre comisia de disciplina a SANZAR de orice suspendare ulterioara, considerandu-se suficienta pentru infractiunile comise in joc eliminarea din meciul de sambata. Parte proasta este ca meciul este arbitrat de un alt sud-african, Jonathan Kaplan, in conditiile in care arbitrii sud-africani par a dori sa compenseze prin exigenta si orice lipsa de rabat de la litera regulamentului dezordinea disciplinara a Springboks. Cat despre Noua Zeelanda... absolut nimeni in Insula Neagra nu ia in calcul altceva decat varianta victoriei...

Fotografia cu pricina... :)

Mereu inganduratul Graham Henry

Dan Carter testand Jabulani pe terenul de la Trinity College din Melbourne

Rocky Elsom si Richie McCaw prezentand Bledisloe Cup

Reusita lui Richie McCaw, omul meciului de sambata, prin care Noua Zeelanda devenea cea mai buna marcatoare de eseuri din istoria rugby-ului.

Pasa din Placaj reusita de Jimmy Cowan

Eseul lui Cory Jane

Dan Carter protejand balonul in fata lui Adam Ashley Cooper

Ma'a Nonu aratandu-i lui Matt Giteau de ce Noua Zeelanda a reusit un egal de prestigiu in fata Italiei, la Cupa Mondiala de fotbal

Nostalgie cu Robbie Deans

Eseul lui Adam Ashley Cooper

Al doilea eseu al lui Mils Muliaina

Bucuria victoriei pentru All Blacks

Back home... sailin' on a raging sea...

2010-07-26T09:39:00.000-07:00

Se pare ca putine mai sunt lucrurile care pot stopa caderea libera a Springboks. Dupa ce au incasat in doua meciuri contra Noii Zeelande, aproape fara nici un fel de reactie, 63 de puncte si 8 eseuri, devenise foarte putin probabil ca miracolul unei reveniri sa se produca in ultimul meci al deplasarii din Noua Zeelanda si Australia, disputat sambata la Brisbane, in compania Wallabies. De cealalta parte, australienii „adulmecasera” slabiciunile adversarilor, astfel incat erau hotarati sa nu lase sa le scape o victorie mai la indemana ca niciodata, si totusi inca de prestigiu, in fata campionilor mondiali. Lucru care l-au si reusit, ce-i drept nu intr-o maniera atat de categorica precum cea a neo-zeelandezilor, dar convingatoare, vreme de peste 60 de minute australienii neprimind de la adversarii lor decat 3 puncte, printr-o penalitate transformata in minutul 17 de Morne Steyn, marcand in schimb 23 de puncte, gratie eseului lui Drew Mitchell si a loviturilor de picior reusite de Matt Giteau si Jimmy O’Connor. Cand totul parea ca se indreapta spre un dezastru pentru Springboks, Jacque Fourie si Gurthro Steenkamp marcheaza doua eseuri, create mai degraba de pulseul de ambitie al sud-africanilor, decat de raportul de forte din teren, gazdele apropiindu-se la doar 10 puncte de Wallabies. Mai erau 10 minute de joc, iar lucrurile ar fi putut lua o alta turnura… Precipitarea in aparare a sud-africanilor ii face pe acestia neglijenti, iar demiul Will Genia profita de bresele lasate de adversari, culcand balonul la centrul terenului de tinta, la doar trei minute dupa reusita lui Steenkamp. O’Connor transforma, ducand scorul la 30-13 si ingropand definitiv sperantele sud-africanilor.

Australia a surprins prin modificarile de operate in compartimentul de treisferturi, unde absentele lui Stirling Mortlock si Berrick Barnes, lasat rezerva si neutilizat din pricina unei accidentari de antrenorul neo-zeelandez al lui Wallabies, Robbie Deans, au fost suplinite de Rob Horne si Matt Giteau, coborat de pe pozitia de uvertura pe cea de centru interior, ca aripi jucand Drew Mitchell si James O’Connor. Quade Cooper a fost lasat sa joace pe postul care l-a consacrat la Quensland Reds, acela de uvertura, iar Adam Ashley Cooper pe acela de fundas, australianul dovedind inca o data faptul ca este unul dintre cei mai buni si completi „utility backs” din rugbiul actual. Surpriza gazdelor a venit insa de la nivelul liniei I, unde Robbie Deans a ales sa mearga pe mana a doi debutanti, Salesi Ma’afu (pilier pe partea inchisa) si Saia Faingaa (taloner), ajutati de Ben Robinson, desi sud-africanii le opuneau o linie mai mult decat consistenta si experimentata, formata din Steenkamp-Smit-B.J. Botha. Iar inspiratia fostului boss de la Crusaders a fost din nou la cote maxime, tinerii care au primit votul sau de incredere nedezamagind, mai mult chiar, Ma’afu impresionand prin vigoarea jocului sau defensiv, reusind 9 placaje decisive, iar Faingaa prin precizia repunerilor din tusa si prin rapiditatea replierilor in scopul sustinerii aglomerarilor spontane. Desi mai este inca mult loc pentru o imbunatatire a jocului, Australia din acest an pare mult schimbata de cea de anul trecut, cand exceptand victoria din fata Africii de Sud, repurtata tot la Brisbane, un fel de stadion-talisman pentru Wallabies, aceasta a pierdut toate celelate cinci partide. Meciul de sambata viitoare, de la Melbourne, in care australienii vor da piept cu All Blacks va fi cel mai bun barometru prin intermediul caruia se va putea evalua progresul real al „cangurilor”, dar si masura in care acestia pot fi pretendenti la titlul Tri Nations din acest an.

Springboks isi incheie asadar cele trei deplasari programate in cadrul competitiei, avand timp pana pe 21 august, data urmatoarei partide pe care o va disputa impotriva Noii Zeelande la Soweto, sa reflecteze asupra greselior facute si, mai ales, asupra modului in care ele pot fi reparate, pentru a se mai salva ceva dintr-un sezon inceput dezastruos. Misiunea lui Peter de Villiers pare sa fie insa in primul rand domolirea temperamentului elevilor sai, deveniti indisciplinati si irascibili, Springboks acumuland, dupa doar trei partide, patru cartonase galbene si 15 saptamani cumulate de suspendare pentru trei dintre jucatorii sai, ultimul alaturat grupului format din Bakkies Botha (noua saptamani) si Jean de Villiers (doua saptamani) fiind centrul Jacque Fourie care, din cauza unui „spear-tackle” foarte urat aplicat lui Richard Brown, a fost si el „potcovit” cu patru saptamani de catre comisia de disciplina, sud-africanul urmand sa rateze urmatoarele doua partide de Currie Cup pentru Western Province si meciul contra Noii Zeelande, din Tri Nations. Cele patru saptamani de pauza ar putea fi un sfetnic bun pentru Bokies, acestia trebuind sa gaseasca un remediu atat nervozitatii excesive, cat si lipsei de initiativa in atac a unor treisferturi care au devenit de nerecunoscut. Revenirea pe postul de centru a lui Jean de Villiers si titularizarea ca fundas a lui Ruan Pienaar sunt solutii care ar putea creste rapiditatea paselor si o mai buna reactie la balon a aripilor, pentru ca este evidenta izolarea in 22-ul propriu a lui Kirchner, ca si lipsa unui centru interior vitezist, ca Jean de Villiers, care sa bata linia avantajului inaintea pasei finale. Dar, probabil ca atat de preocupatul Peter de Villiers stie mai bine ce are de facut, iar solutiile sale sper sa fie cele castigatoare pentru echipa care a impresionat in ultimii ani prin frumusetea si sinceritatea rugbiului jucat.

P.S. … intrucat, de data aceasta, consecventi angajamentelor luate, anume de a nu ne mai lasa pe tanjeala si de a fi mai activi literar, am fost mai rapizi decat Graham Henry si Robbie Deans, care au anuntat ca vor prezenta titularii pentru meciul de sambata abia catre jumatatea saptamanii, vom reveni cu un preview al partidei urmatoare cel mai probabil vineri, pentru ca Australia-Noua Zeelanda se anunta un meci care chiar are nevoie de o prezentare speciala…

Father and son - Peter de Villiers si John Smit

Capitanul Wallabies, Rocky Elsom, pregatindu-se de confruntarea cu Springboks

Linia I a Wallabies, la ultima sesiune de antrenamente

Pisici de Brisbane, inaintea meciului...

Eliminarea lui Jacque Fourie nedumerindu-l pe John Smith

Eseul lui Drew Mitchell

James O'Connor luandu-se la bataie cu toata linia III a Springboks

Schalk Burger doborat de micutul Will Genia

Dannie Russouw si Rocky Elsom "vanand" un balon din tusa

Matt Giteau pacalind placajul lui Pierre Spies

Cel mai spectaculos placaj al meciului - Jimmy O'Connor luandu-l cu fulgi cu tot pe uriasul Steenkamp

"Spear tackle" al lui Quade Cooper la Morne Steyn, atac pentru care australianul a primit doua saptamani de suspendare

Pasa din placaj reusita de Ryan Kankovski

Incrancenarea lui John Smit

Eseul lui Will Genia a incheiat definitiv conturile partidei

Pierre Spies neintelegand... cum a fost posibil...

Le Tour...

2010-07-25T08:32:00.000-07:00

Aproape pe nesimtite, cele trei saptamani extraordinare ale Turului Frantei se apropie de sfarsit. Marturisesc ca sunt putine lucruri care ma fac sa vibrez atat de mult cum reuseste aceasta competitie. Sunt pasionat de ciclism si pot spune ca urmaresc aproape toate tururile importante, cat si principalele clasice de primavara. Dar, pot spune cu mana pe inima ca nu este acelasi lucru... Este la fel ca si cum ai compara un meci de Top 14 sau de Guiness Premiership cu unul de Six Nations. Poate doar Il Giro, dintre tururi, sau Dauphine Libere (de fapt, tot un fel de Le Tour, dar mai mic) sa inspire acelasi tip de fascinatie, dar la o scara mai mica.
Anul acesta am incercat insa un sentiment contadictoriu, dureros dar si eliberator fata de Tur. La fel ca atunci cand o iubirea pentru care arzi dispare, la fel ca atunci cand lucrurile care dau sens existentei tale dispar peste noapte si, cu toate acestea, inca esti in viata. Iar motivul tuturor acestor reflectii profunde extrapolate domeniului ciclist a fost, cine altul, decat eternul Lance Armstrong. Poate ca locul doi de anul trecut, de care texanul a parut ca s-ar agata intr-o incercare de a salva o competitie care parea fara stralucire si mediocra fara pedalele sale extraordinare din Alpi si Pirinei, era o poveste care merita un altfel de epilog... Unul asemanator romanului „Dupa douazeci de ani”, in care batranul de acum Lance „D’Artagnan”, eliberat de toate patimile desarte ale gloriei, se dedica unei misiuni la capatul careia nu pare sa fie nimic altceva decat purificarea. Pentru ca nimic altceva nu poate inspira chipul cuiva care, la capatul catararii de pe Col de Tourmalet, una dintre cele mai „cainoase”, cu o medie a inclinarii pantei de 8%, iese zambitor din negura care se lasa odata cu inserarea pe acoperisul Pirineilor. Batranul lup pare sa-si fi gasit in sfarsit linistea, nu in ambitia oarba a victoriei ci, ca un intelept zen, in acceptarea lumii asa cum este ea, ca o interfata a patimilor noastre cautand a fi imblanzite. Daca pe Lance l-am iubit greu, si numai dupa ultima sa victorie in Tur, si numai ca pe un mare campion si ca pe un mare caracter, pot spune ca abia acum, cand legenda sa este mai puternica decat prezenta sa fizica, am inceput sa-l iubesc ca pe un om animat in actiunile de un vis atat de puternic, incat nici un cuvant sau expresie nu pare suficienta sa-l descrie. Un vis pornit nu din incrancenare, nu din lupta cu limitele, ci din dragoste... Iar aceasta este cea mai sincera si umana retragere posibila... nu cu pumnul strans si cu dintii inclestati, ci cu un zambet linistit pe buze.

In rest, nimic altceva in afara de ceea ce era, de altfel, de asteptat... Contador l-a batut pe Schleck, in ciuda intamplarii cu „lantul buclucas”, din timpul catararii de pe Luchon, cand cele 31 de secunde ale luxemburghezului s-au spulberat din cauza ghinionului, dupa unii, sau a neglijentei si nerabdarii in schimbarea pinioanelor bicicletei, dupa altii. Spaniolul nu a dat niciodata impresia ca ar putea rata tricolu galben la Paris, desi au existat momente in care oponentul sau luxemburghez a parut capabil sa intoarca in favoarea sa soarta Turului. Tineretea, lacunele sale tehnice de la contratimp si nu in ultimul rand prietenia sincera si plina de respect cu Contador l-au determinat pe Schleck sa-si accepte poate prematur, dar conform unei aprecieri corecte a situatiei, infrangerea, considerand just si deloc lipsit de glorie locul al doilea si tricoul alb, acordat celui mai bun tanar din clasamentul general. Chiar si asa, desi nu sunt putini aceia care recomanda luxemburghezului sa se orienteze mai degraba pe celelate tururi si curse de sezon, cred totusi in sansa lui Schleck de a triumfa in Tur, in 2-3 ani. O echipa mai buna decat cea de care a avut parte la Saxo in acest an, imbunatatirea cadentei sale pe plat si, mai ales, la contratimp, o mai buna colaborare si cu alti coechipieri decat fratelel sau, Frank si sporirea concentrarii in momentele decisive ale atacului, care sa-l fereasca de efectele acelor pulsee de adrenalina care, uneori, sfarsesc in pierderea controlului si in accese de panica.
Despre Alberto Contador se poate spune ca a castigat cel mai usor Tur de pana acum, fara nici o victorie de etapa si fara sa se confrunte cu nici un adversar fata de care ar fi lasat vreun pic impresia ca nu l-ar putea invinge. Mai mult, pentru a nu stica amicitia de multi considerata „neprincipiala”, „imatura” si „neproductiva” spectacolului si spiritului competitiv (sic!) cu Schleck, l-a lasat pe acesta din urma sa castige catararea de pe Tourmalet, ca o reparatie morala pentru incidentul nefericit in care luxemburghezul a fost tradat de bicicleta sa, pe Luchon. Pana la urma, Contador si-a aratat superioritatea la contratimpul de ieri, reusind sa egalizeze ecartul de dinaintea incidentului atat de comentat, din etapa 15, absorbind fix 31 de secunde. Victoria spaniolului este, pana la urma, una pe deplin meritata, „El Pistolero” parand sa se incadreze pe o curba ascendenta a succesului in Turul Frantei, pe care pare perfect capabil sa-l domine cel putin in urmatorii doi ani.

Chiar acum, la momentul la care scriu aceste randuri, plutonul intra in suburbiile Parisului, intr-o ultima etapa in care toti rutierii, dincolo de reflectiile asupra succeselor si esecurilor din ultimele trei saptamani, sunt multumiti ca totul s-a incheiat cu bine, pentru ca in afara statisticilor din clasamentele generale, o victorie in sine reprezinta simpla prezenta in ultima etapa.
Si pentru ca tot am pomenit de clasament, in afara de ierarhia tricoului galben, in cadrul careia podiumul il mai cuprinde, in afara de Contador si Schleck, pe rusul Denis Menchov de la Rabobank, merita sa-i amintim si pe cailalti castigatori de tricouri si, vom incepe, evident, cu cel mai iubit tricou de catre francezi, acela ald cu buline rosii, acordat celui mai bun catarator. Dupa ce intre anii 1995 si 2004, victoriile la catarare devenisera o afacere exclusiv franceza, repurtate de Richard Virenqeue (de 7 ori), Laurent Jalabert (de doua ori) si Christophe Rinero (o data), sir impresionant intrerupt doar in anul 2000 de columbianul Santiago Botero, in ultimii cinci ani francezii s-au vazut pusi in situatie de a pierde aceasta suprematie in fata lui Rasmussen, Soler sau Pellizotti. In acest an, cel mai bun pentru francezi din ultimii ani, cu sase victorii de etapa, dintre care 4 in etape montane, era firesc ca un francez sa poarte la Paris acest tricou, „alesul” fiind Anthony Charteau de la Bouygues.
Tricoul alb, al celui mai bun tanar, i-a revenit lui Andy Schleck, in vreme ce in clasamentul pe echipe, Radioschack, echipa lui Lance Armstrong, a castigat sefia clasamentului general. Contratimpii din debutul si din penultima etapa au fost transati fara drept de apel de catre elvetianul Fabian Cancellara, rutier fara adversar in acest moment la aceasta disciplina. Singura dilema ramane cea legata de clasamentul sprinterilor, unde batalia inca se mai da intre italianul Alessandro Petacchi, norvegianul Thor Hushovd si britanicul Mark Cavendish, cu un usor avantaj pentru italian, care poarta acest tricou inaintea sprinturilor de pe Champs Elysees.

Lipsit de spectaculozitate, prea putin combativ si previzibil in privinta castigatorului, Turul din acest an are totusi un specific festul de... neobisnuit celor din ultimul deceniu, anume lipsa scandalurilor de dopaj si a atitudinilor sceptice in fata victoriilor din etape. Cineva spunea, mai in gluma, mai in serios, ca din moment ce francezii au castigat atatea etape in acest Tur, atunci corectitudinea sa este dincolo de orice dubiu... Ramane de vazut, in saptamanile urmatoare, daca aceasta „banuiala” va fi si confirmata de imaculatul rezultatelor testelor anti-doping ce urmeaza a fi analizate. Dincolo de aceast aspect, Turul Frantei pare sa intre intr-o noua era, odata cu retragerea definitiva a lui Lance Armstrong, omul cu care Turul s-a confundat in ultimul deceniu. Contador este fara indoiala un campion capabil sa reprezinte cu onoare in urmatorii ani imaginea uneia dintre cele mai pline de farmec competitii sportive ale planetei. Daca isi va gasi si un adversar pe masura, unul de care sa fie mai putin legat sentimental decat este legat de Andy Schleck, atunci spectacolul unei rivalitati autentice nu va intarzia sa apara...

Springboks, cu scut sau pe scut...

2010-07-20T14:24:00.000-07:00

Inaintea celei de-a doua partide dintre Noua Zeelanda si Africa de Sud putini erau aceia care indrazneau sa proclame favoriti pe oaspetii de pe Westpack Stadium din Wellington. Chiar si asa, bataia rusinoasa incasata in urma cu o saptamana parea sa deschida apetitul de revansa rugbistilor Springboks. Dar cum lucrurile nu sunt deloc usoare atunci cand ai in fata Noua Zeelanda, iar simpla dorinta nu-ti aduce neaparat victoria, Africa de Sud a trebuit sa paraseasca Insula Neagra invinsa in ambele meciuri, cu opt eseuri primite si fara nici un punct in clasament.
Si totusi, in ciuda partidelor bune reusite, inaintea Tri Nations, cu Franta si Italia, multi au sesizat o usora pierdere de ritm si o reducere a fortei de joc a masinariei de rugby care se numeste Springboks. Imediat dupa incheierea editiei 2009, incheiata triumfal de elevii lui Peter de Villiers cu 5 victorii din 6 meciuri, a devenit vizibila aceasta stare de relaxare, care a permis „sifonarea” palmaresului Bokies cu acele doua infrangeri rusinose din toamna anului trecut – 13-20 cu Franta, la Toulouse si 10-15 cu Irlanda, la Dublin. Si chiar daca la nivelul echipelor provinciale, angrenate in Curry Cup si Super 14, reprezentarea a ramas una buna, in cazul ultimei competitii mentionate, finala editiei 2010 disputandu-se intre doua echipe sud africane – Bulls si Stormers, echipa nationala era cat pe ce sa se faca de toata minunea, realizand in luna iunie doar o victorie scurta – 34-31, in fata Tarii Galilor, pe Milenium Stadium din Cardiff. Era cat se poate de clar ca Africa de Sud nu trece prin cele mai fericite momente, nici chiar categorica victorie de pe 12 iunie, din fata Frantei (42-17), neavand darul de a convinge asupra faptului ca momentele grele au fost depasite. Si intr-adevar, analizand ultimele doua prestatii, se poate concluziona ca burii se afla intr-o situatie deloc roza, acest lucru intamplandu-se intr-un moment deloc potrivit, cu doar un an inaintea Cupei Mondiale. Pentru majoritatea celor care graviteaza in jurul Springboks, suporteri, jurnalisti si chiar pentru unii oficiali, a solutie ar fi schimbarea lui de Villiers de la timona echipei si, eventual, schimbarea capitanului, daca o asemenea decizie nu ar fi luata in conditiile unei crize de timp care nu permite o reconstructie rapida a echipei, in scopul apararii onorabile a titlului cucerit in 2007. Astfel incat, cel mai probabil, Africa de Sud va trebui sa se conformeze principiului „pe astia ii avem, cu astia defilam” si sa spere in revenirile accidentatilor sau in revenirile de forma ale acelora care, din cauza prestatiilor slabe, nu au mai fost convocati pentru prima echipa. Pentru ca este evident faptul ca, oricat de mult se straduie Francois Louw si in ciuda faptului ca este coleg la Stormers cu celalalt flanker – Schalk Burger, nu reuseste sa atinga nivelul unor Juan Smith sau Heinrich Brussow, acest lucru reflectandu-se negativ mai ales in jocul defensiv al Springboks, la fel cum, poate si mai ingrijorator, lipsa de disciplina a lui Bakkies Botha, cel care numai in acest an a strans peste zece saptamani de suspendare din cauza lipsei de autocontrol, afecteaza prestatiile in gramada si in tuse a unei linii II, considerata alta data „piesa de rezistenta” a echipei. In acelasi timp, absenta lui Fourie du Preez, aflat inca in convalescenta dupa operatia suferita in urma cu cateva saptamani, macina buna comunicare in atac dintre gramada si treisferturi. Treisferturi care, desi nu prezinta modificari majore fata de sezonul trecut, sunt si ele intr-o vizibila suferinta, in special din cauza apatiei lui Brian Habana, dar si a lipsei lui Francois Steyn, centrul lui Metro Racing castigand mult in ultima vreme atat in forta, cat si in incisivitate. In plus, Steyn ar fi o solutie buna si pentru postul de fundas, mai ales ca Zane Kirchner pare foarte nesigur in aparare, acesta fiind poate si motivul pentru care Peter de Villiers a optat pentru o linie de centrii sustinuta in defensiva, din partea dreapta, de un alt centru de meserie, Jean de Villiers. Dupa cele doua infrangeri din aceasta editie a turneului, este greu de crezut ca sud-africanii mai pot emite vreo pretentie la titlu. Evident, pot incurca pe oricare dintre echipele All Blacks sau Wallabies, dar cu greu poti numi totusi asta „glorie sportiva”. Urmatoarea partida o vor disputa la Brisbane, in compania Australiei. Frustrati de rezultatele ultimelor sezoane, atat din Tri Nations, cat si din Super 14, este greu de crezut ca Wallabies isi vor ierta orice pas gresit in fata unor adversari care par sa treaca prin momente inimaginabile anul trecut, pe vremea asta...
Dupa meciul de sambata vom stii cu siguranta daca Noua Zeelanda poate fi considerata marea favorita din acest an. Mult mai entuziasti decat sezonul trecut, All Blacks sunt hotarati sa gaseasca, cu doua editii de Tri Nations inaintea marelui regal mondial de la anul, formula care sa-i propulseze catre cel de-al doilea titlu suprem. Iar meritul pare sa fie numai al lui Graham Henry, la randul sau, la fel ca si de Villiers, un personaj foarte contestat acasa, antrenor care a intuit ca problemele de anul trecut ale neo-zeelandezilor nu sunt unele de natura a alcatuirii lotului, ci mai degraba unele de mentalitate. Astfel, in afara de Rudy So’oialo, lasat in afara lotului si de „retrogradarile” la New Zealand Maori ale lui Luke McAlister, Isaac Ross, John Afoa, Hosea Gear si Corey Flynn si Neemia Tialata (acestia din urma poate singurele pierderi notabile pentru lotul All Blacks), Henry a mers pe mana unor oameni esentiali in ultimii ani – Woodcock si Mealamu in linia I, Brad Thorne in linia II, Richie McCaw si Jerome Kaino in rolul celor doi flankeri, Dan Carter la deschidere si pe triunghiul eccelent in ambele faze ale jocului, de aparare-atac, compus din centrii Ma’a Nonu, Conrad Smith si din fundasul Mils Muliaina. In plus, alegerea fericita a lui Kieran Read, la inchidere, Tom Donnelly, in linia II si Owen Franks, pornit sezonul trecut ca rezerva a lui Tialata, in linia I, par sa-l transforme pe selectionerul neo-zeelandez in cel mai inspirat om din Insula Neagra.
Sambata trecuta Noua Zeelanda si-a trecut in cont o victorie poate chiar mai usoara decat cea din prima etapa, chiar daca, la un moment dat, Africa de Sud parea capabila sa restabileasca echilibrul jocului. Forma ingrozitoare a lui Dan Carter, care a avut cea mai neinspirata zi din intreaga sa cariera de jucator, poate, cu doar 3 reusite din lovituri de picior, din 8 incercari, nu a intimidat insa elanul ofensiv al All Blaks, care dupa 11 minute de joc marcasera deja doua eseuri, prin Nonu si Muliaina. Abia catre sfarsitul reprizei, Danie Rossouw, trimis pe „sin bin” in minutul 4 pentru niste degete bagate in ochii lui Richie McCaw, gest urmat, evident, de o scurta repriza de imbranceli si ghionturi, a reusit sa marcheze eseul care, odata transformat, ii lasa pe Springboks, catre sfarsitul primei reprize, la 6 puncte in urma adversarilor: 7-13. Iar ca sperantele oaspetilor sa capete cote de alarma, Morne Steyn ii aduce la doar trei puncte in spate, in urma unei executii precise dintr-o penalitate dictata in minutul 42. Neo-zeeloandezii nu se sperie, iar trei minute mai tarziu, aripa debutanta Rene Ranger culca balonul la coltul terenului de tinta, scorul aratand mai mult de un eseu transformat. Weepu isi asuma executarea unei penalitati destul de dificile, pe care o transforma, pentru ca in minutul 65 un alt debutant, tot din pozitia de aripa, sa puna batista pe tambal cu un eseu in care Pierre Spies si Schalk Burger au fost pacaliti de viteza si fentele din corp ale jucatorului lui Highlanders. Africa de Sud era invinsa pentru a doua oara in decurs de doar o saptamana, nici chiar eseul lui Schalk Burger, izbutit cu cinci minute inainte de final, nereusind sa inlature impresia de neputinta lasata de elevii lui Peter de Villiers. Faptul ca All Blacks au marcat cu treisferturile spune multe despre filosofia de joc a acestei echipe si de uriasa diferenta dintre caracterul lucrativ al rugby-ului croit pe atac si cel al rugby-ului economicos si timorat, practicat de echipele in care defensiva primeaza, atacul nefiind decat o serie de momente de fixare cu inaintarea, treisferturile nefiind activate decat, eventual, la momentul ultimei pase.
Inaintea meciului cu Australia, Africa de Sud nu poarte doar povara celor doua infrangeri categorice cu Noua Zeelanda, dar si pierderile accidentatilor John Smith si Ricky Januarie, precum si cea datorata suspendarii lui Jean De Villiers vreme de doua saptamani, pentru un placaj la gat aplicat lui Ranger. Inlocuitorii acestora, Bismarck du Plessis, Ruan Pienaar si Gio Aplon au de infruntat o alta echipa in care treisferturile par arma cea mai redutabila: Drew Mitchell si James O’Conner – aripi, Matt Giteau si Rob Horne – centrii, Adam Ashley-Cooper – fundas, serviti de pe postul de uvertura de Quade Cooper. Pentru prima oara, dupa multi ani, australienii par favoriti, dar chiar cu riscul de a ma insela de aceasta data, indraznesc sa fiu sentimental si sa pariez pe dorinta de revansa a Springboks.

Graham Henry la ultina sesiune de antrenament, inainte partidei

"Amicalitati" intre Richie McCaw si Dannie Rossouw

Eseul lui Mils Muliaina

Jean de Villiers, cautand fenta in fata lui Jerome Kaino

Brian Habana, Jacque Fourie si Mils Muliaina intr-un duel aerian pentru balon

Kieran Read, unul dintre cei mai buni oameni de pe teren, rezistand unui placaj "sanatos"

Impetuozitate lui Liam Meesam

Cursa si eseul debutantului Rene Ranger

Richie McCaw depasind apararea sud-africana

"Off-load" marca Kieran Read

Israel Dagg, gonind spre eseu, felicitat apoi pentru reusita de castre colegii sai

Capitanul Richie McCaw prezentand "Freedom Cup"

Marele razboi al sudului

2010-07-16T11:15:00.000-07:00

Unul dintre lucrurile pe care le astept cu infrigurare in fiecare miez de an, alaturi de Turul Frantei si IRB Nations Cup, este Turneul celor Trei Natiuni. Daca despre IRB Nations Cup (despre care am sa va povestesc din cauza ca trebuie sa ne laudam cu cine ne-am ras si pe cine am cunocut… persoane importante, oricum…) ne-am convins… in sensul ca de la anul nu se va mai organiza deloc, dupa principiul „s-a rezolvat, nu se poate…”, despre Turul Frantei inca mai tragem nadejdea ca limba lunga de un cot a lui Armstrong din timpul catararii de pe Col de la Ramaz nu va fi ultima imagine cu care vom ramane despre marele campion al „Buclei”.

Si iata ca a inceput, asa cum ii sade bine unui astfel de competitii, cu un meci de zile mari, disputat sambata, la Auckland, pe Eden Park, intre Noua Zeelanda si Africa de Sud. In ciuda parerilor impartite referitoare la forma celor doua echipe, pareri in urma carora pariorii au concluzionat cote favorabile Africii de Sud, gazdele au reusit o victorie mai mult decat categorica: 32-12, marcand patru eseuri, amploarea scorului in favoarea All Blacks fiind limitata mai mult de ezitarile la executarea loviturilor de picior spre buturi ale lui Carter, decat de determinarea defensivei Springboks. Accidentarile lui Fourie du Preez si Heinrich Brussow, absenti cel putin in primele trei partide ale sud-africanilor, trecerea lui Jean de Villiers din postura de centru in cea de aripa, odata cu disparitia din lot a lui Adi Jacobs, fapt cu consecinte asupra stabilitatii defensive a cuplului de centrii - Jacque Fourie nefiind capabil de aceeasi buna comunicare cu noul sau coleg, Wynand Oliver, ca si ciudata subtirime a liniei I, in alte conditii una dintre armele de temut ale burilor, au facut posibil un veritabil „masacru al inocentilor”, la sfarsitul caruia sud africanii nu stiau in ce colt sa se mai ascunda de rusine, in vreme ce neo-zeelandezii pareau proaspeti si dornici de a o lua de la capat. Nimic nu a dezamagit mai mult insa decat gestul lui Bakkies Botha, care l-a lovit cu fruntea in ceafa, in timpul unui placaj, pe demiul Jimmy Cowan, doar norocul chior ferindu-l pe acesta din urma de un deznodamant fatal. Astfel, cele noua saptamani de suspendare dictate impotriva lui Botha par putine, lucru acceptat chiar de capitanul John Smit, care a criticat gestul colegului sau, de altfel un rugbist renumit pentru violenta jocului sau.
Pe langa aceste neajunsuri tactice si disciplinare, chiar cu riscul de a folosi un cliseu fotbalistic, se poate spune ca sud-africanii au fost in primul rand coplesiti de entuziasmul si dorinta de victorie a neo-zeelandezilor. Pentru prima oara in ultimii doi ani linia I a Springboks a tremurat serios in fata adversarilor mult mai motivati, duelul atat de asteptat intre Gurthro Steenkamp si Owen Franks transandu-se clar in favoarea ultimului. Presiunea exercitata pe impingere de gramada All Blacks s-a rasfrant si asupra celuilalt pilier, Jannie du Plessis, care s-a vazut nevoit sa iasa accidentat de pe teren, cu dureri in zona spatelui si a umerilor, sud-africanul fiind astfel indisponibil pentru urmatoarea etapa. La nivelul liniei II, in afara brutalitatii absolut inutile a lui Bakkies Botha, Springboks au dejamagit printr-un joc neclar, atat in gramezi cat si in tuse, la acest ultim capitol situatia fiind salvata de interventiile inspirate din postura de ultim om in tusa ale inchizatorului Pierre Spies, poate cel mai bun jucator al sud-africanilor. Lipsiti de inspiratia unor treisferturi apatice si putin dispuse jocului de contact, Springboks s-au cramponat intr-un joc defensiv purtat aproape in totalitate de inaintare. Precizia si pragmatismul lui Morne Stein, care a transformat la buturi toate penalitati utile dictate importiva All Blacks, a fost lucrul care a ferit echipa oaspete de o infrangere inca si mai categorica.
Derpre Noua Zeelanda nu se poate spune ca a iesit din nota dominanta a jocului ei, diferenta fiind facuta mai degraba de lipsa de viziune si disciplina a Africii de Sud. Si totusi, dorinta de revansa a All Blacks, invinsa in ultimele trei meciuri directe, a determinat echipa gazda sa profite de momentele de slabiciune ale oaspetilor, administrandu-le in cele 80 de minute ale partidei nu mai putin de patru eseuri. Conrad Smith, Ma’a Nonu, Kieran Read si Tony Woodcock, acesta din urma ajutat de intreaga inaintare neo-zeelandeza, au marcat incercarile partidei, restul punctelor fiind reusite de Dan Carter. All Blacks au dominat fazele de atac, pasand de 175 de ori (fata de cele 91 de pase ale adversarilor), au initiat 131 de sarje ofensive (fata de 75 ale adversarilor) si au acoperit 558 de metri cu balonul in mana (fata de doar 222 ai sud-africanilor). Remarcabila a fost linia I a gazdelor, compusa din Woodcock-Mealamu-Franks, cea de la care a pornit impetuozitatea ofensiva a All Blacks.

Maine se va disputa cea de-a doua partida, intre aceleasi combatante, intalnirea avand loc pe Westpack Stadium din Wellington. Singura modificare in lotul neo-zeelandezilor se anunta a fi mutarea lui Piri Weepu in locul demiului Jimmy Cowan, in vreme ce Springboks cauta o solutie de inlocuire a lui Bakkies Botha, cei mai probabili candidati pentru acest post fiind Danie Rossouw si Filip van der Merwe, in vreme ce in linia I CJ van der Linde va lua locul accidentatului Jannie du Plessis. Se asteapta un meci interesant, cunoscut fiind faptul ca burilor nu le prea place sa fie baturi de doua ori la rand, mai ales atunci cand adversarii se numesc All Blacks. Cu toate acestea, usoara instabilitate a echipei Africii de Sud, provocata din interior de rivalitati si „bisericute”, nu pare sa recomande in nici un caz perspectiva revansei. Dar, find vorba de Springboks, cea mai nebuna echipa de rugby din lume, cred si sper ca totul sa fie posibil in meciul de maine.

P.S. Promit sa-mi bag mintile in cap si pe viitor sa fiu mai promt cu cronicile meciurilor... Sunt constient de jenibilul situatiei. Peste nici 24 de ore se va disputa meciul al doilea, iar eu abia vorbesc despre prima etapa... 

Kapa o Pango cu Richie McCaw

Conrad Smith, culcand mingea in terenul de tinta sud-african

Pierre Spies, eroicul inchizator bokkie

Eseul lui Ma'a Nonu

Dan "Magic Leg" Carter

Kieran Read, unul dintre cei mai buni oameni ai All Blacks

Scena tandra intre Cory Jane si Morne Stein

Schalk Burgher "acrosat" de Keven Mealamu

Zborul lui Tom Donelly

Thorne incercand sa reziste placajului celui mai mare baiat de pe teren, Gurthro Steenkamp

Blood and mud cu Big Vic

Imbracat la tol festiv, Bakkies Botha, "lovit" de comisia de disciplina a IRB

Back in business

2010-07-16T00:34:00.000-07:00

Din motive de lene cronica si lipsa de interes pentru zbaterile desarte ale acestei lumi, mi-am permis o luna si jumatate de amorteala blogger-istica. Cu toate acestea, mintea si ochiul au ramas treze, o gramada de lucruri interesante si pe alocuri chiar frumoase petrecandu-se cu noi… („you know… the royal „we”… the article…”, cum bine spunea bunul nostru prieten Jeff Lebowski).

In orice caz, am luat hotararea istorica de a deveni mai ordonat, mai sarguincios si mai activ, in general, in toate acele activitati care imi aduc bucurii… respectiv Monica si celelate hobby-uri. Unul dintre aceste hobby-uri este chiar blogul de fata, care sper sa aiba numai de castigat de pe urma acestui demers plin de voiosie si elan proletar.

Finala H Cup

2010-05-26T06:36:00.000-07:00

Daca ii tot laudam pe francezi pentru modul autoritar in care au dominat in acest an competitiile europene, atat la nivelul reprezentativei, cat si cu echipele de club, finala Heineken Cup care s-a disputat in acest week-end pe Stade de France din Paris a confirmat insa dictonul „la pomul laudat sa nu te duci cu sacul”.
Previzibil, Stade Tuolousain s-a impus in fata lui Biarritz dupa un meci in care bascii au fost dominati categoric pe gramezile fixe de linia I a lui Toulouse, dar si in care diferenta de valoare a treisferturilor echipei lui Guy Noves nu s-a vazut aproape deloc. Cele doua echipe au mers umar la umar in prima repriza, abia in partea a doua Toulouse impunand o diferenta de noua puncte, gratie celor doua drop-goluri si a unei penalitati ale lui David Skrela. Abia in minutul 73, centrul Karlmichael Hunt este servit excelent de Ngwenya si marcheaza eseu pentru Biarritz, aprinzand sperantele bascilor, care veneau la doar doua puncte in spatele adversarilor. Occitanii tin insa foarte bine de scor, imping actiunea aproape de jumatatea terenului si vreme de cinci minute aglomereaza zona balonului, nelasandu-l adversarilor si ferindu-se sa comita penalitatea care le-ar fi putut rapi victoria. Una peste alta, meciul a avut ritm, dar un ritm specific vacantei care bate la usa… adica mai intr-un picior si cu o mana legata. Probabil ca teama de a nu pierde cupa care zambea de pe marginea terenului i-a determinat pe combatanti sa abordeze un joc precaut, de expectativa, accelerat un pic doar de momentele in care Yachvili, Fritz sau Skrela si-au asumat initiativa drop-ului. Victoria lui Toulouse este insa una pe deplin meritata, deoarece, dupa cum remarca plin de fairplay Iain Balshaw, era greu echipei sale sa castige in conditiile in care inaintarea bascilor a fost dominata vreme de 60 de minute.

Yachvili, cel mai bun om al lui Biarritz

Skrela, omul cu pasa si sutul

Maimute?... dar avem maimute si la rugby!

Biarritz chinuindu-se pe gramada

Maxime Medard aplicand un tampon lui Balshaw

Duel intre Karlmichael Hunt si Byron Kelleher

Harinordoquy depasind apararea toulousaina

Iain Balshaw

Tristetea bascilor

Bucuria victoriei

Metamorfoza piciorului de lemn in sapa... de lemn

2010-05-17T01:46:00.000-07:00

Ceea ce la inceput mai ca devenise subiect de manea, iata ca acum pare sa capete dimensiuni din ce in ce mai tragice si din ce in ce mai putin comice. Oameni cu simtul umorului, romanii au privit criza economica ca pe ceva cu neputinta sa le şutească micul umflat cu bicarbonat din farfurie si berea pisacioasa din sticla de plastic. Obisnuiti cu „duduiala” economica intretinuta de creditele de consum luate irational si cu nemiluita, compatriotilor nostri damboviteni le-a fost imposibil sa creada ca ar putea veni si momentul in care ce-au luat ieri va trebui dat dublu indarat. Si cum televizoarele cu plasma, masinile germane, apartamentele mizere luate la suprapret si celelalte datorii de tot felul la care poporul s-a ingramadit mai ceva ca la pomana nu pot produce plus-valoare economica, era foarte de asteptat ca la finalul bairamului nota de plata aferenta sa provoace ceva… deranjamente…
Deranjamente care, in entuziasmul lor, au pus tara pe butuci bine de tot, astfel incat spectrul falimentului national, atat de trambitat in urma cu cateva luni de adeptii teoriilor apocaliptice, pare sa zambeasca gales din spatele dintilor sparti catre buzunarele gaurite ale oamenilor muncii din patria noastra. Pentru ca, asa cum se intampla in orice societate capitalista multilateral dezvoltata, oalele sparte la nunta cu scandal trebuie platite tot de prostul satului…
Teoretic, Basescu are dreptate cand este cinic si acuza pe in stanga si-n dreapta de risipa si lipsa de chibzuinta. Multe dintre datoriile tarii se regasesc in tot felul de luxuri inutile si, pana la urma, destul de nepotrivite daca stam sa le evaluam in raport cu nivelul de educatie al boborului. Pe de alta parte greseste fundamental cand baga pe toti „risipitorii” in aceeasi oala, evitand sa mentioneze faptul ca multi dintre acestia nu sunt decat victime ale unui sistem de creditare in care debitorul are indatoriri, iar creditorul drepturi, dar si al unui sistem economic construit pe specula, in care simpla dorinta de a achizitiona o casa, sau poate doar un simplu obiect util in gospodarie, putea transforma pe oricine transforma intr-o potentiala victima a creditorilor. Iar in spatele acestui sistem s-au aflat intotdeauna interesele financiare ale oamenilor politici, de la putere sau din opozitie, de stanga sau de dreapta…
Apoi, Basescu are dreptate cand se pange de supradimensionarea sistemului bugetar. Sunt multi… asta neinsemnand neaparat un lucru negativ pentru economie. Lucrul negativ este ineficienta acestui sistem. Si… pana la urma, ce inseamna acest sistem? Atunci cand vrea sa dezbine si sa cucereasca, Basescu lasa sa se inteleaga ca prin bugetari se intelege antipatica „casta” a functionarilor publici, cei care, in timp, devin adevarate monumente de ineficienta si incompetenta, la adapostul slujbei caldute, bine platite si imposibil de pierdut, odata ce ai intrat in posesia ei. Uita insa ca functionarii nu reprezinta decat cateva procente din angajatii sistemului bugetar, sub 10 procente. Restul activeaza in domeniile educatiei, sanatatii sau a altor servicii publice (transport public, aparare, politie, personal auxiliar etc.). Educatia si sanatatea consuma bani, fara indoiala… dar ce poti sa faci? Sa renunti la ele de dragul economiilor la buget? Si ce face poporul daca se imbolnaveste? Se pune in cur pe caldarâm si asteapta sa moara?... Daca vrei sa elimini aceste servicii, intr-adevar costisitoare pentru stat, ar trebui sa renunti si la cuantumul asigurarilor sociale dedus din salariul fiecarui angajat, pentru ca fiecare sa se descurce cum poate, in cel mai pur spirit capitalist, dupa principiul „cine poate, oase roade…”! Cine poate sa plateasca, adica foarte putini, vor avea parte de educatie si sanatate… Cine nu… asta e…! Atata timp cat foamea le va determina intentia de vot in favoarea „tatucului” care ofera cateva frimituri in saptamanile dinaintea alegerilor, cu cat sunt mai saraci, mai flamanzi, mai tematori si mai needucati, cu atat mai bine… Si, de ce sa nu recunoastem, este foarte comod ca dupa ce vreme de atatia ani in care nimanui nu i-a stat mintea decat la furat, in momentul in care se strange latul, sa declari falimentul sistemului bugetar, fara sa fi incercat nici reforme si nici incurajarea unor alternative venite dinspre sectorul privat, alternative care sa se substituie, cu costurile individuale de rigoare, tuturor aceste servicii care „impovareaza statul”. Bolii morale a acestui popor decazut i se va adauga si fenomenul „muritului cu zile”, fenomen de altfel raspandit, dar nu atat de raspandit incat sa dea o coloratura specifica intregii societati. Sud-americanizarea societatii romanesti va fi, probabil, ultima etapa a disparitiei spirtuale si poate chiar fizice a acestui popor.
Caraghioslacul cel mai mare, inaintea anarhiei sociale si economice care se va instaura in lunile urmatoare, il constituie parerile boilor atotstiutori care se perinda pe ecranele televizoarelor si saluta „sinceritatea si determinarea” lui Basescu de a rupe pisica in doua, care sunt convinsi ca masurile denumite „anticriza” vor rezolva problemele economiei, asezand pe drumul scaldat in raze de soare al capitalismului si democratiei liberale tarisoara noastra. Va fi, intr-adevar, foarte amuzant sa vedem, cum pe fondul subtierii veniturilor a jumatate din populatia activa, cum se va pune pe picioare o economie care nu produce nimic, care importa pana si apa plata si care traieste exclusiv de pe urma consumului. Va fi interesat de observat cum se va revigora mediul privat, evazionist dar si impovarat de taxe care mai de care mai aiuristice, in conditiile in care singurele firme care prospera sunt cele aflate in subordinea partidelor politice si care au ca sursa de profit banii proveniti din contractele grase incheiate cu statul.
Si nu in ultimul rand, va fi un subiect de studiu captivant pentru pasionatii de psihologie sociala acela al functionarii mecanismelor solidaritatii, intr-o societate in care predomina egoismul, lacomia, lipsa de compasiune si consideratie pentru nevoile si suferinta celorlalti. Pentru ca, mesajele prezidentului care asmute pe toti impotriva tuturor au la baza tot acest lucru esential in cunoasterea societatii romanesti… oricat de saraci sunt cu totii, fiecare va ravni mereu la nimicul celuilalt. Iar daca iei de la toti, chiar daca toti vor suferi, se vor alina cu gandul ca si purceaua vecinului zace la fel de fara suflare in cotet. Solidaritatea pe care o cere presedintele este o gluma proasta, un discurs de doi lei, pentru ca nimeni nu este atat de idiot incat sa-si doreasca solidaritatea cu nevoia de contracte din bani publici a firmelor familiilor Videanu, Cocos sau Basescu. Istoria, care pentru unele popoare are prostul obicei de a fi mai mult decat ciclica, ci repetitiva de-a binelea, va arunca Romania intr-un neo-fanariotism in care putini vor avea totul, iar restul vor ramane uniti in saracie, in singurul model de democratie cunoscut vreodata de acest popor.

Marele razboi franco-irlandez

2010-05-06T04:24:00.000-07:00

Cel putin la nivel european, Franta pare sa domine in acest am toate competitiile rugbistice. Dupa triumful categoric din Six Nations, iata ca si la nivelul echipelor de club reprezentantele Hexagonului s-au impus in ambele competitii majore: in Challenge Cup, Toulon a acces in finala, unde ii va întâlni pe galezii de la Cardiff Blues, iar in Heineken Cup, cea mai galonata competitie europeana, in finala de la Paris, se vor confrunta intr-un razboi fratricid Biarritz si Toulouse. Daca anul trecut abia, rezultatele rugbiului francez nu recomandau in nici un caz asemenea performante, investitiile inteligente si criteriile indiscutabil meritocratice de promovare a jucatorilor, atat la loturile nationale, cat si la echipele de club au permis francezilor nu numai sa atenueze şocul unui an inca nevralgic financiar, dar si sa atraga jucatori si antrenori de valoare intr-un campionat care incepe sa arate ca cel mai puternic si spectaculos din Europa.
Marii perdanti ai Heineken Cup sunt irlandezii, care cu un an in urma calareau aceiaşi cai mari aflati acum sub seile francezilor. Munster si Leinster s-au inclinat in fata unor adversari care au imbinat exemplar disciplina si determinarea cu bucuria si imaginatia inevitabile oricarui joc disputat sub soarele primavaratic din sudul Frantei.

Touluose-Leinster

Inaintea partidei de pe Stade Municipal din Toulouse, putini se gandeau ca echipa gazda, incurajata de 35 de mii de spectatori, ar putea pierde intalnirea cu irlandezii de la Leinster. Optimismul occitanilor era pe deplin justificat, mai ales in conditiile in care francezii pareau sa domine chiar pe compartimentul considerat forte al adversarilor, anume treisferturile. Cu Heymans si Vincent Clerc pe aripi, excelenti in defesiva si deosebit de periculosi in momentul sprinturilor, cu Yanick Jauzion si Florian Fritz in postura de centrii care sa blocheze atacurile lui O’Driscoll si D’Arcy, dar si sa execute dublajul la aripi in ambele faze ale jocului (ofensiva-defensiva), toti acestia foarte bine serviti de cuplul de mijlocasi Byron Kelleher-David Skrela – Toulouse pornea cu prima sansa, mai ales ca la Leinster nu juca Johnny Sexton. Evolutia partidei a dezvaluit insa o deficienta mult mai grava a echipei lui Michael Ceika, anume moliciunea nefireasca a liniei I, compusa alternativ din Cian Healey, John Fogarty, Stan Wright, Ben Jackman si C.J. van der Linde, fortata sa greseasca de numeroase ori in fata presiunii adversarilor directi Human-Servat-Lecouls. La aceste greseli „s-a rupt” meciul, irlandezii acordand adversarilor 11 greseli, dintre care 4 s-au concretizat in puncte, ca urmare a loviturilor de picior reusite de Skrela. Daca in prima repriza echipele au parut capabile sa mearga umar la umar, in partea secunda francezii au inceput sa realizeze ca irlandezii chiar sunt de batut, astfel ca au accelerat ritmul jocului, fapt care s-a concretizat in doua eseuri rapide, marcate intr-un interval de patru minute, mai intai prin centrul Jauzion (min. 56), apoi prin uvertura Skrela (min. 60). Replica irlandezilor nu a intarziat, Jamie Heaslip culcand balonul in terenul de tinta in minutul 68. Scorul era 23-16 pentru Toulouse, iar Leinster spera int-o rasturnare a rezultatului. Francezii nu s-au lasat insa impresionati de orgoliul irlandez, calmand meciul si pastrand posesia balonului prin aglomerari succesive intre mijlocul terenului si 22-ul advers. Irlandezii isi pierd rabdarea, gresesc, iar Skrela mai pune trei puncte in dreptul lui Stade Toulousaine, stabilind scorul final – 26-16 si occitanii merg la Paris sa cucereasc Europa. Oamenii meciului pentru francezi au fost Skrela si Kelleher, lucizi si precisi, dar si centru Yannick Jauzion, omul care l-a scos din joc pe O’Driscoll si care si-a incantat suporterii cu 13 placaje si un eseu. De partea cealalta, doar Heaslip a salvat aparentele pentru Leinster, nimeni altcineva, nici macar Brian O’Driscoll, nemeritand vreun superlativ.

... atat de aproape de eseu... Eoin Reddan

Eseul lui Jauzion

Leo Cullen "zburand" dupa balon

Placajul lui Jauzion la O'Driscoll

Cursa spre eseu a lui Skrela, felicitat apoi de Kelleher

Touluosani fericiti... Skrela si Dusautoir

Dezamagirea lui Brian O'Driscoll

Biarritz-Munster

Daca cei care se pricep la rugby se asteptau ca Toulouse si Leinster sa ofere o disputa plina de viteza si spectaculozitate, asteptari de altfel satisfacute, in ceea ce priveste intalnirea dintre bascii de la Biarritz si mandria celor din Cork si Limerick, Munster, nimeni nu-si închipuia macar o clipa ca cele doua echipe se vor menaja in ceea ce priveste jocul fizic, existand toate premizele pentru ceea ce se putea numi o „confruntare de zile mari”. Munster venea cu o echipa teribila pe inaintare, care impresiona prin componenta liniei I (Horan-Flanery-Hayes) si prin perechea de flankeri Alan Quinlan-David Wallace, dar si prin prezenta celor doua minti lucide de la mijlocul echipei, demiul Thomas O’Leary si uvertura Ronan O’Gara. In plus, retragerea lui Keith Earles in centrul treisferturilor, alaturi de sud-africanul Jean de Villiers trada intentia lui Tony McGahan de a castiga viteza in regim de forta, pe un atac in care varfurile de lance urmau sa fie perechile centri-flankeri, dar si aceea a unei replieri rapide in faza defensiva, in cazul eventualelor placaje ratate la nivelul unei linii II puternic „subtiate” de absenta lui Paul O’Connell. Biarritz insa venea cu avantajul terenului propriu, cu 32 de mii de suporteri veniti pe Stadio Anoeta ca intr-o catedrala inchinata spiritului basc, dar si cu un capitan in persoana lui Imanol Harinordoquy capabil sa motiveze prin exemplul sau o intreaga echipa (mai ales prin faptul ca evolua cu o fractura a pometilor si a piramidei nazale). Daca mai punem la socoteala si veritabilul „picior de aur” al lui Dimitri Yachvili, ajungem la concluzia ca nimic nu era dinainte castigat inaintea acestei partide. Abia dupa o jumatate de ora de lupta surda, in care ambele echipe au cautat sa nu greseasca, Keit Earles gaseste drumul spre terenul de tinta si inscrie primele 5 puncte, „rotunjite” de transformarea lui O’Gara. 7-0 pentru irlandezi, iar „Armata Rosie” din Munster, echipata azi in bleu-marin, spera la o a treia finala consecutiva de H Cup. Bascii insa isi aduc aminte ca singura finala jucata in aceasta competitie a fost cea din 2006, in care au fost invinsi chiar de adversarii lor de acum, astfel incat se decid sa nu lase victoria sa le scape. Pana la pauza pun 3 puncte pe tabela, prin penalitatea transformata de Yachvili si decid sa joace totul in partea secunda. Mai motivati si parca mai proaspeti, rugbistii de la Biarritz imping jocul in jumatatea lui Munster, preseaza pe inaintare si, inevitabil, greselile adversarilor incep sa apara. Yachvili nu iarta nimic, pana la final scorul devenind 18-7 pentru gazde. Procentaj de 100% pentru Yachvili, doar o tusa pierduta, fata de 6 ale irlandezilor si mai ales triumf absolut in gramezile regulate, unde linia I basca Coetzee-August-Johnstone, supliniti de Terrain si Barcella i-au facut pe adversarii lor directi sa greseasca nu mai putin de 5 ori chiar pe propriile repuneri. Irlandezii s-au aparat bine cu liniile II si III, care împreună au dat peste 70 de placaje, dar au fost ineficienti in atac, pentru Munster meciul incheindu-se practic in minutul 30.

Finala de pe 22 mai, de pe Stade de France din Paris va fi o afacere franceza… desi am sentimentul ca nu toti suporterii lui Biarritz vor fi de acord cu afirmatia mea (sic!) Sper sa-i imbunez totusi prin faptul ca, desi in semifinale am tinut cu Munster, in Marele Meci din „orasul luminilor” voi fi necondtionat fanul echipei lor. Chiar si asa insa, o ciudata premonitie „şlefuită” in toti acesti ani de cand urmăresc rugby, imi spune ca nu-i tocmai intelept sa ma arunc inspre pariuri motivate sentimental. Asa ca, voi astepta o minune, pentru ca altfel, la forma si dorinta de victorie a celor din Toulouse este greu de crezut ca vor rata in acest an trofeul…

Tout la peuple basque avec BO!

Omul cu masca...

Placajele lui David Wallace la Lund si Harinordoquy

Pasa marca Jean de Villiers

Tuse castigate de Harinordoquy

Duel intre Ngwenia si Wallace

Paul Warwick "agatat" de balon

Placaj la Jean de Villiers

Magic leg

Basci fericiti

Parcul Stirbey

2010-04-29T05:51:00.001-07:00

Unul dintre cele mai dragi locuri mie este parcul Stirbey. Este aproape de casa mea… de fapt, chiar foarte aproape… numai o suta de metri, este verde, este curat, este plin de parfum de padure si plin de amintiri. Odata cu debarcarea primaverii, una dintre cele mai placute preocupari de weekend poate fi vizitarea acestui parc. Drept care, atasat la bratul Monicăi-Pisicăi, m-am hotarat sa „abordez” natura trezita la viata sub razele unui soare caldut si lenes. Nu am fost la restaurantul palatului, intrucat este prea scump pentru lipsa noastra totala de interes fata de fiţele ieftine, asa ca doar ne-am plimbat… Cum ne-am plimbat, asta se va vedea din pozele urmatoare, obtinute ilegal, apropo, pentru ca, din zece in zece metri, fiecare copac avea un afis lipit in care eram instiintati de faptul ca fotografiatul este strict interzis. De ce…? Eh… am uitat sa intreb copacii… Oricum, mi-am propus sa revin, insotit de Monica-Pisica, cat si de aparatul de fotografiat si o sticla de cocârţ, pentru ca sa ma apuce bâzdâcul daca o sa dau vreodată un milion de lei pe-o sticla de pişoarcă marca Vincon, doar pentru ca sa zic ca am baut la carciuma palatului Stirbey. Astfel ca, este posibil ca urmatorul set de poze sa iasa mai… „tremurate”… 

Blue eyes

Un iepuroi...

Doi iepuroi

Lebada neagra...

Lebada alba

Acuarela

Debarcader

Copac indragostit...

Ent

Franturi de cer

Motan

Flori si nori

Doi nasosi

Nasturei

Cupola capelei

Capela

Radacini

Flori galbene

Pastel

Turnul de apa

Gaudi's dream

Window in the sky

... iar, la sfarsit, Monica-Pisica va ureaza "La revedere!"

Sferturile de finala ale H Cup

2010-04-14T06:24:00.000-07:00

Sferturile de finala ale H Cup, disputate vineri, sambata si duminica au prilejuit patru intalniri pline de dinamism si suspans, incheiate insa cu rezultate previzibile sau, cel putin, cu rezultatele pe care majoritatea cunoscatorilor le scontau pentru finalul meciurilor. Au fost patru echipe franceze (Toulouse, Stade Francais, Clermont Auvergne si Biarritz Pays Basque), doua irlandeze (Leinster si Munster), una din Anglia (Northampton) si una din Tara Galilor (Ospreys). Determinarea francezilor de a reveni in fruntea rugbiului european, vizibila la nivelul echipei nationale, castigatoare cu Mare Slem a Six Nations, s-a reflectat si asupra prestatiilor echipelor de club, care in acest sezon s-au comportat exemplar in competitiile intercluburi, ajutate poate si de faptul ca, dupa toate aparentele, campionatul francez pare sa fi depasit ca si… confort material, campionatul englez.

Leinster – Clermont Auvergne

Vineri seara, la Dublin, in fieful celor de la Leinster, francezii de la Clermont pareau victime sigure in fata campioanei europene en-titre, animate de elanul ofensiv al unei linii de treisferturi in proportie majoritara identica cu cea a nationalei Irlandei, in cadrul careia se remarca in special cuplul de centrii Brian O’Driscoll-Gordon D’Arcy. Desi Clermont venea cu jucatori precum Aurelian Rougerie, Julien Malzieu, Morgan Parra, Thomas Domingo, Julien Bonaire, Alexandre Lapandry sau Julien Pierre, toti acestia oameni de nationala, aflati mereu in vederile selectionerului Marc Lievremont, dejavantajul terenului advers, precum si surprizele tactice pe care australianul Michael Ceika, antrenorul lui Leinster, una dintre cele mai luminate minti ale rugbiului contemporan, le avea pregatite, ii punea pe francezi in postura de a aborda meciul cu a doua sansa, fiind obligati sa faca uz inca de la inceputul meciului de intreg potentialul fizic, pentru a impune ritmul jocului si a impinge actiunea in terenul irlandez. Iar aceasta tactica a dat roade, Leinster fiind blocata in propria jumatate de atacurile riguroase ale lui Clermont, dupa 20 de minute de joc, francezii avand o posesie de peste 80%, dar si un avantaj de 10 puncte pe tabela de scor. Replica irlandeza nu s-a lasat insa prea mult asteptata, Sexton punctand in urma unei penalitati cu doua minute inainte ca inchizatorul Jamie Heaslip sa culce balonul in terenul de tinta advers si sa relanseze partida. Era minutul 23, iar transformarea aceluiasi Sexton restabilise egalitatea la 10. Ca orice echipa mare, Leinster intuieste teama unui adversar care, desi incepuse foarte bine, isi vedea pierdut avantajul, si continua sa atace, castigand prin aglomerari spontane intreg 22-ul francez. Dupa o serie de aglomerari-pase scurte, la finalizare se va afla acelasi Heaslip, care culca la centru, aducandu-si pentru prima oara echipa in avantaj. Sexton puncteaza si el transformarea, iar scorul devenea 17-10. La pauza tabela arata o diferenta de 10 puncte penru irlandezi (20-10), care priveau relaxati spre a doua jumatate a meciului. Elevii lui Vern Cotter nu s-au resemnat, incepand la fel de furios ca si in prima parte, marcand un eseu dupa doar 4 minute, prin acelasi Malzieu. Iar ca evolutia lucrurilor sa provoace palpitatii suporterior adunati pe RDS Arena, Malzieu mai inscrie un eseu, in minutul 62, ducand scorul la 28-23, echipa sa revenind astfel in avantaj. Desi au jucat deschis, necautand sa se apere, francezii au gresit exact atunci cand nu trebuia, oferindu-i lui Sexton prilejul sa puna in dreptul echipei sale cele sase puncte ale unei victorii la limita: 29-28. Infrangerea a fost cu atat mai dureroasa pentru francezi, cu cat transformerul Broke James a avut un procentaj de reusite a loviturilor de picior dezastruos, privandu-si echipa, prin ratarile sale, de cel putin 15 puncte. Nimeni nu cred ca a inteles de ce sarcina suturilor la buturi nu a revenit lui Morgan Parra, transformerul nationalei Frantei, cand deja devenise evidenta lipsa de forma a australianului. Victoriosi, irlandezii au simtit totusi cum le fuge pamantul de sub picioare, fiind condusi o buna parte a meciului, atat in privinta scorului, cat si a jocului aratat. Asadar o victorie lipsita de stralucire pentru Leinster, izbutita mai ales cu largul concurs a lui Broke James, fara ale carui ratari Clermont Auvergne ar fi izbutit mai mult ca sigur o calificare in semifinale…

Primul eseu al lui Jamie Heaslip

Incercare de drop-goal a lui Broke James

Brian O'Driscoll, lansat spre terenul de tinta al lui Clermont

Julien Malzieu, cel mai eficient om al francezilor, autor al trei eseuri

Biarritz Pays Basque-Ospreys

Nimeni nu ar fi crezut ca intalnirea de la San Sebastian, de pe Estadio Anoeta, s-ar putea termina cu un scor similar celui inregistrat cu doar o seara inainte, la Dublin. Bascii de la Biarritz, incurajati frenetic de cei 30 de mii de fani care se deplasasera in Spania pentru intalnirea cu galezii de la Ospreys, porneau ca favoriti, unele case de pariuri mai indraznete pronosticand o victorie chiar la 15 puncte a gazdelor. Cu toate acestea, partida a fost una foarte stransa, la pauza scorul fiind de 16-15 in favoarea bascilor, galezii conducand insa la eseuri, 2-1, prin reusitele lui Ryan Jones si Lee Byrne. Diferent a fost in sa facuta de precizia lui Damien Traille, care a izbutit doua „drop-goal”-uri, fata de doar unul al galezilor, opera uverturii Dan Biggar. Repriza a doua a inceput precaut, echipele ferindu-se de atacuri temerare care sa le provoace eventuale brese in aparare. Cate o greseala de ambele parti, iar scorul arata la cinci minute dupa pauza 19-18, Dan Biggar si Dimitri Yachvili trecand mingea printre buturi. In minutul 50 insa, aducandu-si parca aminte de rivalitatile de acasa, fundasul englez al lui Biarritz, Iain Balshaw, patrunde in terenul de tinta advers, aducand echipei sale punctele unui eseu transformat, pentru ca zece minute mai tarziu, Damien Traille sa inchida tabela in dreptul gazdelor la 29, marcand cel de-al treilea drop-goal al zilei. Eseul scotianului Nikky Walker, venit cu cinci minute inaintea fluierului final, i-a apropiat pe galezi la doar un punct de adversari, Ospreys atacand furibund in cautarea victoriei. Victorie care ar fi venit mai mult ca sigur daca arbitrul ar fi sanctionat cu penalitate un off-side mare cat o zi de post al celor de la Biarritz, savarsit intentionat si care in alte situatii s-ar pedepsi chiar cu un cartonas galben, putand fi lesne considerat anti-joc. Dar cum irlandezul George Clancy, arbitrul atat de blamat de galezi dupa acest meci, a fost indecis, sau poate pus si simplu nu a vrut sa strice petrecerea gasconilor acordand o penalitate pentru adversarii lor la ultima faza de joc, a fuierat finalul partidei, in semifinale au mers gazdele, lasandu-l inlacrimat pe Ryan Jones, bravul capitan galez, caruia nu-i venea sa creada nedeptatea suferita.

Duel pentru minge intre Tommy Bowe si Damiem Traille

Mike Phillips in lupta cu defensiva lui Biarritz

Eseul lui Iain Balshaw

In loc de epilog, tristetea lui Marty Holah

Munster-Northampton Saints

Ultimele doua meciuri nu au mai fost atat de dramatice ca primele, gazdele impunandu-se lejer, mai intai Munster, in fata lui Northampton, iar duminica, in ultima partida a sferturilor, Stade Toulousaine in fata lui Stade Francaise.
La Limerick, in „Orasul Sfintilor”, sfintii lui Northampton nu si-au putut juca sansa in fata gazdelor decat o repriza , dupa primele 40 de minute englezii avand un avantaj de un punct in fata irlandezilor, desi acestia din urma marcasera doua eseuri spectaculoase, prin fostul „all-black” Doug Howlett si australianul Paul Warwick. Repriza a doua insa a apartinut in totalitate gazdelor, care au mai reusit doua eseuri, prin Jean de Villiers si Doug Howlett, restul punctelor pana la 33 apartinand lui Ronnie O’Gara. Pentru Northampton doar transformerul Steve Mylner a mai reusit trei puncte, scorul final aratand un fara de speranta pentru englezi 33-19. Impresionant a fost duelul liniilor I, Marcus Horan, Jerry Flannery si John Hayes, pentru Munster si Soane Tonga’uiha, Dylan Hartley si Euan Murray pentru Northampton, gramezile fixe fiind printre cele mai spectaculoase momente ale meciului. Lipsa lui Paul O’Connell s-a observat in eficienta repunerilor din tusa ale lui Munster, cuplul de linia II – O’Callaghan-Mick O’Driscoll pierzand pe 5 din cele 14 tuse pe repunere proprie. S-au revansat in schimb in faza defensiva, unde cei doi au reusit impreuna 20 de pacaje decisive, fiind intrecuti in eficacitate doar de teribilul flanker David Wallace (13 placaje), cel mai bun om al meciului pentru irlandezi.

Degajare lunga a terenului, realizata de Ronan O'Gara

Soane Tonga'uiha, cel mai curajos om al Sfintilor

Phil Dowson, "imbratisat" de aparatorii lui Munster

Jerry Flanery, protejat de Mick O'Driscoll

Bruce Reihana placat de David Wallace

Marc perfect executat de Ben Foden

Eseul lui Doug Howlett a inchis partida.

Stade Toulousaine-Stade Francaise

La Tuoluose, echipa gazda primea vizita conationalilor parizieni de la Stade Francaise, in ceea ce se anunta ca fiind cel mai spectaculos meci al sferturilor de finala. Si asa a si fost, cel putin in prima repriza, cand cele doua combatante au mers umar la umar. Parizienii nu puteau uita acel 0-29 inregistrat chiar pe teren propriu in fata occitanilor, de aceea daruirea si dispozitia pentru sacrificiu au fost notele dominante ale jocului lui Stade Francaise in primele 40 de minute. Din pacate insa, risipa de energie, precum si neglijenta in joc si-au spus cuvantul, oaspetii savarsind nu mai putin de 13 greseli, 7 dintre ele sanctionate de executiile precise ale uverturii lui Toulouse, David Skrela. Incepand cu minutul 48, momentul ultimelor puncte puse pe tabela de transformerul parizian Lionel Beauxis, Stade Francaise a incetat sa mai existe pe teren. Lovitura de gratie i-a fost data de eseurile argentinianului Particio Albacete si Cedric Heymans, ambele transformate de Skrela, la care se adauga cele 15 puncte din penalitati, realizate tot de uvertura lui Toulouse. Omul meciului a fost neo-zeelandezul gazdelor de pe postul de mijlocas la deschidere, Byron Kelleher, excelent tactician si autor al unor pase-scheme demne de un jucator care aproape un deceniu nu a avut concurent pe postul sau in reprezentativa All Blacks. De cealalta parte, parizienii par sa se adanceasca intr-o criza fara precedent, pe langa pierderile de natura financiara provocate de ratarea calificarii, acestia fiind amenintati cu retrogradarea din Top 14 de catre federatia franceza, din cauza unei datorii de aproape 2 milioane de euro. In aceste conditii, mult trambitata asezare pe scaunul tehnic a lui Michael Ceika, ca si posibila cooptare in lotul lui Stade Francaise a lui Brian O’Driscoll par evenimente destul de putin in masura a revigora o echipa care se confrunta cu probleme de lot, probleme financiare si, implicit, dificultati in realizarea marii performante.

Rodrigo Roncero, oferind parizienilor "exemplul capitanului"

Particio Albacete, "infigand" balonul in spatiul de eseu

Efortul lui Huga Southwell

Cedric Heymans, scapat in terenul de tinta

Semifinalele H Cup, programate pentru 1 si 2 mai, vor aseza fata in fata pe Toulouse si Leinster, in primul meci, si pe Biarritz si Munster, in cel de-al doilea. La o prima vedere, cele doua confruntari franco-irlandeze ar fi la indemana rugbistilor din hexagon, fie si pentru faptul ca acestea se desfasoara pe teren francez. Irlandezii insa sunt renumiti pentru extraordinarul lor spirit combativ, astfel incat este posibil ca imaginatia si inteligenta jocului francez sa gaseasca un adversar redutabil, poate chiar imposibil de infrant, in rigoarea tactica si in spiritul de sacrificiu al celor mai galonate franchise din Insula Verde.

Six Nations, concluzii... Tara Galilor si Italia

2010-03-30T06:47:00.001-07:00

Daca spuneam mai devreme despre Irlanda ca a dat cu bata in balta, pentru „performantele” galezilor din acest inceput de an nu cred ca putem gasi un atribut potrivit pentru a pune si mai multa sare pe ranile indureratilor suporteri ai dragonilor. Trei infrangeri categorice cu Anglia, Franta si Irlanda, o victorie lipsita de stralucire cu Scotia si o victorie firesca cu Italia, schimbari dese in garniturile de start inaintea meciurilor si destul de multe puncte slabe in coordonarea jocului colectiv, vizibile in deficiente de natura tactica si de sincronizare in ceea ce priveste buna rutina a schemelor de la antrenament, atat in jocul pe gramada, cat si in tuse. Insistenta treisferturilor galeze, cel mai bun compartiment al echipei, viteza aripilor si forta de penetrare a celor doi centrii au salvat totusi spectaculozitatea meciurilor disputate de „oamenii in rosu”, chiar si atunci cand rezultatele nu au fost pozitive. Inconstanta componentei liniilor gramezii i-au pus pe galezi in situatia de a fi foarte ezitanti in tuse, neconvingatori in ceea ce priveste placajele liniei III si greoi in atac, atat la fazele de „pick and go”, cat si in replierile pe linia de atac, in momentele post-maul. Lucrul la care trebuie sa reflecteze foarte serios antrenorul Warren Gatland este reconfigurarea inaintarii, atat tactic cat si ca material uman, devenind evidenta cautarea in primul rand a solutiilor de inlocuire a titularilor de drept, in cazul carora diferenta de valoare comparativ cu rezervele este una considerabila. Pentru ca, s-a vazut mai mult decat clar cum absentele lui Alun Wyn Jones si Ian Gough din linia II, precum si ale lui Andy Powell din linia III au pus in situatii foarte lipsite de confort jocul galezilor. In continuare Tara Galilor este o echipa cu ambitii prea mari si posibilitati prea mici.
Despre Italia nu ar fi prea multe de spus decat ca merita tot respectul iubitorilor de rugby pentru efortul pe care il depune pentru a se mentine la un nivel cat mai bun al competitiilor. Beneficiind de un import masiv de jucatori din emisfera de sud, in special argentinieni si australieni, dar si de jucatori autohtoni de o reala valoare, Italia pare sa fi facut definitiv pasul in elita rugby-ului. Meciuri bune cu Irlanda si Anglia, o victorie de prestigiu cu Scotia si un joc curajos in toate intalnirile, acestea ar fi realizarile unei echipe care incepe sa arate de la an la an mai bine. Cu o linie I extrem de artagoasa din care se remarca figura carismatica a pilierului Martin Castrogiovanni si cu un mijloc extrem de mobil si penetrant in atac, italienii au arat ca alegerea lui Nick Mallett in scaunul de antrenor al echipei nationale a fost o dovada de mare inspiratie, sud-africanul izbutind sa aduca prestatiilor „squadrei azzurre” un plus de spectaculozitate, prin dezvotarea fortei de atac a treisferturilor, dar si prin crearea printr-o filozofie tactica noua a posibilitatilor de joc deschis la nivelul inaintarii. Foarte aproape sa invinga Anglia, fapt care ar fi insemnat o adevarata revolutie in rugby-ul italian, „azzurri” au aratat mai inteligenti si mai inspirati ca niciodata, imaginea echipei greoaie, prea putin dispusa atacurilor liniei de treisferturi, adepta a jocului pe gramada, fiind definitiv stearsa de prezenta unor atacanti puternici si rapizi, excelenti spargatori/placheori, precum centrii Gonzalo Garcia si Gonzalo Javier Canale, sau de „triunghiul de creatie” aflat in spatele jocului tactic, triunghi format din mijlocasii la deschidere Tebaldi-Canavosio, uvertura Craig Gower si fundasul Luke McLean. La Cupa Mondiala de anul viitor, Italia se va afla intr-o grupa alaturi de Australia, Irlanda, Rusia si Statele Unite, unde va obtine probabil doua victorii usoare. Adevaratul test il va constitui insa intalnirile cu primele doua favorite, Australia si Irlanda, in fata carora italienii nu prea au decat sansa limiarii scorului defavorabil, dar numai pe fondul unui joc curajos care sa demonstreze firescul prezentei lor in lumea buna a rugby-ului.

Altfel, un turneu frumos care, de aproape 25 de ani mi se pare ca se termina prea repede…

Jonathan Thomas pasandu-i din placaj lui Stephen Jones

Mirco Bergamasco, "piciorul de aur" al italienilor

Jamie Roberts, slalom printre Craig Gower si Gonzalo Garcia

Six Nations 2010, concluzii... Iranda si Scotia

2010-03-30T06:45:00.000-07:00

Dezamagirea turneului, privita strict prin prisma rezultatelor, a fost Irlanda, castigatoarea plina de glorie de anul trecut. Desi a invins Anglia chiar pe Twickenham, lucru care, privind evolutia generala a elevilor lui Martin Johnson, parca nu e o performanta atat de… notabila (sic!), a reusit sa se faca de „bacanie” la Paris, unde nu a jucat nimic, dar si sa manance bataie de la o echipa scotiana cuprinsa de un acces de orgoliu, chiar pe Croke Park, acasa, la Dublin. Totusi, spre deosebire de Anglia, care a fost o echipa ce permanent a lasat o senzatie de „încropeală”, Irlanda are o scuza pentru esecul sau: lipsa de concentrare, in primul meci important, cel cu Franta, si lipsa de motivatie in cel cu Scotia, deoarece, se pare ca nici un irlandez cu capul pe umeri nu-si facea iluzia ca Franta mai poate scapa victoria. Altfel, „verzii” nu au dat motive de ingrijorare suporterilor, jocul lor fiind unul in nota ultimilor sezoane, curat si riguros tehnic, curajos si fizic, demn de o echipa care anul trecut a dominat emisfera de nord, reusind in toamna sa invinga „turistii” din Africa de Sud si sa incheie la egalitate cu Australia. Liniile II (O’Connell-O’Callaghan) si liniile III (Ferris, Wallace, Heaslip) au reprezentat punctele forte ale Irlandei si in acest an, dar si inspiratia tactica a mijlocasului la gramada Thomas O’Leary, al carui joc s-a imbunatatit simtitor fata de anul trecut. In plus, modul conservator de aliniere a treisferturilor, cu aripi rapide si ultraofensive (Earls-Bowe) si centrii solizi in aparare, dar foarte penetranti pe sectorul median al atacului (D’Arcy-O’Driscoll), au permis Irlandei sa etaleze un rugby precis, de manual, in care disciplina echipei a primat oricaror individualisme. Irlandezii au dominat tusele, fie ca a fost vorba de cuplurile O’Connell-Cullen sau O’Connell-O’Callaghan, sprijiniti de detenta precisa a lui Heaslip si Ferris, nu s-au clatinat pe prima linie, desi au avut un John Hayes prea batran si un Cian Healy prea tanar, singurul punct nevralgic fiind coordonarea de la nivelul mijlocasului la deschidere, accidentarea lui Ronny O’Gara impunand titularizarea lui Jonathan Sexton, mai nesigur, mai imprecis la loviturile de picior si mai temator in luarea deciziilor. De altfel, problema mijlocasului la deschidere este cea mai acuta pentru Irlanda, o eventuala accidentare sau o scadere de forma a lui O’Gara putand influanta negativ rezultatele echipei, in lipsa unor alternative apropiate valori in ceea ce priveste acoperirea acestui post.
Nu voi insista asupra meciului de la Dublin, desi rezultatul final, ca un suporter al Scotiei ce ma aflu, m-a bucurat foarte tare. Irlandezii au marcat doua eseuri, prin Tommy Bowe si Brian O’Driscoll, fata de doar unul al scotienilor, reusit de inchizatorul Johnnie Beattie, dar au fost invinsi de piciorul incredibil al lui Dan Parks, marcator a cinci penalitari si a unui drop-goal, dar si de insistenta gramezii „ciulinilor” care au provocat de-a lungul gramezilor si momentelor de fixare un numar dublu de erori adversarilor (7-14). Desi multi dadeau victima sigura Scotia in acest an, chiar si in ceea ce priveste intalnirea cu Italia, rugbistii antrenati de Andy Robinson s-au comportat mai mult decat onorabil, fiind invinsi in prelungiri de Tara Galilor, intr-un meci poate prea nedrept pentru sperantele ecosezilor, au izbutit un egal cu Anglia, fiind, la un moment dat, foarte aprooape de victorie, si au invins pe deplin meritat Irlanda, intr-un joc in care au imbinat inteligenta, sacrificiul si pragmatismul. Prin prisma jocului, Scotia ar fi fost poate, alaturi de Irlanda, cea ma indreptatita sa reclame in acest an Tripla Coroana, trofeu care, datorita conjuncturii rezultatelor, a ramas neacordat pana la urmatoarea editie. Scotia a pierdut previzibil cu Franta, dar si surprinzator pentru unii si mai mult sau mai putin firesc, pentru altii, cu Italia. In mod paradoxal, infrangerea cu Italia a fost cel putin la fel de evidenta ca cea cu Franta, scotienii avand foarte putine de replicat entuziasmului din jocul italienilor. Lucrurile au mers insa din ce in ce mai bine dupa acea infrangere, venita dupa dramaticul meci de la Cardiff, in care Scotia nu a pierdut doar in prelungiri, ci s-a vazut lipsita pana la finalul turneului de aportul transformerului Chris Paterson, jucator cu un procentaj de 100% al transformarilor din lovituri de picior in ultimele 5 luni. Inlocuitorul sau, Dan Parks, s-a achitat exemplar de sarcina, suturile sale conturand rezultatele foarte bune cu Anglia si Irlanda. Compartimentul cel mai bun al scotienilor a fost linia a treia (Brown, Barclay, Beattie), extrem de mobila si combativa, cu intercalari interesante in atac, alaturi de cei doi centrii, iar cel mai slab linia I, dominat pe majoritatea gramezilor fixe, ezitanti in momentul legarilor, obstructionisti si destul de necoordonati la impingeri. Si totusi, prestatiile Scotiei au fost onorabile, dar nu suficiente pentru a demonstra o crestere de forma care sa o propulseze, cel putin deocamdata, mai sus de locul 5 in Europa.

David Wallace atacand terenul de tinta

Drop-goal a la Dan Parks

Cian Healy spargand apararea scotiana

Brian O'Driscoll dezlantuit

Six Nations 2010, concluzii... Franta si Anglia

2010-03-30T06:44:00.001-07:00

Ma asteptam la mai mult de la turneul din acest an, tinand cont de faptul ca este penultimul dinaintea Cupei Mondiale din 2011. Desi editia 2010 a fost una dintre ultimele ocazii de stabilire a osaturii loturilor cu care echipele implicate in Six Nations vor aborda competitia mondiala de la anul din Noua Zeelanda, s-a putut remarca o anumita ezitare a antrenorilor in selectia lotuilor reprezentative, fortati poate de dorinta de intinerire a echipei, dar si de nevoia pastrarii titulrilor consacrati si nu in ultimul rand obligati sa tina cont de accidentarile numeroase cu care s-au confruntat ca urmare a faptului ca numerosi jucatori se afla pe final de sezon, atat intern cat si european.

Cea mai interesanta echipa din acest an a fost Franta, cea care a si castigat turneul, izbutind Marele Slem in urma victoriei de sambata in fata Angliei. Intr-un fel, aceasta ultima intalnire a avut si o usoara nota revansarda in fata „gurilor rele”, ea opunand doi antrenori contestati in tarile lor pentru modalitatile de efectuare a selectiei jucatorilor. Diferenta s-a facut in favoarea lui Marc Lievremont, mai curajos, mai bine intentionat si mai inteligent decat Martin Johnson. Pe langa victoria din turneu, Franta pare sa fi gasit o formula de echipa care poate oferi motive de optimism pentru anul viitor, imbinand experienta unor jucatori cu entuziasmul si tineretea altora, inteligenta tactica cu sincronizarea schemelor exersate la antrenamente si, mai presus de toate, dorinta de a se impune printr-un joc viguros si precis, la capatul caruia victoria sa para un lucru firesc.
In ciuda scorului strans, Franta a dominat mai categoric meciul decat recomanda tabela de marcaj. Englezii au gresit mult si am ratat si mai mult, chiar daca ei au fost marcatorii singurului eseu al meciului. Francezii au jucat „englezeste”, lasandu-se deliberat atrasi intr-o inclestare fizica pe care adversarii lor au initiat-o fara insa sa fie capabili sa o domine. Aici s-a jucat practic meciul, in evaluarea gresita pe care englezii au facut-o asupra propriei lor inaintari, compartiment de a carui superioritate si-au legat sperantele la victorie. Sperante cam de doua parale, in conditiile in care confruntarile pe prima linie erau duse de Tim Payne, Dylan Hartley si Dan Cole, lenti si imprudenti in momentul legarii gramezilor, dar si fara calitati fizice impresionante. Fara indoiala, suporterii englezi au lacrimat indelung cand si-au vazut favoritii dominati copios pe gramada pana si de italieni, cu atat mai mult cu cat in editia precedenta Sheridan-Mears-Vickery au fost printre cei mai buni jucatori ai turneului, neavand aproape deloc replica din partea adversarilor directi… Wilkinson, unul dintre oamenii care insemnau mandria Albionului, a inceput bine turneul, cu un procentaj de 100% al reusitelor din lovituri de picior in prima partida cu Tara Galilor si a terminat rezerva cu Franta, accidentat si in scadere de forma. Pe treisferturi Anglia a fost foarte „subtire”, eficacitatea defensivei pe triunghiul centri-fundasi lasand mult de dorit, apararea fiind sustinuta doar de eroismul liniilor II si III, aceasta din urma, compusa din Moody, Haskel si Easter fiind poate cea mai buna a turneului. In atac, aripile engleze au fost pe alocuri chiar mai discrete decat cele ale italienilor…
Scorul final al intalnirii, 12-10 in favoarea Frantei a consfintit prestatia mediocra din acest an a englezilor, confirmand inca o data necesitatea unei schimbari majore atat la nivelul colectivului tehnic al echipei, cat si a modalitatii de efectuare a selectiei. Desi de-a lungul campionatelor mondiale Anglia a avut prestatii mai mult decat bune, parca de data aceasta sperantele englezilor de repetarea a acestor evolutii au o sustinere reala foarte subreda. Nici la nivel de cluburi englezii nu stau mai bine, avand doar doua echipe in sferturile H Cup si, mult mai grav, confruntandu-se cu un fenomen care ia o amplare tot mai mare – migratia unui numar tot mai mare de jucatori valorosi catre Top 14, pe fondul scaderii valorice a campionatului intern.
Francezii, in schimb, au avut cel mai bun turneu din 2004 incoace, an in care „cocosii galici” au realizat ultimul Mare Slem. Fara sa para ca se intrebuinteaza prea mult, francezii au castigat confortabil toate meciurile, impunandu-si jocul superior. Desi au fost favorizati de calendarul competitiei, jucand acasa partidele cele mai grele si avand deplasari doar in Scotia si Tara Galilor, rugbistii francezi au izbutit o victorie categorica impotriva Irlandei in etapa a doua (33-10), tranşând in favoarea lor sortii clasamentului final, răpunând inca de la inceput principalul contracandidat la trofeu. Cel mai bun om al francezilor pe parcursul acestui turneu a fost inchizatorul Imanol Harinordoqui, excelent in defensiva si in tuse, dar si util atacului, dispus in permanenta jocului fizic si momentelor de fixare. Cel mai inteligent, un adevarat lider al echipei, mijlocasul la deschidere Morgan Parra, transformer redutabil si prompt in decizii, iar cel mai bun compartiment linia I (Domingo-Servat-Mas). Remarcabile de asemenea „găselniţele” de pe treisferturi ale lui Lievremont, centrul Mathieu Bastareaud si aripile Alexis Palisson si Marc Andreu, acesta din urma, la doar 1.70, un adevarat exemplu de devotament si sacrificiu, voluntar in aparare si taios in atac. Reteta succesului pentru Franta a fost in special apropierea jocului intre cele doua compartimente esentiale, inaintarea si treisferturile, momentelor de fixare urmandu-le deschideri foarte bine sincronizate, actiunie de atac avand o cursivitate… aproape melodioasa. Desi imi sunt antipatici pentru modul eminamente lipsit de fair-play in care abordeaza intalnirile din teren si, daca e sa dam crezare anumitor voci, si din afara lui, in acest an superioritatea absoluta a jocului prestat nu au lăsat loc nici unui dubiu… francezii au fost cei mai buni.

Ben Foden culcand balonul in terenul de tinta

Placajul lui Tindall la Trihn Duc

Nick Easter si Mike Tindall fortand apararea franceza

Trihn Duc sutand spre buturile engleze

Marc executat de Mark Cueto

Premierea campionilor

Nicolas Mas si William Servat, eroii francezi din prima linie, savurand triumful

Penultima etapa...

2010-03-15T01:21:00.000-07:00

In vreme ce Romania „altoia” ca la carte Georgia, la Dublin galezii se aflau in fata celui mai important meci din turneu, de rezultatul caruia atarnau bunul renume al „oamenilor in rosu”, dar si scaunul antrenorului Warren Gatland, deloc menajat de contestatari in urma „ispravilor” din acest an ale echipei sale, batuta de Anglia si Franta si invingatoare abia in prelungiri asupra Scotiei, careia era cat pe ce sa i se incline chiar pe Millenim Stadium. Irlandezii pierdusera fara drept de apel la Paris, in compania Frantei, dar pastrau inca sperante de doua parale pentru ultima etapa cand, o victorie a Angliei asupra Cocosilor Galici ii putea aduce pe verzi, daca invingeau, evident, Tara Galilor, in pozitia de castigatori fara Grand Slem, alaturi de francezi, ai turneului. De aceea, irlandezii nu doreau sa se impiedice de o echipa galeza cu moralul destul de zdruncinat, fiind decisi sa-si joace sansa pana in ultima etapa.
Brian O’Driscoll, dupa ce etapa trecuta fusese transformat, cum ar spune fotbalistii, in „caz de targa” de insusi colegul sau Paul O’Connell, cu care a avut o ciocnire nefericita, revenea miraculos pentru a bifa selectia cu numarul 100, irlandezii neputand insa conta pe Ronny O’Gara, pastrat rezerva pentru a nu forta revenirea unei accidentari mai vechi.
Galezii stateau insa mult mai prost decat irlandezii, cu o linie II „incropita” din Luke Charteris si Brad Davies, in lipsa titularilor Alun Wyn Jones si Ian Gough (acesta din urma partial recuperat dupa o serie de accidentari) si cu o linie III in care titular de drept il putem numi doar pe Marty Williams, atat flankerul Jonathan Thomas, cat si inchizatorul Gareth Delve fiind solutii de criza in lipsa lui Andy Powell si a lui Ryan Jones. Revenea in centru primei linii talonerul Matthew Rees, iar demi-ul Richie Rees, una dintre putinele surprize placute ale echipei galeze din acest an, incepea ca titular, luandu-i din nou fata lui Dwayne Peel. Irlandezii au jucat inteligent, placand mult (135 de placaje, fata de doar 60 ale galezilor), anihiland excelent jocul rapidelor aripi galeze Shane Williams si Leigh Halfpenny, prin baloane de urmarire catre centrii si aripi, fortand treisferturile galeze sa stea mai mult in defensiva, nepermitandu-le sa-si dezvolte viteza in faze de atac. Atrasi in jocul fizic al irlandezilor, galezii au pierdut initiativa jocului, momentele de fixare initiate de gazde fiind urmate de deschideri surprinzatoare, trei dintre acestea concretizandu-se in eseuri, marcate de aripa Keith Earles si mijlocasul la gramada Tommy O’Leary. Punctul nevralgic al galezilor, cum era de asteptat, l-a constituit tusa, acestia pierzand 6 astfel de momente, „duetul” irlandez Paul O’Connell-Donncha O’Callaghan ocupand din nou prim-planul. In ciuda erorilor de precizie ale lui Johnnie Sexton, care a ratat toate cele trei transformari ale eseurilor, plus o penalitate dintr-o pozitie relativ usoara, lipsa de decizie a centrilor galezi si greselile grave ale fundasului Lee Byrne au permis irlandezilor sa-si asigure de la inceputul meciului, pana la finalul sau, un avantaj constant, vizibil atat in joc cat si pe tabela de marcaj. Omul meciului a fost declarat Thomas O’Leary, prezent cu solutii optime in majoritatea fazelor echipei sale, dar si marcator al unui eseu, desi personal am remarcat combativitatea flankerului Stephen Ferris si a lui Brian O’Driscoll, decisivi in defensiva de fier a irlandezilor. Scorul final 27-12, mentine Irlanda cu sanse la castigarea turneului, speranta lor fiind legata, in mod paradoxal, de succesul dusmanilor de moarte englezi la Paris, in fata Frantei. De partea celalata, galezii au intristat si mai mult cea mai inimoasa natiune, singurul lucru notabil putand fi trecut in dreptul uverturii Stephen Jones care, gratie celor 12 puncte reusite, a depasit recordul detinut de legendarul Neil Jenkins, pana ieri cel mai bun marcator de puncte galez din turneu.

Daca galezii nu au parut suficient de convinsi ca trebuie sa invinga, scotienii insa erau decisi sa-si vanda pielea cat mai scump englezilor, intr-un meci care se confunda cu istoria acestui sport. Si au reusit cu brio, chiar si cu un scor de egalitate (15-15), sa incurce si mai mult situatia Angliei si, de ce nu, a lui Martin Johnson, care dupa patania din etapa trecuta, cand s-a vazut invins de irlandezi pe Twichenham, se confrunta cu neplacuta situatie de a mai pierde puncte. Surprinzator, scotienii au fost mai incisivi in atac, purtand jocul in terenul advers si dovedindu-se suficient de insistenti astfel incat englezii sa greseasca si sa ofere penalitati din pozitii favorabile lui Dan Parks. Forma slaba a lui Johnny Wilkinson, jocul modest al inaintarii si slaba reactie in atac a treisferturilor le-au dat scotienilor posibilitatea sa controleze un joc pe care, in conditii normale de joc ale adversarilor din Albion, l-a fi pierdut fluierand... Intr-un fel, acest rezultat de egalitate este oglinda perfecta a mediocritatii aratate in aceasta editie de Six Nations de ambele echipe. Scotia, invinsa de Italia si deja intrata in posesia „lingurii de lemn”, intrucat e foarte, foarte greu de crezut ca va invinge in etapa urmatoare, la Dublin, Irlanda si va scapa de ultimul loc, iar Anglia, cea care a inceput bine cu Tara Galilor si a terminat foarte prost cu Irlanda, asteapta tematoare ultimul joc cu Franta, in urma caruia se vor trage concluzii ce pot fi deloc pe placul lui Martin Johnson, Steve Borthwick si, de ce nu, chiar lui Johnny Wilkinson... De aceea, indraznesc sa spun ca, pentru englezi, meciul de saptamana viitoare este „meciul anului”, meciul marii revanse in special in fata propriilor suporteri, un prilej ideal pentru „dresul busuiocului”.

Despre ultimul meci al etapei, Franta-Italia nu se poate spune decat ca a confirmat pe de-a intregul toate pronosticurile. Franta a marcat sase eseuri si a dominat copios fazele de atac. Italienii, care de-a lungul istoriei s-au intalnit de 32 de ori cu francezii, castigand o singura data, in 1997, nu au rezistat poftei de joc a gazdelor, neputand etala decat o defensiva pe alocuri disperata si in majoritatea cazurilor neputincioasa. Chiar si asa, Italia a lasat impresia ca nu este o echipa de lepadat, taxandu-i foarte prompt pe francezii care, la avantajul celor 46 de pucte, inregistrate cu zece minute inainte de finalul jocului, au redus „turatia motoarelor” – doua eseuri reusite de inchizatorul del Fava si de mijlocasul la gramada Canavosio au stabilit un scor final pana la urma onorabil pentru „azzuri”, 46-20. Franta, care este, fara indoiala cea mai in forma echipa din turneu, are toate motivele sa fie increzatoare inaintea meciului cu Angia, de saptamana viitoare, iar Italia poate privi si ea cu relaxare deplasarea de pe Millenium Stadium, pentru ca, orice s-ar intampla, perspectiva rusinoasa a ultimului loc este imposibila.

Redactia Jocuri si Concursuri va propune...

2010-03-14T12:16:00.000-07:00

Sambata nu doar domnii cu "impresii" de huligani s-au inghesuit pe stadion sa-i vada pe Stejari cum le scoate rugby-ul pe nas georgienilor, ci si derbedeii cu aere de domni. Astfel, pe terenul de la Arcul de Triumf, au putut fi observati, amestecati printre oamenii cu inimi curate, Emil Boc, Ion Tiriac, primul ministru al Georgiei, al carui nume nu-l stiu si nici nu ma intereseaza sa-l stiu si... personajul din poza de mai jos...

Intrucat calitatile mele de paparazzo lasa mult de dorit, rapiditatea cu care m-am miscat scotand aparatul, armandu-l si cautand cadrul optim au permis doar o poza din spate a personajului sun mentionat. Stilul sau vestimentar, asemanator cu cel al neveste-sii, m-a determinat sa presupun ca, din cauza stress-ului provocat de meseria de om de afaceri, s-a trezit un pic mahmur si a incurcat garderoba, coborand probabil pe parte dreapta a patului. Intrucat doresc sa dau o usoara nota de interactivitate acestui blog, va propun sa ghiciti cine este personajul, oferindu-va cateva indicii:

- judecand dupa aspectul fizic, chiar daca nu este elegant sa emiti opinii despre oameni legandu-te de acest aspect, seamana cu un dihor burtos „lovit” de o supradoza de laxative.
- este un admirator declarat al sistemului politic din Georgia (tara corcodusiera, nu statul american), cel mai democrat dintre toate statele mafiote.
- l-a facut pe prezidentul Basescu sa izbucneasca in plans, printre lacrimi de mironosita acesta reusind sa ingaime „rusinedinupatriciu”. Intrucant cuvantul nu parea sa apartina niciuneia dintre limbile pamantene cunoscute, s-a presupus ca acesta ar fi un blestem intr-o limba extrateresta, cel mai probabil limba omuletilor albastrii din „Avatar”, acest lucru venind, de asemenea si in sustinerea afirmatiilor acelora care il cred pe Basescu coborat cu harzobul din cer.
- stie sa faca bani din piatra seaca, dar numai daca banii respectivi provin din piatra seaca a bugetului de stat.

Si pentru ca lucrurile sa fie si mai simple, va propun si cateva variante de raspuns:

a) Judecand dupa cizmulite, Ana Lesko.
b) Judecand dupa restul, Dan Bursuc.
c) Puff Daddy.
d) P-Diddy
e) Voda Caragea, denumit astfel dupa celebra ciuma.
f) Fizz.
g) Proprietarul de drept al Taj Mahal-ului, dinainte de nationalizarea acestuia de catre statul indian.

Primii 50 de castigatori vor fi rasplatiti cu o excursie all-inclusive in Georgia, in minunata zona turistica de pe langa granita cu Abhazia si un plin gratuit la statiile Petrom. Mult succes!

O zi cu soare

2010-03-14T07:02:00.000-07:00

Sambata, echipa de rugby a Romaniei a obtinut una dintre cele mai importante victorii ale ultimului deceniu. Stati un pic... nu va grabiti sa va inghititi limba! Nu a batut vreo Noua Zeelanda sau vreo Africa de Sud... nu a batut nici macar reprezentativa Tarii Galilor, care, oricum, in acest weekend era plecata la Dublin cu treburi numai de ea stiute... Romania a invins Georgia, iar daca unii dintre onorabilii cititori vor spune ca nu e absolut nici o scofala, ar trebui sa stie ca ultima victorie impotriva gruzinilor dateaza din octombrie 2006, ai nostrii pierzand ultimele trei partide directe. Dar nu victoria in sine este atat de importanta, lucru demonstrat de baietii nostrii in precedentele intalniri, in care, de ce sa nu fim malitiosi dar corecti, au parut indiferenti daca castiga sau pierd (sic!), cat faptul ca aceasta vine intr-un moment deosebit de important, acum cand, incercand sa-l prindem pe Dumnezeu de-un picior, ne chinuim in fata Spaniei si a Portugaliei sa prindem re-recalificarile la Cupa Mondiala. Lucru mai mult decat trist, daca stam sa ne gandim ca aceasta „performanta” este mai mult o calificare pe usa din dos, alaturi de un pluton de „echipe de umplutura” a catror calificare la un asemenea eveniment mondial ca cel de anul viitor, din Noua Zeelanda, reprezinta mai degraba un gest de bunavointa din partea forului diriguitor international, decat o recunoastere a unor merite concretizate in performante sportive... Dar sa lasam rautatile deoparte, desi toti stim cat de greu este acest lucru in conditiile date de situatia actuale.
Trebuie sa precizam din capul locului ca Georgia este deja calificata la Cupa Mondiala, nemaipunandu-se in situatia ei nici macar problema pierderii sefiei clasamentului general al competitiei, pana la sfarsitul acesteia. Astfel incat, trebuie sa luam in calcul atunci cand apreciem victoria alor nostri si posibilitatea unei lipse de motivatii din partea adversarilor, desi acest lucru nu a fost predominant vizibil in evolutia jocului. Romania a dominat gramezile, eseul marcat de Marius Tincu in primele minute ale meciului venind in urma unui efort colectiv al pachetului de inaintare. Dima si Paulica Ion, pilierii Stejarilor au stat foarte bine pe piciore in fata adversarilor directi din linia I gruzina, impingerile foarte puternice si perfect sincronizate ale primelor doua linii romane permitand chiar doua gramezi castigate pe repuneri ale adversarilor. Dragos Dima, atent in momentul repunerilor si foarte bine cooordonat cu talonerul Tincu mi s-a parut, daca nu cel mai bun jucator de pe teren, atunci fara indoiala cel mai bun inaintas, asta in conditiile in care diferentele in favoarea alor nostri s-au facut in special la nivelul introducerilor pe gramada. Tenacitatea Stejarilor si insistenta lor in momentele de fixare au provocat greseli ale adversarilor care i-au oferit posibilitatea lui Dan Dumbrava sa marcheze din patru penalitati, aceste puncte, alaturi de un drop-goal si o transformare rotunjindu-i uverturii noastre un excelent procentaj de 100%. Compartimentul median, alcatuit din Lucica Sarbu (pe demi-de-melee) si Dan Dumbrava (pe uvertura) au fost, alaturi de linia I, punctul forte al Romaniei, presiunea exercitata de adversari in terenul nostru fiind de multe ori indepartata prin suturi in tusa inspirate si excelent executate de catre mijlocasi. Iar daca despre Lucian Sarbu se poate spune ca are uneori probleme de reactie pe introducerile adversarilor, in mod sigur nu se poate spune ca nu este inteligent si rapid in gasirea solutiilor de atac, in urma eliberarilor balonului din gramezile si maul-urile castigate de romani. Si nu in ultimul rand, de remarcat evolutiile din ce in ce mai bune ale lui Iulian Dumitras care, prin jocul curajos si foarte fizic, dar si precis in executiile de picior, pare sa-si fi depasit statutul de „baiatul lui tata” (cine cunoaste, stie... sic!), devenind solutia cea mai buna pentru postul de fundas in fata capriciosului, tematorului si lipsitului de initiativa Florin Vlaicu.
Punctul slab ale Romaniei ramane in continuare momentul tusei, nu neaparat din cauza lui talonerului Marius Tincu, ca executant, cat a lipsei unor prinzatori de calitate, atat Socol cat si Ursache sau Tonita fiind mai degraba mediocrii. Socol insa, suplineste aceasta lipsa prin combativitate, fiind alaturi de inchizatorul Alex Manta (absent din pacate in meciul de sambata) jucatorul cel mai implicat in jocul defensiv. Si pentru ca tot aminteam de defensiva, putem remarca, tot la capitolul „slabiciuni”, „subtirimea” celor doi centrii, croiti pe cu totul alte profile decat pe cele presupuse de postul ocupat in teren, Dimofte si Dascalu aratand in continuare ca sunt ceea ce sunt, uvertura, respectiv aripa, prea putin dispusi sa se apere, cat sa asigure consistenta treisferturilor. Si totusi, defensiva a fost foarte disciplinata si precisa, rezistand cu brio repetatelor atacuri gruzine din ultimele douazeci de minute.
Gruzinii, mai bine claditi fizic decat Stejarii, incep sa arate din ce in ce mai bine, in ciuda infrangerii de sambata. Au o linie III care arata un rugby modern, rapid si in forta, compusa din jucatori bine pregatiti fizic si indemanatici, mijlocasi la gramada inteligenti si „iuti” si o linie de treisferturi care pare sa inteleaga tot mai bine care este rostul unui asemenea compartiment in rugby-ul actual. Si chiar daca fundasul gruzin Kvirikashvili a fost cel mai slab om de pe teren, autor al unor gafe „de zile mari”, nu am putut remarca totusi implicarea sa constanta si impetuoasa in atacul troacarilor, izbutind intercalari utile, asa cum, bunaoara, nu le-am vazut in jocul unui Iulian Dumitras mai defensiv si mai static.
Scorul de 22-10 inregistrat dupa 80 de minute pe tabela Stadionului Arcul de Triumf reflecta, daca nu realitatea diferentelor generale de valoare dintre cele doua echipe, la momentul acesta Georgia fiind usor in fata Romaniei ca valoare a jocului prestat, macar realitatea din teren in cadrul jocului de sambata, Stejarii fiind mai indrazneti, mai bataiosi si mai motivati decat gruzinii. Diferenta de scor este una justa, Romania fiind dincolo de orice dubii, mai buna. O alta surpriza placuta, pe langa victoria alor nostri, a fost atmosfera lipsita de resentimente din teren, atat romanii cat si georgienii aratand fair-play si maturitate, infirmand intr-un mod fericit prejudecata acelora care ne considerau, atat pe noi cat si pe ei, prea... nedusi la biserica...
Saptamana urmatoare urmeaza partida impotriva Portugaliei, cea mai importanta dintre cele care ne-au mai ramas de jucat. Probabil vom castiga si vom merge in recalificari, unde vom juca cu echipe care abia daca sunt in stare sa pronunte cuvantul „rugby”. Le vom bate, ne vom califica la campionatul mondial si vom scuipa in san, gandindu-ne cat de aproape am fost sa ne facem de toata minunea si sa ratam excursia in Noua Zeelanda.

Dan Dumbrava, transformand eseul Stejarilor

Ion Paulica, "buldozerul" de la London Irish

Linia I romana, spulberabd inaintarea gruzina

Tusa castigata de Ovidiu Tonita

Repliere rapida a liniei de aparare

"H"-ul magic

Marsul triumfal...

Explicatii despre "Agora", Monicai si celorlalti...

2010-03-03T07:10:00.000-08:00

Am reusit, in sfarsit, sa vad „Agora”, ultimul film al regizorului chilian Alejandro Amenabar, cunoscut pana la acest moment pentru regia filmelor „Abre los ojos” si „The Others”, ca si pentru scenariul peliculei lui Camerom Crowe „Vanilla Sky”. Filmul este bine realizat, atat din punct de vedere tehnic, cu o imagine buna si cu o dinamica armonioasa a cadrelor, cu un colorit frumos si cu decoruri, in parte realizate cu suport digital, care reusesc sa transpuna veridic arhitectura Alexandriei, dar si datorita unei distributii inspirate, cu Rachel Weisz in rolul pricipal. Este posibil ca un segment mai traditionalist al publicului sa considere imaginea filmului un pic „sintetica”, dar in nici un caz nu se poate spune despre aceasta ca nu contribuie pozitiv la melodicitatea filmului.
Povestea este reala si descrie rolul jucat de Hypatia, ilustra ganditoare considerata ca fiind ultima din seria de filosofi antici clasici, neoplatoniocieni, in Alexandria inceputului de secol VI. Personalitate marcanta a epocii sale, matematiciana si astronoama, Hypatia va cadea victima a conflictelor interconfesionale care au macinat orasl pana la totala sa prabusire, in ciuda pozitiei reconciliante pe care ea si familia sa au avut-o. A fost ucisa de crestini? Da, cel mai probabil a fost lapidata si apoi arsa pe rug de un grup de calugari nitriţi, in timpul unor dezordini care au aruncat orasul intr-un adevarat razboi civil pentru urmatoarele doua decenii…
Dar nu aceasta informatie istorica, veridica si verificabila din mai multe surse reprezinta o chestiune de luat in seama, ci modul in carea ea este transpusa cinematografic, trezind celor ce vizionează filmul de la simple impresii, pana la sentimente in toata regula. Monica-Pisica, bunaoara, dupa ce a vazut filmul, s-a uitat cu ochii blanzi si umezi ca doua caprioare, vorba lui Mircea Radu, si m-a intrebat, mai podidind-o plansul: „Si chiar asa au facut crestinii!?!” Am ridicat din umeri si i-am spus si eu „Pai… au facut… ca oamenii mai fac si din’astea…” Mi-am dat seama ca nu o multumeste raspunsul, dar am lasat-o „in pom” cum s-ar spune si m-am apucat de alte lucruri. Am simtit insa ca intrebarea ei poate fi si a altora…

„Agora” este un film care vrea sa spuna mai multe decat simpla poveste a Hypatiei, care in nici un caz nu este mai interesanta decat, de pilda, povestea lui Socrate, despre care, din cate cunosc eu, nu s-a facut nici un film pana acum. Filmul vrea sa ne induca, de fapt, intrebarea care a macinat-o si pe Monica-Pisica, daca, intr-adevar, crestinii au „facut asa” sau nu… Si nici asta nu ar fi adevarata problema, cat faptul ca, pe langa aceasta intrebare la care se poate da un raspuns, se poate induce, publicului superficial si incult de secol XXI, ideea ca, de-a lungul istoriei, cam asta a fost principala preocupare a crestinismului, respectiv ucisul cu pietre si arsul pe rug… Creştinismul a fost in multe etape ale istorie sale intolerant si, pe alocuri, ipocrit. Nu trebuie sa ne temem sa spunem acest lucru, intrucat exista evidente istorice care sa ateste acest lucru. Atat catolicismul, cat si protestantismul au aprins ruguri in „numele credintei” si in scopul „mantuirii” pacatosior, au promovat razboiul religios in scopuri „misionare” si dogma ca adevar suprem. Lumea moderna, flamanda dupa „adevar” si „rigoare stiintifica”, si-a facut un titlu de glorie in a-l prinde pe Dumnezeu de-un picior si a despica in patru firele ratiunii, in special atunci cand vine vorba despre subiecte care pot violenta si şoca simtul comun al oamenilor despre anumite lucruri considerate, cel putin, de bun simt. Iar un astfel de subiect este istoria creştinismului, tratat in toate felurile, de la cartile de taraba ale lui Dan Brown, pana la lucrarile de istorie a religiilor ale autorilor din noul val, caracterizate prin corectitudine politica si „consens” interconfesional si, de ce nu, chiar prin emisiunile foarte larg difuzate pe Discovery Chanel, National Geographic Chanel si, cred ca si pe Animal Planet… Daca Hristos este Fiul lui Dumnezeu, sau daca Mama sa era, intr-adevar imaculata, sau daca minunile descrise in Evanghelii au fost semne ale dumnezeirii, acest lucru conteaza mai putin… Cum la fel de putin conteaza daca Iuda a fost un ticalos sau un baiat de treaba, pe nedrept anatemizat, sau daca Maria Magdalena a fost o pacatoasa sau un model de virtute si intelepciune. Sunt amanunte nesemnificative in raport cu ceea ce inseamna, de fapt, crestinismul – iubire, caritate, speranta si dragoste de adevar. Poate parea lemnos un asemenea limbaj, dar se pare ca in ultima vreme, atunci cand se vorbeste despre crestinism, exista o tendinta regretabila de a se confunda doua chestiuni total distincte: doctrina crestina, care stabileste norme morale si de conduita, menite a transcede dimensiunea lumeasca a existentei si a indrepta fiinta noastra catre ceea ce se numeste Mantuire si Nemurire, pe de-o parte, si actiunea institutionalizata si politizata a unei entitati aferente unei forme de organizare sociala/comunitara, aici referindu-ne la Biserica, pe de alta. Intocmai ca in zicala „fa ce spune popa, nu ce face popa!”, Biserica este pasibila de erori si abordari incorecte. Istoria ofera o sumedenie de astfel de cazuri, incepand, daca vreti, cu cazul nefericit al Hypatiei, continuand cu rugurie Inchizitiei, pana la vanatorile de vrajitoare ale protestantilor germani si ale puritanilor din Noua Anglie. La fel de bine, insa, poate fi supusa unei astfel de critici, de exemplu, institutia justitiei, a armatei sau a politiei, care au facut si continua sa faca numeroase victime inocente sau „colaterale”. Cu toate acestea, nimeni nu si-a pus pana acum problema necesitatii aplicarii in activitatea umana a normelor referitoare la actul justitiei, sau a dreptului natural a fiecarei comunitati de a se proteja impotriva a tot ceea ce poate constitui o agresiune. Cum, mult mai grav, nimeni nu-si pune problema legitimitatii morale a unor teorii economice si politice care isi dau cu presupusul despre „noi ordini mondiale”, propovaduind ca firesti egoismul, concurenta fara scrupule, inechitatea, inegalitatea si transformarea omului intr-un animal amoral, justificarea pentru firescul unei astfel de situatii constituindu-l imperativul ideii de „profit”.
Astfel de „dezbateri” ale lumii moderne (postmoderne, chiar… sic!) nu dovedesc decat ignoranta, dar si o forma bizara si inexplicabila de rea vointa… Pentru ca, dincolo de rea vointa, pare de-a dreptul un caraghioslac ca reprezentantii unei civilizatii care in ultimele doua generatii a provocat, in conflicte armate, de cateva ori numarul total al victimelor tuturor razboaielor pe care oamenii le-au purtat de cand au invatat sa foloseasc focul, sa-si dea cu parerea despre imperativele morale ale unei doctrine care a pus pentru intaia oara dragostea si compasiunea ca filozofie de baza a functionarii camunitatii umane. Amestecarea fara nici o norma a principiilor cu modul in care acestea se regasesc aplicate in actiunea umana este o greseala care sfideaza deopotriva regulile unei logici sanatoase si ale bunului simt. Puritatea ideii nu poate fi afectata de actiunea umana, supusa erorii si lipsei de cunoastere. Asa cum, de foarte multe ori, bunele noastre intentii sfarsesc in acte deloc apropiate ideii de bine. Cei care sunt insa tentati a confunda Crestinismul ca doctrina cu Crestinismul instituionalizat sub forma Bisericii, ar trebui sa analizeze un pic trecutul pre-crestin al omenirii, abordand din perspectiva morala aceasta reflectie.
Pentru ca este un lucru foarte adevarat faptul ca, pana la adoptatea spiritului Noului Testament, atat in ceea ce priveste abordarea „de jure”, la nivelul institutiei legilor, cat si ca perceptie comuna a tot ceea ce se putea considera moral in conduita umana, omenirea traia o mare criza, provocata de lipsa oricarei perspective umaniste asupra ideii de bine. Oamenii aveau legi, aveau institutii politice si cunosteau organizarea de tip economic, dar nu exista nici o filozofie care sa anime toate acestea in spiritul dragostei pentru aproapele tau. „Binele cetatii” insemna de fapt supravietuirea cu orice pret in mijlocul unui mediu ostil, in fata agresiunilor celorlalti, prada superstitiilor si angoasei in fata destinului. Aceasta supravietuire justifica tot, inclusiv razboiul fara scrupule, masacrele, practicile eugeniste, sclavia si violenta legilor. Crima, sacrificiile umane, pruncuciderile, distractiile sangeroase, incestul, pasivitatea in fata suferintei celorlalti si lipsa de consideratie pentru viata in opozitie cu necesitatea supravietuirii, faceau parte integranta a arsenalului „moral” al lumii pre-crestine. Evreii au fost primii care, prin monoteism si prin raportarea la o forma ultima, absoluta, a adevarului, au stabilit primele legi de convietuire umana, sub forma Decalogului inspirat lui Moise de catre Dumnezeu in timpul meditatiilor de pe muntele Sinai, legi care stabileau o ordine nemaicunoscuta pana atunci, punand intaia oara omul in centrul preocuparilor morale, ca scop al actiunii semenilor sai, dar si ca fundament al creatiei divine. Monoteismul permite accesul omului la un statut superior atat moral, cat si metafizic, soarta sa incetand a mai fi doar un capriciu al zeilor, supusa fatalitatii si derulandu-se sub semnul contemplatiei melancolice, pasive. Odata cu Cele Zece Porunci incepe Umanismul antropocentric, omul capatand statutul de cea mai importanta fiinta din univers. Statutul sau va fi intregit odata cu intruparea lui Dumnezeu in Iisus Hristos, modelul sacrificiului Sau pentru oameni propunând forma morala a omului nou, mantuit prin dragostea lui Dumnezeu. Omul avea astfel deschisa calea spre nemurire si dumnezeire prin respectarea Noii Legi, prin statuarea ca principiu suprem a iubirii pentru cel aproape.
Printr-o astfel de analiza ne putem da seama mai bine asupra modului in care Crestinismul ne-a purtat, printr-o veritabila revolutie a spiritului, de la un stadiu moral la altul. Asta nu inseamna ca oamenii nu au continuat sa fie cruzi, lacomi, insensibile sau doar impasibili la rau, iar institutiile lor, inclusiv cele inspirate de modelul divin, supuse greselilor. In ciuda tuturor acestor tare, exista insa un etalon ideal de raportare, un bine si un adevar absolute, in functie de care toate aceste erori puteau fi corijate. Ceea ce intr-o lume care nu-si putea decat contempla nefericirea sangeroasa, asa cum era lumea pre-crestina, nu prea era posibil…
Din acest punct de vedere, oricat de mult este considerat de bon-ton in zilele noastre a muta monopolul asupra adevarului suprem spiritelor eliberate de voalul superstitiilor, nu pot sa nu constat ca, in acest caz, toata aceasta judecata cu un singur ochi nu face ca „justetea” unui asemenea demers sa fie considerata macar… binevoitoare. Ia aici nu-i vorba numai despre filmul lui Amenabar, sau despre cartile lui Dan Brown, sau despre orice ignorant care, de la nivelul celor cateva scoarţe de taraba rasfoite, emite pareri cu pretentii docte. Este vorba despre toate aceste „maruntisuri” care ajung sa inoculeze mintile slabe, consumatoare fara discermanant a mesajelor de tot felul si care pot arunca lumea intr-o criza morala fara precedent, in care adevarul, ideea de bine si libertatea spiritului isi pierd caracterul absolut, rolul lor fiind luat de creatiile artificiale ale laboratoarelor media.

De ce doar ursul altora are coada...

2010-03-01T10:37:00.000-08:00

In urma ce cateva saptamani, Alin Petrache, presedintele federatiei romane de rugby , declara in cadrul unui interviu cum vede el Romania capabila sa invinga Franta in urmatorii opt ani. Optimist, fostul capitan al nationalei a incercat si un pronostic – 15-0. Cand am auzit una ca asta, era sa ma inec!... Alin este, fara indoiala un baiat simpatic, dar chiar atat de simpatic incat sa spuna una ca asta, nu-l credeam. De fapt, uitandu-ma la nationala de rugby a Romaniei, imi dau tot mai mult seama ca Petrache, ca de altfel toti ceilalti din jurul sau, oficiali, antrenori si jucatori, sunt cu totii baieti simpatici, dar cam atat... Altfel, cu ce etalon poti compara optimismul acestora fata de faptul ca, sambata la pranz, vreme de 40 de minute, Romania nu a reusit sa marcheze Rusiei decat 3 puncte, si acelea venite dupa un „Doamne-ajuta” si tremurand ca nu cumva piciorul de lemn al lui Florin Vlaicu sa „deseneze” o alta „chifla” memorabila, una dintre acelelea cu care, de altfel, transformerul nostru ne-a tot obisnuit. Scorul final al meciului, 21-21 a fost unul care a calificat Rusia la campionatul mondial, punand-o practic in imposibilitatea de a mai pierde locul doi, iar pe noi in situatia de a ne lupta cu Portugalia pentru locul trei si de a disputa inca trei partide, dintre care una tur-retur, pentru a merge si noi, vorba aia, „alaturi de lumea buna”, in Noua Zeelanda. Din fericire pentru ai nostri, in incercarea sa de a promova rugby-ul la nivel mondia, IRB a scazut mult stacheta competentei in ceea ce priveste posibilitatea accesului la turneul final mondial, astfel incat poti avea prestatii ridicole in competitiile continentale de nivel inferior si cu toate acestea sa te poti califica la Cupa Mondiala... Romania este una dintre cele mai „ilustre” beneficiare ale acestui sistem generos initiat de forul international.
Daca in urma cu 25-30 de ani cineva ar fi spus vreunui component al nationalei de rugby ca echipa va ajunge sa piarda in fata Rusiei, probabil ca acesta s-ar fi gandit ca este vorba de vreun „blat”, de vreun aranjament la nivel inalt, astfel incat, cu prilejul „cupei prieteniei si infratirii intre popoarele socialiste”, sa se poata lauda si rusii/sovieticii cu o victorie de prestigiu la rugby in fata unei natiuni importante. Trebuie sa precizez din capul locului ca nu sunt un adept al „teoriei romantice”, conform careia Romania a fost o natiune teribila in rugby. Ca valoare, in vremurile noastre cele mai bune, am fost pe undeva intre valoarea de acum a italienilor si a fijienilor. Adica, am reusit victorii sporadice, de prestigiu, in fata unor echipe puternice, gen Franta sau Tara Galilor, ne-am vandut scump pielea in fata unor natiuni foarte puternice, gen Noua Zeelanda, iar in rest am fost egalii unora despre care in timp am ajuns sa credem, intr-un mod destul de ciudat de altfel, ca-i bateam pe unde-i prindeam, iar aici vorbesc despre italieni si, mai putin, despre argentinieni. Chiar si acest lucru nu este unul deloc de neglijat, intr-un sport atat de greu cum este rugby. Gena sanatoasa a romanilor, munteni bine legati si cu inima sanatoara, spiritul de sacrificiu si modestia, „altoite” cu acel spirit de latini cu sange rece, intalnit poate numai la francezi, au facut ca intalnirile rugbistice cu Romania sa fie grele pentru orice adversar, indiferent de valoarea lui – puteau castiga impotriva noastra, dar nu o faceau fara sa-si numere, la sfarsitul meciului, o colectie impresionanta de vanatai... Vreme de trei decenii, rugby-ul romanesc a fost, pe buna dreptate, un miracol...
Miracol care acum pare sa se fi spulberat precum un balon de sapun. Argumentul cel mai adus in discutie ca scuza pentru situatia actuala este lipsa banilor care, pe de o parte, nu sunt multi, ce-i drept, nefiind insa nici bine gestionati, atatia cat sunt, pe de alta parte. O alta cauza a declinului ar fi promovarea slaba, atat la nivelul media sportive, interesata in ultimii zece ani de orice altceva in afara de sport, cat si la nivelul educatiei tineretului in scoli si universitati, unde sportul in general este o materie disparuta. Aceasta slaba promovare „sustinuta” puternic de o doza consistenta de lipsa de interes fata de fenomenul sportiv a indepartat, cum era si firesc, orice posibili finantatori, atat din sfera privata, cat si de pe langa comunitatile locale, sportul disparand efectiv din numeroase zone, atat in ceea ce priveste cluburile de copii si juniori, cat si echipele de seniori. Vina poate fi aruncata, ce-i drept, pe scaderea indicilor de dezvoltare economica, concretizati prin somaj, scaderea nivelului de trai, lipsa banilor – un exemplu bun constituindu-l cazul zonei Vaii Jiului si a nordului Moldovei, care pentru multa vreme au fost coordonate importante pe harta rugbiului national. Dar, in acelasi timp, se poate vorbi si despre rea vointa si aparitia unei stari de blazare, de acceptare apatica a situatiei, nimeni nevrand sa realizeze ca sportul poate fi cel mai bun mijloc de popularizare a unei tari sau zone, investitiile in acest domeniu putand aduce dupa sine alte investitii aducatoare de profit si bunastare. Cazul, din pacate nu este similar doar sportului cu balonul oval, sportul romanesc per ansamblu fiind afectat de o criza fara precedent din care se ivesc, din ce in ce mai putin, posibilitati de salvare.
Daca in situatia altor sporturi lucrurile nu sunt deloc roz, despre rugby, in ciuda evolutiilor sale deloc onorante din ultima vreme, pare greu a se vorbi inca de o criza reala. Chiar daca masa de selectie scade cu procente importante de la o generatie la alta, inca avem reprezentanti intr-unul dintre cele mai puternice campionate ale lumii, in cel francez, si nu oricum, ci chiar la campioana en-titre, Perpignan – si aici ii numesc pe talonerul Marius Tincu si pe flankerul Ovidiu Tonita. De altfel, intreaga linie I a stejarilor este una bine reprezentata, alaturi de Tincu, gasindu-i pe Paulica Ion, Bogdan Balan, Pertisor Toderasc sau Petru Balan. Si atunci... ce nu merge, totusi, pentru ca in afara de Paulica Ion si Alex Manta, toti „strainii” nostri par mai degraba straini de rugby atunci cand imbraca tricoul nationalei? Cred ca raspunsul la aceasta intrebare, provizoriu si incomplet, dar cel mai bun raspuns pe care il putem avea acum, inceracand sa gasim o explicatie situatiei actuale, il gasim in lipsa de interes a jucatorilor. Eu unul, si sunt convins ca alaturi de mine mai sunt si alti iubitori de rugby care vad lucrurile intr-un mod similar, cred sincer ca Marius Tincu, Ovidiu Tonita, Bogdam Balan, Sorin Socol si altii ca ei nu vin la Nationala animati de dorita de victorie si de spirit de sacrificiu, ci atenti ca nu cumva sa se accidenteze si sa rateze primele de joc de la echipele de club. Pentru ei prezenta la campionatul mondial este, pe de-o parte, o plimbare interesanta, iar pe de alta parte bifarea unei statistici care poate avea relevanta pe piata transferurilor, atunci cand isi negociaza contractul cu vreo echipa de club. Calificarea este deci importanta, dar nu si modul in care este ea realizata. Cand te lauzi cu prezenta la Cupa Mondiala, nu trebuie neaparat sa spui ca ai realizat acest lucru de pe locul trei, dupa ce te-au batut atat Georgia, cat si Rusia si Portugalia.
Nationala de rugby, prin jucatorii, antrenorii si oficialii ei arata ca o echipa care nu mai merita nimic. Treisferturile sunt simple prezente pe foaia de joc, jocul cu piciorul este mai mult decat mediocru, lipsit de precizie si de inspiratie, tehnica manuirii balonului rudimentara iar la nivelul coordonatorilor de joc inteligenta este un lucru rar, chiar inexistent. Oamenii de placaj sunt tematori si lipsiti de forta, opt din zece dintre echipele cu care jucam putand sa bata fara nici un fel de problema linia apararii noastre – de fapt, cred ca suntem aproape singura echipa care nu placam cu centrii si care nu am reusit inca sa explicam aripilor ca rolul lor in teren este si unul defensiv (de parca pana acum ar fi reusit sa „rupa gura tragului” cu calitatile lor ofensive... sic!) Linia I este singurul compartiment cu a carei eficienta reusim sa ne mai laudam, puternica si stabila, dar lipsita atat de inteligenta, cat si de sprijinul pe gramada al liniei II, aceasta din urma chiar fara niciun fel de aport constructiv in jocul echipei, in majoritatea meciurilor neavand alta calitate decat discretia...
Meciul cu Rusia de la Soci ne-a aratat cu o franchete mai mult decat dureroasa pozitia in care ne aflam acum. Suntem o echipa speriata, fara osatura, un grup dezbinat in care individualismul egoist si grija pentru propriul sac de oase primeaza in fata interesului comun. Avem pulsee de entuziasm, de genul celui care ne-a facut sa remontam diferenta de zece puncte inregistrata la pauza meciului cu rusii, dar nu avem nici suficienta vointa si nici o cunoastere buna a jocului, ce poate fi dobandita numai prin antrenament si dragoste pentru acest sport, care sa ne propulseze mai sus. Pentru rugbistii nostri prezenta la nationala este o datorie pe care o duc la indeplinire fara nici un fel de tragere de inima, ca pe un lucru la care trebuie sa te inhami, traind cu sentimentul ca sunt multe alte lucruri mai importante de facut. Rusii ne-au dat o adevarata lectie de pasiune pentru rugby, dar si de joc modern – treisferturi rapide, care dezvolta forta in regim de viteza (aripile lor castigau metri buni de teren, in ciuda placajelor alor nostri) si linii II si III mobile si cu buna capacitate de reactie in faza defensiva. La acest capitol rusii au reusit chiar sa arate ca o echipa mare, placand bine si foarte devreme, nepermitand multe pase din pre-contact si pozitionandu-se in placaj cu un tempo mai devreme decat adversarul care receptiona balonul. Dar, mai mult decat atat, rusii ne-au aratat ce inseamna o echipa care chiar vrea sa mearga la campionatul mondial si care considera acest lucru o onoare mai presus de orice sacrificiu. De celalta parte, echipa Romaniei se imbata cu apa rece vasand cum va invinge Franta peste opt ani cu 15-0, cand de fapt e foarte probabil ca peste opt ani sa nu mai fim in stare sa invingem Rusia.

Cei 15 care au speriat Londra

2010-03-01T10:26:00.000-08:00

Prin conjunctura clasamentului si a calendarului meciurilor, se spoate spune ca vineri si sambata s-a disputat cea mai importanta etapa a Turneului celor Sase Natiuni. Victoria Frantei in fata Tarii Galilor pe Millenium Stadium si un succes acasa al Angliei asupra Irlandei ar fi pastrat misterul Grand Slam-ului din acest an pana in ultima etapa, cand francezii si englezii ar fi dat piept unii cu ceilalti pe Stade de France, intr-o confruntare de „care pe care”. In meciul pentru „lingura de lemn”, la Roma, Italia intalnea Scotia, aceasta din urma ravasita de ultimul meci pierdut dramatic la Cardiff si dornica de a scapa de gustul amar provocat de aceasta infrangere, printr-o prestatie victorioasa in fata italienilor. Pornind de la aceste auspicii, etapa a treia a turneului se anunta ca fiind interesanta si dramatica, cu sanse de a trasa in linii mari clasamentul din acest an al competitiei. Iar asteptarile nu s-au lasat deloc inselate...

In primul meci al etapei, la Carfiff, galezii primeau vizita Frantei, intr-o partida care pe care oaspetii o considerau cruciala in atingerea scopului propus – castigarea turneului si Grand Slam. Galezii, care fusesera invinsi de englezi in prima etapa si batusera greu Scotia, in prelungiri, doreau sa „dreaga busuiocul” printr-o prestatie ireprosabila in fata unui adversar care se recomanda ca fiind cel mai puternic al competitiei. Galezii incepeau meciul cu o formula schimbata fata de meciul precedent, cu Huw Bennett tiular pe postul de taloner, cu o linie II total schimbata – Bradley Davies si Deiniol Jones, cu Jonathan Thomas in locul lui Andy Powell pe partea inchisa a liniei III si cu Richie Rees titular pe postul de mijlocas la gramada. De cealalta parte anrenorul Marc Lievremont a ramas fidel sistemului sau de alcatuire a echipei de start, pastrand aceeasi structura a inaintarii, schimband doar pe Fulgence Ouedraogo cu Julien Bonnaire pe linia III si incepand meciul cu o formula a aripilor Alexis Palisson-Julien Malzieu. Iar alegerea s-a dovedit una mai mult decat inspirata, intrucat in minutul 6 Palisson inscrie primul eseu al meciului, dupa o cursa in care defensiva galeza a fost lasata „bouche-bee” de impetuozitatea tinerei aripi franceze. Superioritatea francezilor in momentele de fixare, rapiditatea deschiderii liniei de treisferturi, cat si greselile in aparare vizibile in special in pozitionarea defensiva a triunghiului centrii-fundas, au permis ca oaspetii sa reuseasca pana la pauza si eseul al doilea, venit dupa o pasa gresita din placaj a lui Shane Williams, in bratele lui Trihn-Duc, uvertura franceza neintalnind nici un adversar pana la centru terenului de tinta galez. Dupa 40 de minute, tabela arata un dezoland 0-20 in defavoarea galezilor, cu doua eseuri primite, restul de 10 puncte fiind incasate din bocancul lui Morgan Parra. Repriza secunda a aratat insa total diferi de prima! Galezii au inceput bine, pana in minutul 61 reusind sa marcheze 13 puncte, prin eseul lui Halfpenny si punctele lui Stephen Jones, apropiindu-se la doar un eseu transformat de oaspeti. Miracolul din partida cu Scotia nu s-a mai produs insa, francezii linistind jocul in urmatoarele 20 de minute, prin posesii prelungie pe inaintatre, care i-au facut pe galezi sa greseasca in pozitii favorabile pentru sut. Freddy Michalak si Parra au pus alte sase puncte in dreptul Frantei, astfel incat eseul galez din ultimul minut, reusit de Shane Williams, nu a avut decat efectul unui foc de paie. Scorul final a fost 26-20 in favoarea francezilor, care au dat si omul meciului, in persoana lui Julien Bonnaire, ca o dovada in plus a inspiratiei in alcatuirea echipei de catre Lievremont. Impresia lasata de acest meci a fost aceea a superioritatii indiscutabile a gramezii franceze, care a castigat 7 maul-uri si o gramada pe repunerea adversarului, dar si a defensivei ultra-precise, care a dat in total 95 de placaje in situatii decisive adversarilor galezi.

Sambata, dupa nebunia din ajun de la Cardiff, se anunta un meci deosebit de interesant si la Roma, intre Italia si Scotia. Cine pierdea se putea considera invinsul absolut al turneului, prin prisma jocului si valorii aratate fiind greu de crezut ca vreuna dintre cele doua echipe ar fi capabile sa mai ia alte puncte in afara acelora din meciul direct. Chiar si asa, Italia venea dupa doua partide bune, impotriva Irlandei, in deplasare, si Angliei, pe teren propriu – in acest din urma meci italienii fiind „la un varf de sulita” de o performanta uriasa, in vreme ce Scotia reusise un meci precedent mai mult decat bun, care ar fi insemnat fara indoiala o victorie daca partida s-ar fi incheiat dupa fix 80 de minute. Italienii au inceput in forta, dominand gramezile si fortand doua penalitati transformate de aripa Mirco Bergamasco. Dan Parks, uvertura scotiana, nu ramane dator, la pauza scorul fiind egal, 6-6. Repriza a doua a continuat duelul celor doi transformeri, Scotia venind pentru prima oara in avantaj abia in minutul 64, dupa un drop-goal si o penalitate reusite de Parks (12-9). Bucuria scorienilor a durat insa doar doua minute, intrucat rezerva de mijlocas la gramada Pablo Canavosio ia initiativa unui atac rapid prin linia defensiva a adversarilor si marcheaza un eseu la centru, transformat ulterior de Bergamasco. 16-12 a fost scorul final in favoarea italienilor, care scapa de „ligura de lemn”, reusind in acelasi timp o victorie merituorie, asupra unui adversar in fata caruia a fost mai buni, dincolo de orice dubii...

Meciul cel mai interesant a avut insa loc pe Twickenham si a opus, intr-o confruntare care va insemna intotdeauna mai mult decat sport, Anglia si Irlanda. Inaintea partidei, englezii erau singurii, alaturi de francezi, care mai pastrau sansa Grand-Slam-ului, dat fiind faptul ca irlandezii fusesera invinsi, fara drept de apel ,in meciul precedent, la Paris. Martin Johnson stia insa ca nu va fi usor echipei sale sa faca fata grupului de 15 irlandezi artagosi veniti parca sa dea foc Londrei. Istoria ultimului deceniu nu tinea deloc cu gazdele, iar istoria ultimelor secole ii recomanda pe irlandezi la o perpetua cautare a razbunarii in fata englezilor. La fel ca in cazul incaierarilor cu politia loialista de pe strazile catolice ale Belfastului, irlandezii au aplicat tactica „da si fugi!” Cand inca englezii nici nu se dumirisera ca partida incepuse, Brian O’Driscoll reuseste un turnover la centrul terenului, paseaza la Sexton, iar acesta trimite un balon de urmarire interceptat de aripa Tommy Bowe, care atinge coltul terenului de tinta. Pana la pauza punctele vor fi marcate doar de Wilkinson si de Sexton, din lovituri de pedeapsa, irlandezii intrand la vestiare in avantaj – 8-6. Englezii jucasera bine, mai ales pe gramada, linia I compusa din Payne, Hartley si Cole parand intr-un usor avantaj in fata adversarilor directi Healey-Best-Hayes. Adevarata suferinta a Albionului a constituit-o linia II, atat de contestata in insula de adversarii lui Martin Johnson, Steve Borthwick pierzandu-l dupa doar cinci minute pe colegul sau Simon Shaw, accidentat la umar, asta in conditiile in care englezii aveau in fata cuplul reunit de la Munster, O’Connell-O’Callaghan. In repriza secunda irlandezii au inceput la fel de agresiv ca in prima, presiunea lor asupra adversarilor cancretizandu-se in eseul lui Keith Earles din minutul 55. Englezii strang randurile, realizand ca sunt pe cale sa piarda un meci important, cu efecte atat pentru moralul, cat si pentru imaginea echipei si a antrenorului ei. Cinci minute mai tarziu englezii isi imping inaintarea pana in terenul de tinta irlandez, pilierul Dan Cole marcand eseul prin care englezii stabilesc egalitatea la 13. Si ca totul sa fie perfect, Wilkinson, ezitant la fel ca in meciul cu Italia, pune batista pe tambal si marcheaza un drop-goal cu zece minute inainte de final, prin care isi aduce echipa in avantaj. Irlandezilor nu le vine sa creada ca pot scapa printre degete o victorie care intotdeauna va semana cu o revansa istorica, cu atat mai mult cu cat il pierdusera si pe Brian O’Driscoll, accidentat stupid de propriul sau coechipier, Paul O’Connell. Scos pe targa de pe teren si cu gatul imobilizat, cel mai mare erou al Irlandei de la Michael Collins incoace le transmite coechipierilor sai ca este OK, fiind liberi de orice griji sa-i invinga pe englezi. Ceea ce irlandezii si fac, marcand in minutul 73 un eseu la centru prin Tommy Bowe. Irlanda castiga cu 20-16, iar inchizatorul Jamie Heaslip este declarat, pentru a doua oara in aceasta editie de Six Nations, omul meciului.

Etapa urmatoare avem un meci interesant – Irlanda-Tara Galilor, unul care ar trebui sa fie interesant macar prin prisma traditiei – Scotia-Amglia si unul al carui rezultat nu reprezinta nici o surpriza pentru vreun parior – Franta-Italia...

The Proposition

2010-02-23T03:58:00.000-08:00

„The Proposition” este poate cel mai interesant western pe care l-am vazut. Am um mare respect pentru acest gen de filme, datorita usurintei cu care imbina spectaculozitatea scenelor specifice – cavalcade, dueluri, cadre ample ce surprind peisaje impresionante, cu povestile unor personaje care intrupeaza tipologii umane interesante, aflate in permanenta la cumpana dintre bine si rau, prada propriilor demoni sau in cautarea mantuirii. Se poate spune despre personajele western-urilor ca sunt printre cele mai dramatice ale intregii palete de interpretari cinematografice. Western-ul modern este un gen mult mai complex decat clasicele anilor 30-50, realizate de John Ford, Michael Curtiz, John Huston, Howard Hawks sau John English, in care interpretarile apartineau unor actori precum John Wayne, Henry Fonda, Errol Flynn sau Montgomery Clift. Cenzura impusa in primul rand de mentalitatile epocii, dar si limitarile tehnice au facut ca western-ul clasic sa fie prea putin spectaculos pentru standardele modernitatii. Sfarsitul anilor 80 a adus o schimbare de abordare, atat sub influenta curentului „revisionist”, mult mai realist si mai „politizat”, cat si a genului „spaghetti”, mai putin autentic datorita aerului sau european, dar mai consistent ca dimensiune psihologica si structura a personajelor. Regizori ca Sergio Corbucci, Enzo Barboni sau Sergio Leone, acesta din urma poate cel mai ilustru dintre toti creatorii genului, sau actori ca Franco Nero, Giuliano Gemma sau Clint Eastwood au popularizat „spaghetii western”-ul, facandu-l reprezentativ pentru western-ul anilor 70 si influentand o intreaga abordare cinematografica pentru urmatoarele doua decenii. Cu toate acestea, abia in 1988 Christopher Cain propune prima pelicula de gen care pare in totalitate rupta de trecut, „Young Guns I”, un film despre viata si „activitatea” lui Billy „The Kid”, avand in distributie pe Charlie Sheen, Emilio Estevez, Kiefer Sutherland si Terence Stamp. Filmul a fost bine primit atat de public, cat si de critici, astfel incat, doi ani mai tarziu, neo-zeelandezul Geoff Murphy realizeaza o parte secunda, in care, pe langa distributia deja consacrata in prima parte, mai apar Christian Slater, James Coburn si Viggo Mortensen. Era inceputul unei noi ere a western-ului, devenit mai dinamic, mai dramatic si mai riguros ca scenariu si interpretare. Personajele nu mai sunt niste simpli eroi spectaculosi, cu o vocatie neconditionata in practicarea binelui, ci unele care aproape devin „victime” ale conflictului interior dintre bine si rau. „Tombstone”, „Dances With Wolves”, „The Last Outlaw”, „All The Pretty Horses”, „Blueberry”, „The Assasination Of Jasse James By The Coward Robert Ford”, „Seraphim Falls”, „3:10 to Yuma”, „Appaloosa” sunt doar cateva dintre productiile remarcabile ale genului, extrem de bine reprezentate atat regizoral, cat si la nivelul intrepretarii, din ultimii 20 de ani.
Cand am auzit prima oara despre „The Proposition”, m-a interesat in special datorita faptului ca scenariul si muzica erau compuse de Nick Cave. Regizorul filmului, John Hilcoat, mai colaborase cu Nick Cave la o pelicula conceputa parca dupa chipul si asemanarea lui Cave – „Ghosts… of the Civil Dead”. Ramasa totusi la nivelul unei pelicule cu un usor aer avangardist si destul de greu de „digerat” datorita violentei, aerului sau tenebros si a povestirii construite pe doua tipare suprpuse, unul al naratiunii si altul al evolutiei propriuzise a actiunii, intocmai ca in stilul lui Terence Malick, dar fara a avea melodicitatea filmelor sale, „Ghost…” nu a lasat prea multe urme. Lui Hilcoat, care ralizase filmul in anul 1988 i-a trebuit sa astepte pana in 2005 ca sa realizeze cu adevarat o capodopera – „The Proposition”. Avandu-i in distributie pe Guy Perce, Ray Winstone, John Hurt, Danny Huston, Emily Watson, Richard Wilson si David Wenham, filmul descrie conflictul dintre lege si libertate, dintre umanitate si salbaticie, prezentand una dintre cele mai autentice imagini ale spiritului uman in conflict cu el insusi. Actiunea este plasata in desertul australian, catre sfarsitul secolului XIX si trateaza un model clasic al filmelor „outlaw western”, incercarea unei autoritati de a instaura legea acolo unde haosul si salbaticia reprezinta modul de a fi al lucrurilor. Pentru fratii Burns, Arthur, Charlie si Mike, „bushrangers” acuzati de o crima a carei circumstante raman destul de tulburi, autoritate nu inseamna legitimitate politiei si a judecatorului de a aplica reguli scrise, ci dreptul natural de a trai liber, neavand alta constrangere decat datoria fata de cei de-un sange cu tine. Constienti de acest lucru este atat Arthus, cel mai mare dintre fratii Burns, dar si capitanul Stanley. Acesta din urma reuseste capturarea lui Charlie si Mike, conditionand eliberarea mezinului Mike de predarea lui Arthur, liderul grupului. Incercand sa evite executarea fratelui sau mai mic, Charlie pleaca in cautarea lui Arthur. Ascuns in desert, acesta din urma isi gaseste acolo, asemenea unui pustnic, o vocatie spirituala care pare ca, pe masura ce-l indeparteaza de oameni, il apropie tot mai mult de esenta ultima a lucrurilor. Dincolo de bine si de rau, ca un adevarat erou nietzsche-nian, Arthur pare sa se caute in afara lui Dumnezeu si a nemuririi, in piatra, nisipul fierbinte si arsita desertului. Grija pentru ceea ce el numeste familie, pare meschina si egoista, dar absoluta prin faptul ca nu se raporteaza la nimic omenesc, la nimic care sa-l apropie in vreu fel de semenii sai si de ceea ce inteleg acestia prin existenta. „Outlaw” perfect, Arthur nu este doar un rebel, unul situat in afara legilor omenesti, ci o „entitate” amorala si inumana, care pare sa respinga tot ce tine de institutia umana si de orice fel de compomis facut celorlalti. Chiar si atunci cand fratele sau mai mic este flagelat pana la moarte, razbunarea sa nu pare a fi plina de patima, ci mai degraba una motivata de un calcul rece de asezare a lucrurilor intr-o ordine numai de el stiuta. De aceea, atunci cand fratele sau i se opune, ucigandu-l, moarte sa capata dimensiuni apocaliptice, totul, nu doar spiritul sau, parand sa se contopeasca cu desertul.
Coloana sonora, compusa de Nick Cave si de Warren Ellis, colegul lui Cave de la „The Bad Seeds” se potriveste ca o manusa filmului, accentuand senzatia de etern crepuscul si existenta la cumpana dintre doua lumi pe care o lasa scenariul. De altfel, cei doi vor colabora din nou, doi ani mai tarziu, in anul 2007, la coloana sinora a filmului „The Assassination of Jasse James by the Coward Robert Ford”, o alta capodopera a genului, despre care vom povesti alta data. „The Proposition” este un film mare, bine realizat tehnic, cu un ritm bun si dialoguri bine scrise, filosofic si psihanalitic, care ofera fiecarui personaj posibilitatea de a spune o poveste. Din punctul meu de vedere, se situeaza, pana acum, in topul 3 al celor mai bune western-uri vazute de mine…

Nici in Australia iarna nu-i ca vara...

2010-02-16T01:33:00.000-08:00

Debutul jocurilor olimpice de la Vancouver mi-au prilejuit, comparand cu ceea ce se intampla in jurul meu, o serie de concluzii amare. Nu este tocmai normal ca intr-o tara predominant montana, situata intr-o zona cu clima temperat continentala si in care iernile dureaza din noiembrie pana in martie, sa nu apara un schior, fie pe disciplinele nordice, fie pe cele alpine, care sa emita pretentii, nu zic la vreu Glob de Cristal, dar macar la un Top 30, acolo… Asta in conditiile in care toti snobii de Bucuresti se calca pe degete ca sa mearga la schi in Austria, partiile din Romania devenind deja… mult prea „coca” pentru gusturile lor de corporatisti „rafinaţi”. In Romania mai schiază doar Vladescu si Nuţi Udrea, dar si lor le place mai mult sa se dea cu ciolofanul. In rest, desi sunt partii, unele dintre ele chiar sfintite din telescaun de un sobor de preoti, si desi ar fi zapada, pana acum performantele nu ne recomanda ca o natiune demna de luat in seama la sporturile de iarna.
Din punct de vedere sportiv, in ciuda declinului accentuat din ultimii zece ani, Romania nu este o tara tocmai de lepadat. Chiar si fara un sprijin material serios, sportivii romani au excelat in discipline la care natiuni mai avute nu s-au uitat decat de la distanta. Gimnastica, box, canotaj, handbal, atletism, rugby, scrima, înot, tenis de masa, tenis de camp sau fotbal sunt domenii in care compatriotii nosti s-au remarcat prin prestatii demne de pastrat in istoria sportului. In comparatie cu Olanda, Danemarca, Austria, sau Portugalia, tari mai bogate, Romania a reusit performante sportive mult peste recomandarile statutului sau material, uman si chiar moral. De multe ori obisnuim sa spunem despre compariotii nosti ca sunt… ma rog… asa cum sunt… lenesi, needucati, dedemni de incredere, dar in materie de sport, acolo unde toate aceste defecte sunt contraindicate, reusim… sa ne intrecem pe noi! Ceea ce, evident, e mai mult decat bine…! Responsabil pentru toate aceste lucruri nu este insa capitalismul democratic de ultimi douazeci de ani, ci, paradoxal sau nu, metoda sovietica de pedagogie sportiva, care îmbina ideologia patriotarda cu biciul si cu recompensele moderate, intocmai la fel ca in cazul animalului de povara care, pentru a munci cu spor, este hranit numai atat cat sa stie ca-i este foame. Gloria unei medalii olimpice eclipseaza prin stralucire toate aceste lipsuri si privatiuni, astfel incat orice sportiv care a urcat pe un podium olimpic sau mondial, la sfarsitul carierei, va spune ca nimic nu a fost facut in zadar. Si, intr-adevar, sa te situezi in primele 10-15 natiuni olimpice, nu-i deloc un lucru de lepadat…
In cazul sporturilor de iarna, dupa cum spuneam, lucrurile nu au mers la fel de bine cum merg… sau, de fapt, cum au mers, in cazul celor de vara… Doar o medalie de bronz obtinuta in 1968, la olimpiada de la Grenoble, de Ion Panturu si Nicolae Neagoe. In rest, doar bune intentii… si sperante… Ca Paul Pepene, care a castigat la sfarsitul lui ianuarie cursa de pursuit 30 km de la Hinterzarten, Germania, intr-o competitie de juniori, sau ca Pertica Hagiu, castigator la aceeasi proba, dar pe distanta de 20 de kilometri. Sau ca Eva Tofalvi, care a ocupat locul 18 din 88 de concurente, la proba de sprint 7,5 km, la olimpiada care tocmai a inceput. Viitorul ne va arata daca aceste performante sunt sau nu meteorice. Lipsa banilor este. Intotdeauna, argumentul adus de sportivi cand se pune in discutie performantele slabe. Si este cu atat mai trist cu cat, conform calculelor unor nasuri lungi de la nu stiu ce institut specializat, fiecare iarna aduce in Romania pagube de 2 miliarde de euro, provocate in special de deficientele de infrastructura, accentuate de aparitia viscolului si a zapezii. Ceea ce inseamna ca, probabil, cand Romania isi va rezolva problemele de infrastructura, vor apara si medalii la olimpiadele de iarna, pentru ca, odata scapati de "stricaciunile" bugetare provocate de acest anotimp, poate vor mai ramane ceva parale stranse pentru finantarea sporturilor de sezon. Unde, ca performante, suntem depasiti de Australia, care are un aur obtinut intr-o cursa de short track skating in 2002, la Salt Lake City, ramasa de pomina ca urmare a unui carambol in care au fost implicati, cu douazeci de metri inainte de finish, toti participantii, mai putin ultimul clasat, Steve Bradbury, care astfel a devenit campion olimpic… Bradbury este din Sidney. Stie cineva cate grade celsius sunt acum la Sidney?… Pentru ca acolo e fix miezul verii!

Watta day!

2010-02-15T06:50:00.000-08:00

Una dintre legile lui Murphy spune ca „orice lucru care incepe bine, se termina prost”. Sangele de irlandez verde al lui Murphy il recomanda, fara indoiala, sa nu-i iubeasca prea tare pe scotieni, astfel incat nebunia de sambata de pe Millenium Stadium din Cardiff nu-i putea oferi decat satisfacţie. Dincolo de toate aceste perspective pline de cinism, se poate spune ca sambata Scotia a suferit una dintre cele mai mari drame din istorie, perfect similara in ochii multor ecosezi cu tragedia de la Culoden Moor, cu atat mai mult cu cat in fata aveau aceiasi oameni imbracati in rosu… doar ca de data aceasta nu mai erau infanteristii englezi „red coats”, ci rugbistii galezi. Si, ca lucrurile sa mearga la fel ca la Culloden, totul a inceput cum nu se putea mai bine pentru scotieni – in minutul 8, flankerul John Barclay duce balonul in terenul de tinta galez, strapungand barajul a doi adversari. Paterson transforma si scotienii incepeau sa-si spuna… „de ce nu!?” Gluma continua sa se ingroase pentru galezi, care dupa zece minute incaseaza inca un eseu un eseu, de la aripa Max Evans. La pauza scorul arata 18-9 in favoarea Scotiei, galezii fiind tinuti in joc doar de penalitatile transformate de Stephen Jones. Scotienii, in schimb, il pierdusera deja pe Chris Paterson, accidentat la jumatatea primei reprize, „omul cu sutul” devenind uvertura Dan Parks. Chiar si asa, scotienii aveau toate motivele sa fie optimisti, intrucat aratasera o buna forma fizica in duelurile cu adversarii, ramanand concentrati si evitand greselile in defensiva. Pe linia a III-a se dovedisera foarte bataiosi, iar mijlocasii lor avusesera mintea limpede si reactii foarte bune in deschiderea atacurilor pe linia de treisferturi. Dan Parks marcase un drop-goal si pastrase ridicat moralul scotienilor, in momentul in care acesta parea sa se zdruncine dupa accidentara lui Paterson. Si ca totul sa fie perfect, inca din primul minut al reprizei secunde, Parks mai adauga inca trei puncte, in urma unei penalitati acordata la o greseala comisa de galezi chiar in fata buturilor. Era 21-9 pentru scotieni, iar acestia sperau la o victorie in fata Tarii Galilor, pe care nu o mai invinsesera in deplasare din aprilie 2002. Nici macar eseul lui Lee Byrne din minutul 55 nu parea sa zdruncine apararea eroica a scotienilor, excelent coordonata de Chris Cusiter de la nivelul mijlocasului la gramada. Ca orice echipa mare, Scotia raspunde zece minute mai tarziu cu un drop-goal magistral reusit de Dan Parks, care l-a facut pe comentatorul Sky Sports, Shaun Rusk, de altfel o fire deloc impresionabila, sa exclame „ …today he can walk on water!” Galezii preseaza, imping jocul in jumatatea oaspetior, dar nu reusesc sa gaseasca solutiile cele mai bune in atac. Gramezile spontane repetate ii determina insa pe scotieni sa greseasca – talonerul Scott Lawson intra din lateral maul si primeste cartonasul galben. Era minutul 74, ceea ce insemna ca oaspetii vor juca pana la sfarsitul partidei cu un om in minus. Andy Robinson zambea… galezii aveau nevoie de un eseu transformat si o penalitate ca sa egaleze… „C’mon…!” isi spune englezul si zambeste iar. Zambetul nu l-a parasit nici atunci cand Halfpenny a marcat eseul pe care l-a transformat rapid Stephen Jones. Mai erau trei minute din meci… ce se mai putea intampla!?! Pai… asta nimeni nu poate spune cu exactitate… Doar ca la fluierul de final, tabela arata 31-24 pentru galezi. Zambetul lui Robinson era tot acolo, atarnat in coltul gurii, la fel de nepotrivit ca un pantof in cuier. Pun pariu ca si acum sta la fel. Pentru cei care au vazut ce s-a intamplat de fapt in ultimele trei minute, totul pare rupt dintr-o realitate paralela. Dupa minutul 80, galezii primesc o penalitate prin care restabilesc egalitatea, iar doua minute mai taraziu Shane Williams marcheaza eseul victorie gazdelor, la centru, aparand de nicaieri printre aparatorii scotieni, ramasi „bouche-bee”. Scotia a simtit ce inseamna destinul echipelor mici, pentru care minune inseamna, in cel mai fericit caz, ca apa sa se transforme in oţet…

O alta lege al lui Murphy spune ca „orice lucru care incepe prost, se termina si mai prost”. Pentru irlandezi, ultimele intalniri cu francezii s-au dovedit extrem de paguboase, in special la fotbal, unde, in urma unei duble de pomina, „cocoşii” le-au facut o „bucata” de toata frumusetea „verzilor”, marcandu-le un gol cu mana si lasandu-i pe tusa campionatului mondial. Baieti simpatici, dar foarte pizmoşi, irlandezii, carora, rugbistic, anul trecut le-a mers ca mirul la sufletul pacatosului, asteptau meciul de pe Stade de France din Paris pentru a le arata „infamilor” de franţuzi cum binele si dreptatea triumfa intotdeauna, restabilind astfel ordinea morala a lumii deranjata de rautatea omului. Dupa un an 2009 in care Irlanda castigase tot ce se putea castiga, reusind in toamna un egal cu Australia si o victorie cu Africa de Sud si urcand pe locul trei, vreme de o luna, in clasamentul mondial, lumea din insula avea toate motivele sa creada ca in nici un caz Franţa va fi aceea care le va incurca socotelile. Irlanda domina prin experienta pe majoritatea compartimenelor, in vreme ce francezii etalau o echipa tanara, subiect de controverse si de dureri de cap pentru Marc Lievremont, contestat puternic pentru nu atat pentru indepartarea unor nume consacrate, cat pentru strategia sa de intinerire considerata prematura a lotului. Si totusi… francezul a avut dreptate… Cele trei eseuri reusite de Servat, Jauzion si Poitreneaud, cele doua drop-uri ale lui Morgan Parra si Freddy Michalak, plus restul punctelor marcate in procentaj de 100% din penalitati si conversii de Parra au adus Frantei una dintre cele mai categorice victorii in fata Irlandei, 33-10, umplând de lacrimi o natiune care spera la un al doilea Grand-Slam consecutiv. De remarcat nu doar scorul, care peste un an va fi doar statistica rece, ci modul categoric in care Franta si-a dominat adversarii, tinand in permanenta mingea departe de 22-ul propriu, printr-o aparare avansta, sustinuta de toate compartimentele gramezii, in special de linia II si de cei doi flankeri. Agilitatea de spiridus a lui Morgan Parra a furnizat in permanenta mingi rapide centrilor Jauzion si Bastareaud, puternici si rapizi, excelenti spargatori ai apararii irlandeze. Bastareaud, autor a doua eseuri in partida cu Scotia, a reusit din nou un meci bun, cu 10 placaje aplicate si 40 de metri de teren castigat, eclipsandu-l de pe postul sau pe un Brian O’Driscoll mai mult decat discret in joc. Singurii irlandezi remarcati au fost, ca de obicei, juctorii liniei II, Paul O’Connell si Leo Cullen, care prin prestatia lor ireprosabila in tuse au reusit sa mai salveze ceva, ceva din impresia negativa lasata de infrangerea echipei Irlandei. Infrangere cu atat mai grava cu cat ea survine inaintea meciului din deplasare cu Anglia, de pe 27 februarie, meci in care irlandezii nu pot conta pe fundasul Rob Kearney si, daca nu va fi recuperat, nici pe flankerul Stephen Ferris.

Si pentru ca weekend-ul sa continuie in aceeasi nota a surprizelor, ieri seara Anglia era si ea cat pe ce sa strice ziua propriilor suporteri, chinuindu-se teribil cu Italia, la Roma. Doar 17-12, doar un singur eseu marcat de Mathew Tait si un procentaj de 50% a reusitelor pentru transformerul Jonny Wilkinson. De partea cealalta, italienii si-au vadut pielea remarcabil, fiind la un pas de o victorie uriaşa, cea mai mare de la accesul lor in aceasta competitie, in urma cu zece ani. Si chiar daca nu au obtinut acest lucru, s-au acoperit de glorie, facandu-i pe englezi sa le tremure genunchii pentru a obtine doar un scor favorabil care in nici un caz nu poate fi numit triumf.

La final, merita sa remarcam victoria Romaniei in fata Germaniei, 67-5, in urma unui meci in care rugbistii nostri ar fi reusit mai mult ca sigur sa le marcheze nemţilor 100 de puncte, daca nu ar fi fost terenul gen „orezarie” si piciorul de lemn al lui Florinache Vlaicu. Dupa meci, in timpul schimburilor de politeturi, m-a amuzat teribil condescendenta alor nostri fata de amatorii din Germania si privirile piezise ale acestora din urma care pareau sa spuna „ …las’ ca va prindem noi la fotbal…!”